joi, 15 noiembrie 2012

Doamna Rodica Ojog-Braşoveanu

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Haideţi să începem cu un test scurt. Vă rog să numiţi trei scriitoare românce renumite, trei scriitoare de calibru. Păi, multe nume nu prea îmi vor veni pe buze. Hortensia Papadat Bengescu, Henriette Yvonne Stahl, Cella Serghi şi cam astea ar fi toate, nu doar cele trei cerute de micul meu test. Cu puţină concentrare îmi mai aduc aminte de Elena Văcărescu sau Martha Bibescu. Oricum, puţine nume, foarte puţine. Şi asta nu doar din cauza nivelului meu de cultură, ci şi datorită faptul că numărul lor a fost şi este în continuare mult mai redus decât cel al bărbaţilor.
Dar a mai existat o doamnă, o mare doamnă a literaturii române, doamna Rodica Ojog-Braşoveanu. Sunt fericitul posesor al întregii ei colecţii de romane (ei, am exagerat, îmi mai lipseşte unul, doar unul...) pe care am început să o citesc (şi să o recitesc...) de curând, profitând din plin de avantajele oferite de progresele informaticii în domeniul tabletelor şi al cărţilor în format electronic.
Doamna Ojog-Braşoveanu a fost o scriitoare modestă până la anonimat. Mulţi ani mi-am imaginat-o ca pe o persoană din altă lume, o persoană stranie, dotată cu puteri neobişnuite şi a cărei imagine nu o puteam încadra în niciun tipar, o entitate eterică şi misterioasă. Ani de zile nu am făcut nicio legătură între numele de Braşoveanu şi numele fostului ei soţ, actorul Cosma Braşoveanu, dar ştiam şi simţeam că este cât se poate de vie şi activă doar citindu-i rândurile sau auzind de noile ei apariţii beletristice. Timpul a trecut şi acum, când am atâtea posibilităţi de a o cunoaşte, răscolesc Internetul şi nu-i găsesc decât o poză! O poză înfăţişând o doamnă cu un zâmbet jovial şi o coafură îngrijită, având drept fundal o cameră decorată cât se poate de cochet. Răscolesc în continuare şi descopăr un interviu filmat pe care i l-a luat Mircea Badea. Dincolo de calitatea slabă a interviului şi de scurtimea acestuia, îi rămân recunoscător lui Mircea Badea pentru faptul că, datorită lui, am putut, în sfârşit, să o văd distinsa doamnă. Micuţă de statură, cu ochi trişti, de o distincţie suverană, departe acum de frumuseţea femeilor din romanele scrise sau cea avută în tinereţe, dar de un umor subtil şi de calitate, cu o voce timbrată şi cu gesturi reţinute, distinsa doamnă iese din cadru cu aceeaşi modestie cu care a ieşit din viaţă. După altă sesiune de căutări, mai descopăr trei publicaţii în care apar interviuri, dar toate par trase la indigo. Repede îmi dau seama că nici nu trebuie mai mult. Pentru că, mulţumită personajelor sale, Rodica Ojog-Braşoveanu ne este şi ne va fi cât se poate de contemporană şi peste o sută de ani.
Îmi amintesc cum, elev fiind, ne transmiteam ultimele ei romane pe şoptite, la fel de clandestin cum, probabil, şi părinţii mei îşi transmiteau, la vremea lor, romanele cu Aventurile submarinului Dox... Frate, fii atent, îţi dau cartea, dar sâmbătă mi-o aduci că i-am promis-o şi lui Sile, sunau frazele conspirative. Fără a fi baroce, descrierile şi caracterizările făcute de dânsa sunt ample şi pline de un fin parfum, au meritul de a te introduce imediat şi temeinic în atmosferă. Mă aşez pe scaun, deschid tableta şi nu-mi trebuie să citesc mai mult de zece rânduri pentru a mă transporta cu totul în lumea dorită de dânsa. O lume cu bine şi rău, o lume cât se poate de reală şi cât se poate de specifică, dacă ne gândim doar la faptul că nume precum Crişan, Paulian, Ciprian, Radulian sau epitete precum cel de vizigotă/ostrogotă apar în mai multe din romane, deşi nu sunt constituite într-o serie.
Dincolo de erorile sau forţările inerente unor scrieri poliţiste, acţiunea romanelor ei este nu numai reală, ci şi cât se poate de umană. Romanele ei nu sunt statice, personajele se mişcă şi se implică, acţiunea se derulează când ici, când colo, toţi manifestă reacţii plauzibile. Cititul unui roman scris de doamna Rodica Ojog-Braşoveanu este pentru mine mai mult decât o plăcere, este un dar pe care mi-l oferă peste ani. Acţiunea este documentată chiar în cazul romanelor istorice, are sens, direcţie şi finalitate. Fină cunoscătoare a celor mai ascunse unghere ale sufletului, a avut talentul de a le releva plenar şi cu discreţie. Pe lângă întrebările fireşti legate de rezolvarea enigmei, tot ce îţi rămâne după lectura unui roman scris de mâna dânsei este umbra sufletelor personajelor.
Anii au trecut, şcolarul de mine a devenit om matur, din 2002 doamna Rodica-Ojog Braşoveanu a plecat dintre noi, dar mi-au rămas romanele şi regretul că toate abilităţile pe care le am nu m-au putut ajuta ca, pe când era în viaţă, să-i sărut mâinile care au scris atât de frumos.
Să auzim de bine!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Comentează, comentează! Ceva tot trebuie să fie de comentat!