Azi puteam să fac o faptă bună

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Vă povesteam în postările trecute depre drama pe care o trăiesc legată de ascultatul muzicii în căşti, atunci când merg pe stradă. Şi vă povesteam cum, indiferent de numărul populaţiei valide care vieţuieşte în imediata mea apropiere, ei bine, dacă un trecător va dori să ceară o informaţie, mi se va adresa mie. În condiţiile în care port înfundate în urechi nişte căşti portocalii viziblie de la 17,3 metri.
Am fost la oracole, chicitori în bobi sau în zaţul de la cafea (deşi nu beau cafea), în palma stângă, apoi la cele care ghicesc în plama dreaptă, dar nimeni nu a reuşit să dezlege misterul: de ce mă întreabă pe mine, vizibil în indisponibilitate din cauza căştilor, şi nu întreabă o persoană disponibilă, fără căşti în urechi?
Exercită căştile mele o atracţie malefică, provoacă ele sentimente de tandreţe sau cine ştie ce afinităţi? Vă mărturisesc cu mâna pe inimă: dacă m-ar bate gândul să solicit o informaţie, m-aş adresa întotdeauna unei persoane fără căşti în urechi, care îmi oferă astfel garanţia că mă aude şi că nu o deranjez. Din aceste motive, comportamentul meu civic nu a fost întotdeauna la înălţimea aşteptărilor şi, uneori, mă încearcă mustrări de conştiinţă.
Mă aflu într-o staţie de autob, aşteptând-o pe Ana care nu mai vine, vorba poemei. Bunînţeles că am căştile adânc înfundate în urechi, până aproape de scăriţă şi ciocănel. Nu pentru că doresc să îmi provoc cine ştie ce leziuni ale urechii interne, ci pentru motivul simplu şi banal că ascult piesa Daytona, interpretată de Chris Rea. Şi ceea ce trebuia să se întâmple, se întâmplă. În negura depărtărilor, văd un flăcău încercând să traverseze, bunînţeles prin loc nepermis. Făcând un scurt şi rapid calcul balistic, estimez punctul lui de sosire undeva, în dreptul meu, ceea ce îmi provoacă deja o uşoară creştere a adrenalinei. Şă ştii că ăsta vine să mă întrebe ceva, mă fulgeră un gând generat de activarea instinctului de supravieţuire. Drept pentru care, ridic capul cât îmi permite gâtul de mult şi mă întorc oarecum în profil, pentru ca insul să observe căştile.
Tipul se apropie de mine cu paşi vioi pe direcţia estimată şi, ajungând la limita spaţiului meu personal, se opreşte şi văd cu groază cum i se mişcă buzele. Dar nu pentru mult timp pentru că, exact în momentul când apucasem să-mi scot o cască şi mă pregăteam să o smulg pe a doua ca să-i spun că nu-l aud pentru că am căştile în urechi, prind din zbor ultimele cuvinte ale bravului flăcău, dotat, se pare, cu o doză substanţială de bun-simţ:
- Îmi cer scuze, nu am observat căştile.
Îmi pare rău, sincer chiar îmi pare rău că bunul flăcău a avut reflexele mai bune ca ale mele şi a dispărut în mulţime înainte de a-i răspunde la întrebarea pusă. Dacă se numără printre cititorii acestor rânduri, vreau să ştie că are oricând credit deschis la mine, indiferent câte căşti voi avea în urechi.
Să auzim de bine!