joi, 17 ianuarie 2013

Coasta unde a acostat Costa Concordia în neconcordanță

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
După cum vă spuneam, sunt un avid telespectator al emisiunilor postului National Geographic. Asta cu atât mai mult cu cât Discovery a devenit un post al supravieţuitorilor de toate soiurile, ceea ce devine monoton.
Astfel am avut ocazia să urmăresc câteva reportaje legate de naufragiul navei Costa Concordia la doar trei sute de metri de insula Giglio. Nu sunt matelot şi nici nu am pregătire în acest sens, deşi am proprietatea a numeroşi termeni de specialitate. Dar consider că am o doză remanentă de bun simţ încă activ.
Ei bine, acest bun simţ activ de care vă vorbeam, îmi stabileşte nişte limite, lucru care s-a întâmplat şi în cazul tragicului eveniment al naufragiului. Iar aceste limite s-au dovedit destul de elastice, din moment ce am acceptat unele situaţii care, cel puţin aparent, contrazic cele spuse de bunul simţ de care vă vorbeam.
Am putut să accept faptul că o navă, chiar una de mărimea Costei Concordia se poate deplasa cum vrea muşchiul ei de la ruta stabilită, ca să salute insula Giglio.
Am putut accepta faptul ca o navă ultramodernă şi care aproape că navighează singură, să nu aibă locatoare sau dispozitive radar care să-i semnalizeze prezenţa stâncii.
Am putut să accept şi spusele căpitanului că naviga după o hartă turistică (!), mai puţin detaliată decât una maritimă, cunoscută pentru acurateţea detaliilor.
Am putut să accept chiar faptul că timonierul nu cunoştea limba italiană şi, pe cale de consecinţă, nu înţelegea comenzile căpitanului (fabulos, nu?).
Am putut să accept faptul că nava a navigat în derivă mai bine de două ore fără ca respectivul căpitan să fie în stare să ia o hotărâre.
Am putut să accept şi faptul că echipajul nu era instruit ca să ştie pe care bord poate lansa bărcile atunci când nava este canarisită.
Am mai putut să accept până şi cel mai anormal fapt, acela ca şeful pazei de coastă să-l descopere pe căpitan printre primii pasageri îmbarcaţi pe bărcile de salvare, deşi acest lucru face de ruşine toată marina de când există nave pe pământ (mă rog, pe mare).
Am reuşit, cu un efort mai mic sau mai mare, să îmi conving bunul simţ să accepte o mulţime de situaţii complet aiuritoare legate de acest caz. Un singur lucru nu am reuşit. Nava a eşuat la trei sute de metri de portul insulei. 300 de metri! O navă înaltă cât un bloc cu paisprezece etaje, luminată mai dihai ca un pom de Crăciun, cu reflectoare şi lămpi de semnalizare cât toate zilele a eşuat şi s-a răsturnat (!) la doar trei sute de metri de portul unei insule, la o oră când lumea era încă trează şi a trimis vreo treisprezece bărci pline cu pasageri în port. Ei bine, nu am putut să accept şi să înţeleg de ce, cu toate aceste condiţii îndeplinite, locuitorii portului (iar când spui asta, te gândeşti la o sumedenie de posesori de bărci sau nave) nu au trimis nicio bărcuţă la nava eşuată până nu le-a ordonat şeful pazei de coastă. Aşa, de curiozitate, măcar să vadă despre ce e vorba…
Să auzim de bine!

Un comentariu:

Comentează, comentează! Ceva tot trebuie să fie de comentat!