"Am stat 13 în temniță pentru un popor de idioți". Petre Țuțea, filosof, (1902-1991)

luni, 5 noiembrie 2012

Şi nu ne duce pre noi în ispită

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Postarea de azi va fi scurtă, foarte scurtă. Pentru că se referă al un aspect foarte delicat.
Sunt un om credincios şi, aidoma mie mai sunt mulţi alţii. Îmi port credinţa discret, fără a fi bisericos. Merg la biserică cu ocazia sărbătorilor mai importante, dar nu îmi fac cruci până în pământ atunci când trec pe lângă o biserică pur şi simplu pentru că nu vreau să se creadă despre mine că sunt ipocrit.
Mă închinn şi mă rog în interior, în sufletul meu, fără a face paradă, pentru că Dumnezeu nu are nevoie de o linie live petru a-mi auzi rugăciunile. Fac acest lucru cât pot de modest, nu pentru că este un principiu biblic, ci pentru că nu mă consider nici de departe în postura de a cere ceva ci, cel mult de a mulţumi şi a ruga.
Acest comportament nu intră în contradicţie cu sistemul meu de gândire şi de emitere a unor judecăţi de valoare, atât timp cât consider că puterea de a gândi mi-a fost un dat. Dar poate intra în contradicţie cu diferitele forme de maifestare a credinţei. Asta face ca să nu pot accepta sub nicio formă idolatrizarea sau fetişizarea unor persoanje sau obiecte, la fel cum nu mă pot împăca cu coexistenţa noţiunii de vrăjitorie alături de numele Domnului.
Mai mult, sistemul meu de gândire mă face să fiu vigilent şi să nu înghit nimic nemestecat. Nici chiar o rugăciune cum ar fi Tatăl nostru. E posibil ca rândurile mele să stârnească o controversă teologică, dar îmi asum riscurile măcar din dorinţa de a înţelege adevăratul sens.
Pentru că, binecunoscuta şi atât de folosita rugăciune ascunde un pasaj pe care eu nu am reuşit să-l înţeleg până acum. Cum bine ştiţi, atei sau credincioşi, rugăciunea se adresează lui Dumnezeu. Rugăciunea nu este un dat, nu a venit din cer, ci a fost concepută de nişte minţi omeneşti. Dar, aşa cum spuneam, se adresează Domnului. Şi cuvintele rugăciunii le consider de înţeles până aproape de sfârşit, când enunţul sună: şi nu ne duce pre noi în ispită.
Iar aici e nedumerirea mea: cum adică şi nu ne duce pre noi în ispită? Cine să nu ne ducă în ispită? Dumnezeu? Pentru că noi Lui ne rugăm, nu altcuiva. Exclus, pentru că de dusul în ispită se ocupă un cu totul alt personaj. Dumnezeu ne fereşte de ispite şi ne dă puterea să la înfruntăm. Alfel spus, ne rugăm lui Dumenzeu să nu ne ducă în ispită deşi El este cel care ne fereşte de ea?
Să auzim de bine!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Comentează, comentează! Ceva tot trebuie să fie de comentat!