Compoziţia parlamentului

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Prin definiţie, parlamentul este o instituţie reprezentativă. Aparent, mânaţi de ideea de progres, suntem tentaţi să considerăm că şi această instituţie a suferit transformări în decursul timpului.
Dar lucrurile nu stau chiar aşa. Odată apărută democraţia ca instrument de conducere a unei societăţi, oamenii s-au trezit în faţa unei dileme: bine, bine, am inventat democraţia, dar cum o folosim? Pentru că, să ne imaginăm o cetate-oraş antică, cu doar o mie de locuitori care descoperiseră binefacerile democraţiei. Iar asta, pentru ei nu însemna decât să stea toată ziua în agora şi să dezbată legi sau să facă politică. Le-au fost suficiente câteva zile ca să înceapă să se întrebe: şi treabă cine mai face? Cine mai cară grâul din corăbii, cine mai macină la moară, cine pingeleşte sandalele şi cine mai coase togi dacă noi stăm aici toată ziua?
Drept pentru care au decis să îi reprezinte un număr de persoane în respectiva instituţie. Iar costul reprezentării era recuperat din chiar faptul că ei, ceilalţi, erau lăsaţi să-şi facă treburile pe care le ştiau. Astfel, cizmarul a continuat să pingelească sandale şi căruţaul să care mărfuri, zidarul să construiască colibe şi tâmplarul să confecţioneze scaune. Iar problemele care îi măcinau erau transmise reprezentanţilor din forma de parlament pe care o adoptaseră, cu una sau mai multe camere. La rândul lor, acei reprezentanţi ai populaţiei trimişi în parlament dezbăteau şi emiteau legi, făceau politică sau se certau, dar îi lăsau pe ceilalţi să-şi facă treaba, cel puţin până se organizau noi alegeri.
Peste români au trecut douăzeci şi doi de ani de capitalism pe care, oricât de original l-ar considera alţii, eu continui să îl cred ciudat. Cel puţin datorită faptului că de atâta amar de vreme nu contenesc reformele... Dacă până la un moment, rolul parlamentului era uşor echivoc, cu ajutorul domnului Oliver Cromwell lucrurile au fost puse pe făgaşul lor firesc. Ei bine, acest interval de timp petrecut nu a făcut decât să-mi confirme că noi, românii, suntem un popor conservator. Conservator până la autodistrugere, conservator până la nesimţire. Trăsătura îmi este confirmată şi de cei douăzeci şi doi de ani de turism cu graniţe deschise, turism în ţări mult mai civilizate, care nu i-a ajutat pe români să înveţe să nu mai distrugă cabinele de lift sau să arunce coji de seminţe pe stradă. Iar la acest conservatorism confirmat de turism se poate adăuga o nouă formă, cea a neînţelegerii mecanismelor democratice, neînţelegere pe care o voi exemplifica mai jos.
Sunt de acord că, cel puţin în ultimii opt ani, s-au făcut eforturi deosebite pentru compromiterea şi denigrarea instituţiei parlamentului, eforturi făcute începând cu chiar preşedintele ţării. E drept, la această denigrare şi-au adus un aport substanţial chiar onor aleşii prin comportamnentele manifestate.... Dar, nu trebuie să uităm nicio clipă că, înainte de a acuza un parlamentar de ceva, el a ajuns acolo trimis de votul nostru! Noi l-am votat, noi am considerat că ne reprezintă, aşa că vorba cum e turcul şi pistolul are o aplicabilitate cât se poate de concretă.
Zilele trecute, în cadrul unui buletin de ştiri, ascult un cântăreţ de muzică populară de prin nordul ţării declarând cu mândrie patriotică faptul că el vrea să fie ales parlamentar pentru că şi artiştii trebuie să aibe un reprezentant în parlament! Sigur că da, dragul nostru cântăreţ! Şi artiştii trebuie să aibă un reprezentant în parlamentul unei ţări. Dar de ce numai ei? De ce să nu aibă şi brutarii? Sau tinichigii auto? De ce să nu aibă un reprezentant şi frizerii sau medicii veterinari? De ce să fie reprezentaţi în parlament doar ariştii şi să nu fie reprezentaţi şi bolanvii de platfus sau cei cu carii?
Vorbe spuse cu o nonşalanţă care ne arată neînţelegerea profundă a unor mecanisme democratice de către potenţialii candidaţi, de vreme ce aceştia confundă parlamentul cu o asociaţie de bresle.
Să auzim de bine!