Locuri pe care aş vrea să le vizitez

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Desigur că nucleul dur al cititorilor mei este convins că singurul loc din lume pe care doresc să-l vizitez cu ardoare an de an este doar Grecia.
Am citit şi citesc cu ardoare despre mitologia sau istoria Greciei, am vizitat-o atât cât n-am crezut vreodată că voi vizita vreo ţară. Ştiu enorm de multe despre personalităţile, faptele sau lucrurile care au contribuit la măreţia Greciei antice, la tragedia ei. E locul unde mă simt minunat şi la care visez unsprezece luni din an. Iubesc limba greacă atât de mult încât, uneori, din dor faţă de ea, mă adresez şi colegilor în greceşte. Evident, spre amuzamentul general pentru că nimeni nu înţelege nimic. Iar privirile lor semnificative şi degetele duse la tâmplă mă lasă rece. Şi totuşi...
Pe suprafaţa pământului mai există două locuri pe care, nu numai că aş dori să le văd, dar consider că sunt obligat.

Primul este Egiptul. Nimeni şi nimic nu m-a împiedicat să îl vizitez până acum. Dacă nu am făcut-o, deşi îmi doresc enorm, este din cauza fricii. Curios, nu? Ei bine, îmi este frică de confruntarea cu el, cu măreţia lui. Îmi este frică de confrumtarea cu ceva ce consider că este mai mult decât istorie. Pentru mine ar fi aidoma unei călătorii în negura timpurilor în care aş putea da nas cu maimuţa din care m-am tras. Pentru că Egiptul e însăşi istoria. Timpul care desparte Grecia antică de construcţia monumentelor egiptene este acelaşi cu timpul care ne desparte pe noi de Grecia antică. Este o cifră atât de mare încât e greu chiar de numărat. Patru mii de ani! O cifră colosală. Patru mii de ani de regi şi dinastii. De patru mii de ori s-a învârtit Pământul în jurul Soarelui... Nici măcar epoca bronzului nu apăruse pentru lumea civilizată, iar epocii fierului îi mijeau tuleiele. Monumentele, şi nu numai piramidele, mă impresionează nu doar prin vechimea sau grandoarea lor, ci şi pentru profesionalismul execuţiei. Sunt atât de perfecte şi de complete în realizarea lor... încât par produse ale dumnezeirii. Statuile, templele, coloanele, totul este atât de desăvârşit în concepţie şi în execuţie... Măreţia dată nu numai de amploarea lor, ci de munca zecilor de mii de furnici docile, pricepute şi primitive care le-au lucrat. Bieţi oameni abia coborâţi din copaci, săraci şi analfabeţi, dar din care au putut răsări minţi minunate care au putut face calcule, măsurători sau coordona lucrări de o complexitate inimaginabilă pentru vieţuitoarele care populau atunci planeta. Chiar şi pentru cele din zilele noastre... Minţi luminate de lucrători primitivi, sărmani şi anonimi care au putut manevra uneltele lor la fel de primitive (dacă unelte se pot numi...) astfel încât să creeze asemenea minuni ale muncii şi gândirii. Dacă Grecia antică mă impresionează prin cultură, Egiptul mă impresionează prin măreţie. Dacă în faţa Greciei antice mă plec pentru că acolo este originea culturii, în faţa Egiptului aş vrea să mă plec pentru că acolo este originea civilizaţiei.

Al doilea loc nu este altul decât muzeul aflat în Polonia, la şaizeci de kilometri de Cracovia, în mica localitate Oswiecim (Auschwitz). Veţi zice că e un paradox: cum adică, eu, iubitorul de viaţă şi de oameni să îmi doresc aşa ceva? Eu, care plâng dacă am călcat o furnică? Să vizitez un loc atât de sumbru, un loc în care oamenii au fost omorâţi cu milioanele? Un loc în care se mai găsesc ruinele crematoriilor umane? Un loc în care oameni, semeni de-ai noştri, erau torturaţi, mutilaţi, gazaţi şi striviţi asemeni unor insecte? Un loc în care fumul ieşit pe coşurile crematoriilor a împrăştiat peste pădurile din jur sufletele a milioane de oameni? Un loc în care plantele cresc îngrăşate de cenuşa umană din sol? Un loc în care umilinţa era dusă dincolo de condiţia fiinţei umane? Un loc în care crima a fost o distracţie, iar moartea o îndatorire? Un loc în care moartea a fost o activitate industrială? Ei, bine, da, nu numai că îmi doresc, dar mă consider obligat. Este simbolul unei epoci care a pus pata ruşinii pe întreaga omenire. Milioane de oameni, evrei sau ţigani, germani sau ruşi, komisari sau homosexuali, preoţi sau hoţi mărunţi au fost omorâţi mai josnic decât vitele la abator doar pentru vina de a fi existat. Atrocităţi inimaginabile, umilinţe nedemne nici măcar de un animal şi pe care vocabularul nici unei limbi nu le poate cuprinde au fost comise într-un secol pe care îl considerăm civilizat, de către oameni cu pretenţii că sunt civilizaţi, într-un secol în care cultura şi civilizaţia au avut atâţi reprezentanţi de seamă... Şi hoardele de tătari, de huni sau de perşi au ucis populaţia întâlnită în cale, dar n-au făcut-o în numele unor principii înalte şi nici în numele unei populaţii civilizate. Barbari care se purtau mai odios ca nişte barbari au fost copiii unei culturi luminate... au fost urmaşii unor minţi luminate care au marcat cultura şi civilizaţia planetei. Este atât de monstruos ceea ce s-a întâmplat acolo încât, doar în calitatea simplă de cetăţean al planetei, de om care nici măcar nu trăiam în acele vremuri, mă simt pătat. Onoarea şi demnitatea mea de om au fost atunci terfelite. Şi sper ca un moment de reculegere în acele locuri să mă spele de vina pe care o port.
Să auzim de bine!