Să trăiască arhitectul!

De G.Topirceanu

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Sper că vă veţi reaminti că lucrări ale marelui Topîrceanu au mai apărut în paginile acestui bloc. De data aceasta, este vorba de o poveste pornită de la o realitate cu aplicabilitate mai restrânsă, dacă ne gândim la elementele de arhitectură menţionate în poemă...

Pe strada Toamnei unde,

Pomii-şi scuturau povara,

Locuia o cuconiţă

Blondă şi frumoasă - Clara!

Avea trup de crin şi gura

Roşie ca o muşcată;

Sânii - două crizanteme

Şi... era şi măritată!

Soţul ei - Avram Bărbulea -

Voiajor prin toată ţara,

Pleca luni de dimineaţă

Şi venea sâmbătă seara.

Astfel că, în alte zile,

Clara dulce, drăgăstoasă

Marţi şi joi - să se distreze -

Mă primea pe mine-n casă.

Îi citeam poeme, versuri,

Mă-mbătam de glasul ei,

Ne spuneam poveşti, şi-n urmă

Petreceam ca de-obicei.

Casa-n care dragei mele

Îi fusese scris să şadă,

Avea dou-apartamente

Cu balcoanele spre stradă.

Jos în gang, urcai o scară

Care-aşa - din construire -

Nu avea altă intrare,

Nu avea altă ieşire.

Iar alături, stătea Sprinţa

Cu bărbatul - Haim Nane,

Care-avea tot astfel casa

Şi tot astfel de balcoane.

Nimeni, nimeni; numai scara

Luminată de un bec.

Mă ştia când vin la Clara,

Mai ales ştia când plec.

Vremea-şi împletea cununa,

Şi destinul priveghea

Să gustăm din fericirea

Dragostei - şi eu şi ea!

Da-ntr-o noapte violentă,

Când cu draga mă... distram

Se-auziră paşi pe scară,

Şi ea-mi spune: - Vine-Avram!

Mă îmbrac în fugă, fulger,

Vinovat ca un borfaş

Şi deschid în grabă uşa

Şi-mi dau drumu-n balconaş.

Doamne, Tu, care scăpat-ai

De la jertfă pe Isac,

Fă şi-acuma o minune

Şi mă-nvaţă ce să fac?

Şi precaut, fără voie,

Instinctiv, eu fac un salt

Şi-ntr-o clipă sunt alături,

În balconul celălalt.

Situaţia e gravă;

Simt în creier un ciclon!

Ce mă fac dacă vecinul

Mă găseşte în balcon?!

Să sar jos, cu neputinţă!

Trotuarul e departe,

Simt în cerebel o luptă

Şi pe viaţă, şi pe moarte!

Şi de-odată se deschide

Uşa-ntr-un moment fatal,

Şi-n chenarul ei apare...

Soţul Clarei, personal!

Eu îngheţ şi gura-mi mută

Nici o şoaptă nu îndrugă!

Şi ridic în semn de spaimă

Braţele, în semn de rugă...

Pe cînd el, văzîndu-mi halul,

Ca să-mi cruţe umilinţa,

A dedus fară-ndoială

Că am fost surprins la... Sprinţa.

Şi înţelegînd din semne

Că-i cer mila ca un prost,

Mi-a dat mîna să sar iarăşi

În balconu-n care-am fost!

A deschis cu grijă uşa,

Nici un zvon să n-o alarme

Şi, cu patos i-a spus Clarei,

Care se făcea că doarme:

- Nu ţi-am spus eu, Clara dragă,

Cum că Sprinţa-i o stricată?

Uite de-unde are blana -

Skong - cu care-i îmbrăcată!

Vino-ncoa’, poete dragă

Şi iţi jur pe Dumnezeu

Că n-o să ne ştie nimeni.

Nici soţia, nici chiar eu!

M-a condus de mână vesel,

Iară eu priveam cuminte,

Trupul Clarei strâns în braţe

Cu o oră înainte.

Şi când m-am văzut în stradă

M-am rugat, c-aşa mi-e firea,

Să trăiască arhitectul

Care-a construit clădirea!

Fiindcă ce făceam eu dacă

Mă păştea un ghinion,

Şi această casă-a Clarei

Avea numai un balcon?!

Ei, cum v-a plăcut? Aşa-i că geniul nu se dezminte?

Să auzim de bine!

Noi valenţe ale unei vechi tehnici

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

De când e lume şi pământul au existat bârfitori şi cârcotaşi care au susţinut din toate puterile că băutura e dăunătoare organismului. Există şi în zilele noastre persoane care consideră băutura ca fiind cel mai mare rău al omenirii. Tot felul de asociaţii, de ligi sau de comitete de temperanţă sau antialcoolice nu s-au dat înapoi de la nicio măsură de combatere a consumului de băuturi alcoolice. Toate derulate sub aceeaşi lozincă: băutura dăunează sănătăţii! Chiar şi în România, ţară în care e binecunoscut faptul că nu mai există sistem sanitar, apar pe toate canalele de televiziune tot felul de îndemnuri la reducerea consumului de alcool deşi, între noi fie vorba, pe aceleaşi canale de televiziune apar îndemnuri la consumul de bere, pe motiv că a venit vara.

Tot acest haos, creat artificial după părerea mea, s-a stins din senin odată cu ultimele descoperiri ştiinţifice: băutura şi Yoga merg mână în mână! Altfel spus, ori te îmbeţi mangă, ori faci un exerciţiu Yoga, rezultatul e acelaşi. Să vedem imaginile de mai jos, exemplificatoare atât cât se poate:

BALASANA-Pentru calm şi relaxare

DOLPHIN-Pentru umeri, picioare şi braţe

ANANADA BALASANA-Pentru masarea coapselor

 HALASANA-Tratează durerile de spate şi insomniile

 MALASANA-Pentru glezne şi spate

MARJAYASANA-Fortifică diafragma şi coloana vertebrală

 PIGEON-Tonifică corpul şi alungă stresul

SALAMBHASANA-Întăreşte zona lombară, picioarele şi braţele

 SETU BANDHA SARVANGASANA-Relaxează creierul şi calmează picioarele obosite

Să auzim de bine!

Efectele Şcolii de Balet şi Bune Maniere

Imagine preluată de pe antena3.ro

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Conform coordonatelor indicate de GPS-ul din dotare, mă aflu în apropierea cabinetului medicului meu de familie. Aparatul se pare că are indicaţii corecte din moment ce, dacă vreau, pot vedea cabinetul de pe fereastra apartamentului. Dar am mers după GPS aşa, de şmecher, ca să vadă lumea că am. Adică, unii care stau în nişte garsoniere mizerabile se pot lăuda cu un gipan mai scump decât două garsoniere parcat în faţa blocului, iar eu să nu pot ca să mă laud cu un GPS?

Stau şi o aştept pe asistentă. Fată drăguţă, amabilă, trebuie să se supună calvarului unei întâlniri cu mine pentru a merge la mama mea în vederea recoltării unor probe pentru analize. Am zis calvar pentru că eu, fiind obsedat de punctualitate, obişnuiesc ca să vin la punctul de întâlnire cu un sfert de oră în avans.

Ce să fac în acest sfert de oră? mă gândesc cu încordare. Păi, ce altceva decât să mă uit în jur... Prilej de a vedea o mămică venind cu puişorul ei spre grădiniţă. Nu trece mult şi coboară şi un cocalar. Nu arată a cocalar, dar nu îl pot încadra în altă categorie din moment ce se suie într-un BMW şi pleacă spre alte zări. Odată plecat BMW-istul, lucrurile se limpezesc pentru că dispare şi fumul, prilej de a vedea o a doua mămică cu puişorul ei de mână, îndreptându-se spre aceeaşi locaţie ca prima mămică.

Iată că imaginea se înviorează prin apariţia cunoscutei echipe de culegători de sticle din plastic. El merge mai în faţă cu mâinile în buzunare indicând tomberoanele, iar ea ceva mai în urmă, cărând sacul cu sticle din plastic şi oprindu-se din loc în loc pentru o nouă recoltare, încă o dovadă a comportamentului civic exemplar care îi caracterizează pe bărbaţii români.

Soarele îşi face simţită prezenţa tot mai puternic, păsărelele îşi dau drumul la glasuri, întreaga natură se trezeşte, simt tot mai puternic cum viaţa curge prin seva copacilor, iar căldura stimulează eluviile pestilenţiale emise de tomberoanele de gunoi. Acestui peisaj plin de culoare i se adaugă un nou element: prin aburii dimineţii şi ai gunoaielor putrezite de cu seară zăresc apropiindu-se cunoscutul cerşetor scotocitor. Oprindu-se la fiecare tomberon, omul nostru începe ca să scotocească după cine ştie ce produse. Mă concentrez asupra lui încercând ca să descifrez pe cale optică ce anume caută. Fără ca să mă observe sau ca să îmi dea cea mai mică atenţie, cerşetorul ajunge tot mai aproape. Acum îi pot vedea hainele zdrenţăroase, pantofii rupţi şi găuriţi, mâinile cumplit de murdare, părul năclăit. Este la cinci metri de mine şi se apropie curios de un nou tomberon plin ochi. Îl văd cum se opreşte pentru câteva clipe căutând ceva prin buzunare. Şi minunea se produce. Se pare că sunt martorul unei scene unice: cerşetorul meu scoate o batistă din buzunar şi ÎŞI SUFLĂ NASUL ÎN BATISTĂ!

Să auzim de bine!

Legi idioate

Codul lui Hammurabi

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Trebuie ca să recunosc faptul că şi eu m-am numărat printre membrii corului care au susţinut că legile emise de guvernul Boc sunt idioate. Dar iată cum viaţa bate legile sau, altfel spus, ţara de unde ne vine lumina, ţara de unde se inspiră societatea românească actuală, ţara tuturor posibilităţilor (nu o spun şi pe aia cu „tuturor libertăţilor” pentru că atunci vorbim de România), ei bine, ţara la care viseză de pomană tot românul, Statele Unite ale Americii, ne întrec. Şi nu oricum, ci cu două lungimi, dacă ne luăm după tâmpiţenia unor legi existente încă în vigoare acolo, peste ocean. Iată câteva din ele:

În Missouri este ilegal ca un pompier să salveze o femeie în ţinută lejeră. El trebuie să aştepte până femeia este îmbrăcată complet. Dacă mai are cu ce...

În Utah un bărbat este responsabil de crimele comise de soţia sa. Şi când îşi ucide soţul, cine mai e responsabil? Tot aici, păsările au prioritate pe toate autostrăzile. Mi se pare firesc, atât timp cât există numeroase păsări care folosesc autostrăzile drept piste de aterizare.

În California, mai precis la Los Angeles, un bărbat îşi poate bate soţia cu o curea de piele, cu condiţia ca aceasta (cureaua) să nu fie mai lată de 2 cm, sau dacă soţia îl autorizează, poate folosi o curea mai lată. Şi dacă omul foloseşte bretele? Tot în California este ilegală construcţia unei curse de şoareci fără permis de vânătoare. Cu siguranţă pentru a nu intra în conflict de interese cu şoarecii.

În Wisconsin femeile nu au voie să poarte roşu în public. Oare sunt atât de grase încât pot fi confundate cu maşinile de pompieri?

În Louisiana, la New Orleans, maşinile de pompieri trebuie să oprească la lumina roşie a semaforului, chiar când sunt în misiune de stingere a incendiului. Ulterior, am aflat că există un acord încheiat la nivelul municipalităţii ca şi focul să aştepte pe această durată.

În Michigan, la Detroit, este ilegal să se facă amor în maşină, cu excepţia cazului în care aceasta este parcată pe proprietatea automobilistului. De unde corolarul că poţi face amor în maşina unui vecin dacă acesta şi-o ţine în parcarea proprie. Tot aici, părul unei soţii aparţine soţului său. Ceea ce mi se pare corect, fiind o lege cu bătaie lungă, până la chelia soţului.

În New Jersey este ilegal să superi un agent de poliţie. Dar dacă superi doi eşti exonerat?

În Vermont femeile nu au voie să poarte proteză dentară fără autorizare scrisă din partea soţului. Ştiind dificultăţile de vorbire pe care le presupune lipsa protezei, oare există un singur soţ care să-şi fi dat acordul?

În Washington, locuitorii oraşului Seattle nu au dreptul ca să se deplaseze cu o armă mai mare de 1,80 m. Nici nu e nevoie de mai mult... Tot în acest stat, femeile care se aşează pe genunchii unui bărbat, în tren sau autobuz, fără a aşeza o pernă între ea şi bărbat riscă 6 luni de închisoare. Tot fără pernă, am completa noi...

Acestea au fost câteva legi spicuite de prin legislaţia americană.

Să auzim de bine!

Poziţia dată de limbă

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

După cum vă spuneam în postările mele anterioare, evit cu mare atenţie ca să intru pe vreun forum. Exceptându-le pe cele de strictă specialitate, o vizită pe un forum oarecare mi se pare o acţiune deosebit de riscantă. Nu pentru cel care a postat, ci pentru mine.

Pur şi simplu pentru faptul că am o condiţie, am un respect faţă de mine şi faţă de cei din jurul meu, iar citirea majorităţii postărilor de pe un forum mi se pare ceva dergradant. Nicăieri şi nimic, niciun examen şi nicio titularizare nu ilustrează mai bine nivelul cultural deosebit de scăzut al autorilor postărilor, nicio statistică şi nicio cercetare nu arată mai bine nivelul degradant la care a ajuns cultura românească.

Iar aici nu mă refer doar la gramatică sau la anglicizare, ci la lipsa coerenţei în exprimare, lipsa unei gândiri minimale, confuzia din minţile agramaţilor postatori.

Dacă am fi fost beneficiarii unui sistem educaţional în care elevilor să li se explice importanţa limbii vorbite, rolul ei în educaţie şi cultură, ajutorul dat de limbă în formarea unei gândiri cursive şi coerente, atunci cu siguranţă nu am fi întâlnit aşa ceva.

Trebuie să recunoaştem faptul că limba vorbită este principalul mijloc de comunicare de care dispunem. Indiferent că discutăm faţă în faţă, pe Messeenger sau la telefon, limbajul folosit este cel care ne ajută ca să ne transmitem ideile şi să ne înţelegm interlocutorii.

În primul rând, limba vorbită este cea care ne asigură din start o poziţionare socială. Vă rog să faceţi un mic efort de gândire şi să vă imaginaţi că sunteţi invitaţi la o recepţie. Iar în faţa voastră vine un cetăţean, de altfel îmbrăcat cuviincios, care vă atenţionează plin de voie bună: e bune icrele astea de pe platou! Indiferent de furnizorul hainelor pe care le poartă, sunt convins că, instantaneu, l-aţi poziţionat pe o anumită treaptă socială. Cele spuse de mine reprezintă o gândire minimală, mai mult o reflexie a bunului simţ, aşa că nu înţeleg de ce dorinţa manifestată de generaţiile mai recente de a vorbi şi a scrie într-un mod care nu are nimic comun cu limba nativă. Oare generaţiile de azi îşi doresc să fie subevaluate, îşi doresc decăderea în propriii lor ochi sau ai altora dintr-o plăcere masochistă? Aveţi cunoştinţă de vreun profesor de limba română care să cultive asemenea idei de respect faţă de propria persoană elevilor săi?

În al doilea rând, limba vorbită este cea care mă stimulează şi mă susţine în procesul gândirii. Relaţionarea permanentă cu cei din jurul meu îmi impune un proces al gândirii la fel de permanent. Fie că este vorba de o discuţie cu membrii familiei, cu colegii de birou sau cu prietenii la o terasă, îmi este absolut necesar ca să vorbesc coerent din simplul motiv de a fi înţeles, din simplul motiv de a-mi exprima gândurile cât mai clar. Cred că este limpede că vorbirea fluentă este organic legată de gândirea fluentă, căci cum altfel aş putea exprima coerent nişte idei incoerente. În acest proces, gândirea şi vorbirea se condiţionează reciproc, cea mai simplistă reprezentare fiind: gândesc coerent<->mă experim coerent. Ce determină la generaţiile de azi lipsa acestei dorinţe minimale? Ce îi poate determina ca să-şi dorească să nu fie înţeleşi, să nu fie în stare să se exprime într-o propoziţie coerentă că afară plouă? A face recenzia unei lucrări, a povesti pe o pagină ce ai făcut azi sunt deja pretenţii de academician... Aveţi cunoştinţă de vreun profesor de limba română care să cultive asemenea idei de respect faţă de propria persoană elevilor săi?

Dar cred că sunt restrictiv. De ce doar profesorii de limba română să fie vinovaţi? De ce nu şi cei de matematică, de exemplu, sau cei de geografie, sau cei de botanică, sau orice alţi profesori doriţi pentru că nu îmi imaginez un profesor ca fiind o persoană care nu doreşte să îşi înţeleagă elevii sau să nu fie înţeles de către ei.

Dar iarăşi sunt restrictiv. De ce să nu fie vinovată intelectualitatea românească, societatea civilă în ansamblul ei, că nu ia nicio măsură împotriva acestei degradări mentale generale?

De unde vine apatia asta, de unde vine dorinţa asta de pauperizare intelectuală, această dorinţă de a te scălda în micime, de ce nimeni nu încearcă măcar să le inducă tinerilor dorinţa, nu neapărat de depăşire a condiţiei, dar măcar de comportament decent folosindu-se doar de acest instrument atât de simplu al limbii vorbite?

Să auzim de bine!

Ataşul fatal

Imagine preluată de pe okazii.ro

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Astăzi vă voi povesti o întâmplare reală, ca de altfel toate de până acum, dar o întâmplare tristă cu un final neaşteptat de vesel. Cu ani în urmă, dacă stau ca să mă gândesc mai bine, chiar cu foarte mulţi ani în urmă, pe Calea Griviţei, colţ cu strada Buzeşti, era amplasată o mare librărie. În continuare, cum mergeai spre Gara de Nord pe trotuarul drept, erau amplasate celebrul cinematograf Feroviarul, un magazin de electrice şi un altul cu dulciuri şi răcoritoare, unul de confecţii ieftine şi aşa mai departe.

Ce lega aceste construcţii era tocmai... construcţia. Amplasate la parterul unor clădiri cu două sau trei etaje, formau un tot care se încadra perfect în arhitectura locului.

Zona era locuită de oameni din clasa de mijloc, iar apartamentele nu străluceau prin lux, dotări sau mărime. Dar, la vremea lor constituiseră un titlu de mândrie pentru proprietari, măcar pentru zona în care erau amplasate.

Magazinele de la parter erau mici şi sărăcăcioase, aşa cum erau mai toate prin acei ani, cu podele din scânduri, dar deosebit de pitoreşti prin coviltirul din pânză care se deschidea, cu ajutorul unei manivele, deasupra vitrinelor şi a intrărilor.

Oamenii, localnici sau trecători prin zonă îşi trăiau viaţa aşa după cum putea fiecare, cu mulţumirile sau necazurile ei, cu fericirea sau durerea de care nu e nimeni scutit.

Într-una din zile, unul din locatarii clădirii de lângă cinematograf ajunge la concluzia sinistră că viaţa nu mai merită trăită şi se decide să se sinucidă. După câteva zile de meditaţie profundă, omul consideră că a venit momentul ca să-şi pună planul în aplicare în plină zi şi se suie în pod, iar de acolo pe acoperişul clădirii. Îşi face cruce, pune bileţelul pe burlanul de lângă el, închide ochii şi se aruncă în gol.

Până aici, toate bune, dacă bune se pot numi lucrurile legate de o sinucidere. Ce a fost rău în toată întâmplarea, a fost faptul că omul nu trebuia ca să închidă ochii înainte de a se arunca. Pentru că, dacă i-ar fi avut deschişi, ar fi observat cu uşurinţă că sub el, la doar vreo trei metri, era desfăşurată una din copertinele de care vă spuneam.

Copertina, nouă, bine întinsă şi susţinută de un cadru puternic din fier forjat, nu numai că a rezistat căderii personajului, dar printr-un efect binecunoscut de toţi copiii, l-a aruncat alături, pe trotuar, cu o căzătură bine amortizată.

Poate că nici acesta nu ar fi fost un lucru rău pentru un sinucigaş, doar că pe trotuar, chiar pe coordonatele unde a aterizat personajul nostru, se afla ataşul unei motociclete. Aşa că, sinucigaşul nostru ghinionist a aterizat de pe copertină pe ataşul motocicletei, făcându-l plăcintă.

Urmarea? Păi, ce să vă spun? Locuitorii zonei s-au ales cu un subiect de comentat pentru vreo două săptămâni, posesorul motocicletei s-a ales cu ataşul făcut zob, iar sinucigaşul nostru cu două coaste rupte şi obligaţia de a-i plăti motociclistului câteva mii de lei, reprezentând reparaţia ataşului.

Să auzim de bine!

Ieşirea din corzi

Imagine preluată de pa cadouriok.ro

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

După cum vă spuneam în postările mele anterioare, nu sunt ceea ce se numeşte un microbist. Mă deprimă doar ideea de a mă holba la televizor sau pe un stadion la nişte sportivi pe care îi doare în cot de părerea mea.

Sunt rare, foarte rare momentele când mă uit la televizor la vreo întrecere sportivă şi asta doar dacă e vorba de ciclism, snooker, tenis, baschet sau volei. Dar să nu luaţi asta ca pe o regulă, totul se petrece în funcţie de timpul şi dispoziţia mea de moment. Nu am fost la niciun meci pe stadion şi nici nu am de gând. Dacă mi-a plăcut vreodată un sport, am preferat ca să îl practic în loc să mă umflu de bere în faţa televizorului.

Iar dispoziţia mea de unul din momente a fost ca să urmăresc partida în care boxerul Lucian Bute îşi punea în joc centura. A fost prima partidă de box pe care am urmărit-o vreodată şi nu mi-a părut rău pentru niciun din cele trei întreceri disputate. Dar, neavând nicio abilitate în privinţa acestui sport, mă abţin în a emite judecăţi de valoare privind calitatea partidelor. Voi vorbi însă despre altceva.

Am practicat şi eu diferite sporturi la viaţa mea şi cunosc foarte bine calităţile morale pe care le capătă un sportiv. Aceste calităţi grefate pe cele care sunt bănuite a le avea un bărbat, şi mă refer aici la curaj, cavalerism, putere şi echilibru, fac din majoritatea sportivilor adevărate modele de urmat în ceea ce priveşte trăsăturile de caracter.

La aceste trăsături se mai adaugă una, specifică majorităţii sportivilor: fair-play. Dovezi de fair-play sunt sigur că aţi văzut fiecare din voi şi cred că nu numai la sportivi... Iar când un sportiv dă dovadă de o asemenea calitate, parcă şi tu, ca simplu şi umil microbist, te simţi mai demn, mai valoros.

După termianrea partidei câştigată de Lucian Bute, fără ca să fie obligat sau ameninţat, boxerul Leonard Doroftei a ţinut ca să facă un comentariu. Din discuţiile avute cu cei din jurul meu am înţeles că el s-a retras din viaţa sportivă. Pentru un sportiv de performanţă, retragerile nu pot fi decât de două feluri: în plină glorie sau pe uşa din dos.

Cu această declaraţie, de o lipsă de cavalerism incalificabilă, eu cred că el nu a ieşit din box pe uşa din dos, ci a ieşit prin dos.

Să auzim de bine!

O zi la Waterpark

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

E vineri seară şi o zi toridă se anunţă pentru bucureşteni. Zic „se anunţă” deşi e seară, pentru că prognoza celor de la televizor se referă la ziua de mâine, adică sâmbătă. Ce poate face o familie de bucureşteni pe o zi toridă? Păi, n-ar fi decât trei variante: 1. Să iasă în pijama pe bancă în faţa blocului şi să bea o bere cu vecinii sau să joace o tablă mică; 2. Să dea drumul la aerul condiţionat până face pleurezie şi 3. Să meargă la ştrand. Noi am ales-o pe cea de a patra, să mergem la Waterpark. Sau Waterland. Sau Aqualand. Sau Aquapark.

Zis şi făcut. Ne sculăm cu noaptea în cap, pregătim strictul necesar, inclusiv gentuţele frigorifice din dotarea fiecăruia şi ne aburcăm în autoturismul propriu plini de entuziasm tineresc, deşi avem o vârstă totuşi...

Prima oprire e şi prima surpriză. La benzinăria unde am oprit pentru o binemeritată alimentare a maşinii, ne dăm seama că este necesară şi achiziţionarea celebrei rovignete. Un lucru simplu, dar logica mea dă rateuri: alimentez, scot maşina de la pompă şi mă aşez la coadă ca să achit benzina şi rovigneta. Greşit, greşit, greşit! Nu trec decât câteva secunde şi sunt luat la rost de o vânzătoare arţăgoasă: trebuia ca să alimentez, să vin să plătesc benzina, să scot maşina de la pompă şi apoi să vin să achit rovigneta, este logica lucrurilor explicată de ea. În timp ce aşteptam eliberarea chitanţei, iată că un alt ins nededat la raţionamente fine comite aceeaşi eroare: alimentează, scoate maşina de la pompă şi vine ca să achite benzina şi rovigneta. O uşoară senzaţie de plăcere răutăcioasă şi meschină mă încearcă atunci când văd cum este luat şi el la bumbăcit de către vânzătoarea cea ciufută.

Terminăm toată tevatura şi plecăm cu cântec (cu altul, nu cu acelaşi cu care pornisem de acasă) spre Otopeni, locul plăcerilor noastre visate. Ajungem în dreptul aeroportului Henri Conadă dar încă nu văd NICIUN semn care să indice drumul spre Waterpark. Sau Waterland. Sau Aqualand. Sau Aquapark. Instinctiv mă înscriu pe bretea şi virez stânga pe sub pod. În continuare, NICIUN indicator spre Waterpark. Sau Waterland. Sau Aqualand. Sau Aquapark. Conducând într-o stare de confuzie totală, opresc în dreptul unui aborigen, cobor geamul şi întreb pe unde să o iau. Amabil, omul îmi spune că mai am vreo cinci sute de metri de mers şi voi vedea “ceva” între nişte blocuri! Indicaţie deosebit de preţioasă pentru că acel “ceva”, după logica băştinaşilor, nu poate fi decât Waterpark. Sau Waterland. Sau Aqualand. Sau Aquapark. Parcurg cei cinci sute de metri, trec pe lângă o coadă de maşini pe care o bănuiesc a fi de la o spălătorie şi instinctul îmi spune că trebuie ca să opresc. Trag pe dreapta în peluza celor de la Ferrari, dar nu cumpăr nicio maşină pentru că au magazinul închis sâmbăta. În schimb, aflu că tocmai trecusem de coada de la intrarea în Waterpark. Sau Waterland. Sau Aqualand. Sau Aquapark. Nu se pune problema unui mers în marche arrière, aşa că îmi continui drumul spre Bucureşti, cu speranţa unei bretele de ieşire în suflet. Şi uite aşa, ajungem la podul de la linia de centură cu un al treilea cântec pe buze. Ies pe o bretea, mă învârt ca bezmeticul pe sub pod şi, într-un sfârşit, îmi dau seama că nu există nicio bretea de întoarcere. Nu-mi rămâne decât să efectuez o menevră pe care nu o pot reda public ca să nu fac puşcărie, şi reintru pe drumul naţional pe care sunt singurul şofer care se deplasează cu viteza legală. Îmi este frică să nu fiu amendat, aşa că iuţesc puţin mersul ca să mă încadrez în linia generală şi astfel, nici nu observ când ajung iar la podul de la aeroport. Fac stânga, parcurg cei cinci sute de metri şi intru la dreapta pe o străduţă fără ca să văd nici acum un singur indicator spre Waterpark. Sau Waterland. Sau Aqualand. Sau Aquapark. Suntem întâmpinaţi cordial de un flăcău care ne dă un bon de parcare, după care suntem luaţi în primire de o trupă de ghizi care ne îndrumă spre locul de parcare cuvenit. Coborâm buimaci de fericire şi cu un psihic tocmai bun ca să vedem coada. Este vorba de coada de la intrare, formată din persoane cu aceleaşi plăceri de sfârşit de săptămână. Îmi cer scuze, dar vă las vouă plăcerea număratului... Efectul deprimant provocat de vederea cozii este puternic atenuat de cel al vederii tarifului pentru parcare: doi lei pe oră. Pentru matematicienii zeloşi fac menţiunea ca să nu uite să adauge la acest cost şi pe cele ale rovignetei (pe o săptămână, pentru că nu există pentru o zi) şi benzinei. Iar biletul de intrare nu costă mai mult de patru zeci de lei per capita.

Ne ajută bunul Dumnezeu ca să intrăm şi ne repezim ca să ocupăm vremelnic un şezlong cu umbreluţă şi măsuţă cu tot. Se pare că nu sunt probleme în acest sens pentru că, cu toată aglomeraţia de la intrare, sunt ocupate doar jumătate din locuri. Şi distracţia începe! De la un punct special amenajat, turiştii primesc un colac cât toate zilele prevăzut cu mânere, tocmai bun de dat pe tobogan. Nu trece mult şi descopăr cum funcţionează sistemul: ai primit un colac, trebuie ca să îl foloseşti. L-ai lăsat lângă şezlong? Ţi-l ia altul sau organizatorii. Cuvântul de ordine este: colacul nu stă! Începem ca să ne dăm pe tobogane şi tiribombe, cu sau fără colac. Suntem o familie de oameni temperaţi, aşa că nicunul din noi nu se dă de mai mult de o sută treizeci şi şapte de ori pe fiecare tobogan. Nici nu s-ar fi putut mai mult din cauză că trebuie să urci pe jos înălţimea unui bloc cu două sau trei etaje pentru a ajunge la punctul de acces pe tobogan. Cu timpul ne dăm seama că aceasta este singura preocupare pe care o putem avea pentru că bazine de înot nu există. Cel mai adânc ajunge pe la vreun metru şi jumătate adâncime şi este atât de plin încât nu poţi înainta decât călcând pe cadavre...

Ne bălăcim cu colacii într-n bazin de optzeci de centimetri, iar aceasta îmi aduce aminte de frumoasele momente ale copilăriei când mă bălăceam pe malul mării... Mai am puţin şi, cuprins de emoţie, voi scoate găleţica şi lopăţica din bagaje... Atmosfera generală este plăcut susţinută de nişte difuzoare montate pe stâlpii aflaţi la tot pasul. Asta până începe programul discotecii, care are o staţie suficient de puternică să acopere orice alte sunete în incintă, dar nu suficient de clară pentru ca în capătul celălalt al locaţiei să poţi auzi şi altceva decât un bubuit continuu. Aerul este în continuare curat, netulburat de mirosuri de mici sau cârnaţi la grătar, iar ţiganii se strigă lejer unii pe alţii, urlând dintr-un capăt în celălalt al stabilimentului.

Vecinii de la aeroport îşi complică viaţa cu un miting aviatic, prilej şi pentru noi de a vedea câte ceva din măiestria piloţilor. La un moment dat, unul din piloţii unui avion de vânătoare se gândeşte că nu e sănătos să intri în apă cu burta plină, aşa că trece într-un zbor razant pe deasupra noastră şi BAANG! un bang sonic ne zdruncină intestinele. Şi stomacul. Prilej de a face cunoştinţă cu existenţa grupurilor sanitare şi a garderobelor, mari, suficiente şi curate. Dar fără duşuri. De altfel, nu am remarcat existenţa duşurilor în niciun punct al peisajului, chiar dacă am încercat o panoramare de la înălţimea celui mai mare tobogan.

Sucurile păstrate reci în gentuţele individuale s-au terminat. La fel şi pacheţelele cu mâncare, iar soarele începe s-o ia la vale. Prilej de a ne strânge catrafusele, de a intra în maşina topită de căldură (pentru că parcarea nu este acoperită) şi de a ne îndrepta spre casă. Nu înainte de a achita la barieră contravaloarea parcării şi de a admira îndemânarea unui şofer care încearcă să evite punctul de control. Aceasta a fost, dragii mei, o zi la Waterpark. Sau Waterland. Sau Aqualand. Sau Aquapark.

Să auzim de bine!

Perle din armată

Imagine preluată de pe laghiseu.ro

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Fără discuţie că stagiul militar a fost şi rămâne sursa unor numeroase şi variate întâmplări. Nici eu nu am fost scutit şi, pe cele vesele vi le-am povestit în paginile acestui blog. Dar iată că şi limbajul este o sursă la fel de bogată de amuzamente. Haideţi ca să vedem câteva...

1. Fruntaşul Popescu va fi pedepsit cu 5 zile de arest pe motiv că a fost găsit cu o persoană de sex feminin la gardul unităţii, în loc să fie în pat...

2. Sergentul Popescu va fi pedepsit cu 5 zile de arest pe motiv că, imitând vocea locotenentului Ionescu a urlat ca un bou...

3. Instrucţia domnului medic militar Ionescu, cu tema "Cum ramân sănătos" se amână pe motiv de boală...

4. Băgaţi la tărtăcuţă, regulamentul nu poate fi încalcăt absolut niciodată, cu excepţia situaţiilor prevăzute de regulament!

5. Să nu mai prind picior de soldat nebărbierit prin unitate!

6. Măi rahat, nu mai mişca în formaţie că te mănânc!

7. O mână criminală a dat cu piciorul şi a spart chiuveta!

8. Am auzit un zâmbet în formaţie!

9. Bateţi trei paşi şi începeţi să cântaţi cu stângul!

10. Să nu mai prind televizorul mergând noaptea prin cameră!

11. Dacă sunteţi proşti şi nu tineţi minte, cumpăraţi-vă un carneţel şi un pix şi ţineţi-le la buzunarul de la piept şi vă puteţi nota. Uite, aşa ca mine...

12. Dacă sunteţi prea proşti să vă aduceţi aminte scrieţi-vă pe ceva. Şi eu îmi scriu totul.

13. Aveţi grijă la pragul ăla de sus. Dacă vă daţi cu capul de el, rămâneţi proşti pe toată viaţa. Şi eu mi-am dat de trei ori, de aia ştiu...

14. Aveţi în faţă un măgar şi un porc... (urmeaza muştruluiala şi la sfârşit)... treci la loc în formaţie, măgarule!...

15. Pluton, alinierea în front câte unul! Pentru verificarea bocancilor, ridicaţi piciorul drept! Unul dintre soldaţi ridică, din greşeală, piciorul stâng, la care dom' plutonier, văzând şi un bocanc stâng ridicat, strigă imediat: Bă, care ai ridicat amândouă picioarele?

16. Trebuie să ţineţi duşmanul tot timpul în ochi... Ce te holbezi aşa la mine, soldat!?...

17. Căpitanul către companie, după duşul săptămânal... V-aţi parfumat ca nişte curve! Numai nevastă-mea şi fiică-mea se mai parfumează aşa!

Să auzim de bine!

OCHII

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Iată în rândurile de mai jos câteva exerciţii care cred că vor face bine oricărui cititor, fie el purtător de ochelari sau nu. Nu sunt greu de făcut, nici incomode, iar rezultatele sunt cţt se poate de valoroase.

Despre ergonomia vederii la calculator:

În primul rând vederea nu scade din cauza calculatorului, ci este o simplă adaptare a ochilor la mediul de lucru.

Într-un studiu efectuat asupra a doi căţei, ţinuţi 2 luni de zile doar într-o cutie de 2 metri pătraţi, s-a observat la final că nu se puteau descurca când trebuiau să fugă după lucruri aflate la distanţă.

Aşa se întâmplă şi atunci când lucrezi la calculator, pentru că ochii tăi se adaptează pentru distanţe scurte. De asta ochelarii cu protecţie la calculator sunt de prisos.

Aşadar, atunci când lucrezi la calculator mai mult timp, apare oboseala oculară şi senzaţia de ochi uscaţi.

Acestea fiind doar semne transmise de ochii tăi că sunt supuşi unui “tratament” impropriu.

Ce să faci pentru a stopa efectele secundare?

1. Odată la 10 minute efectuează o pauză de 10 secunde şi priveşte la cea mai mare distanţă din cameră.

Ideal ar fi să te uiţi pe geam la un corp/obiect viu colorat care îţi place. Astfel vederea ta nu se va deteriora.

2. Efectuează exerciţiul de strângerea ochilor pentru 5 secunde, o dată la 20 minute.

3. Creează un ambient luminos adecvat atunci când lucrezi la PC. Chiar şi în timpul zilei poţi folosi o lampă care să lumineze în spatele monitorului. În acest mod este creat un ambient odihnitor pentru ochii tăi pentru că în mediul de lucru nu va exista doar o singură sursă de lumină şi aceea (cea de la monitor) direct în ochii tăi.

Aminteşte-ţi că majoritatea problemelor de sănătate, chiar şi cele de vedere, nu sunt BOLI – sunt doar lipsuri ale alimentaţiei sau ale activităţilor la care este supus corpul tău.

C. Cu fiecare zi cu care vei amâna să îţi îmbunătăţeşti vederea, aceasta se va deteriora şi ai să ajungi să porţi ochelari groase ca „fundul de borcan”...

Astfel, vei cheltui mai mult timp, mai multă energie şi bani ca să îţi corectezi problemele de vedere.

Foloseşte zilnic următoarele 5 obiceiuri zilnice pentru a-ţi îmbunătăţi vederea.

Atunci când foloseşti aceste obiceiuri, renunţă temporar la ochelari sau lentile de contact-pentru minim 30 minute după ce efectuezi aceste obiceiuri.

OBICEIUL #1: „Expune-te la lumina solară”

Expune-te la soare (lumină naturală) în fiecare dimineaţă imediat după ce te trezeşti, pentru 5-10 minute.

Acest lucru te va ajuta să ai mai multă energie pentru acea zi. Vei avea energie în acea zi echivalentă unei căni de cafea-căreia îi ştim cu toţii efectele adverse.

Vitamina D este produsă de organism prin expunere la soare. Vitamina D este stâlpul sănătăţii tale.

Prin vitamina D calciul, de care are nevoie întregul organism, se fixează mai bine în organism.

Astfel vei avea şi ochi mai energizaţi şi mai buni. Te va mai ajuta să nu mai fi atât de sensibil la lumina puternică.

Ca să beneficiezi din plin de energia de la soare foloseşte ochelarii de soare doar vara între orele 12-14, în medii cu reflecţii (zăpadă sau nisip) şi atunci când conduci.

OBICEIUL #2: „Clipeşte cât mai des”

Clipeşte conştient de 10-20 ori la fiecare 5 minute. De fiecare dată când exersezi, clipeşte din ce în ce mai repede. Acest obicei ajută la eliberarea tensiunii din ochii tăi şi le va permite ochilor tăi să se relaxeze.

În momentul în care clipeşti, doar pleoapa superioară se mişcă, muşchii pleoapelor vor regla glandele lacrimale.

Dacă în timp ce clipeşti vei începe să lăcrimezi, este foarte bine. Lichidul lacrimal va umezi ochii, ii va hrăni şi îi va curăţa de praful acumulat în timpul zilei.

OBICEIUL #3: „Odihneşte-ţi ochii”

Peste 70% din informaţiile pe care le captăm zilnic sunt obţinute prin ochi. Chiar dacă nu suntem conştienţi în majoritatea momentelor ce informaţii transmit ochii la creier, ochii sunt foarte folosiţi.

În momentul în care sesizezi cea mai mică prezenţă a oboselii, ţine ochii închişi pentru 10-20 de secunde.

Îţi recomand ca odată la 10 minute să ţii ochii închişi pentru 10 secunde mai ales daca lucrezi la calculator de mult timp.

Ai să-ţi simţi ochii mult mai relaxaţi şi mult mai odihniţi dacă îi vei odihni frecvent.

Poţi acoperi ochii cu palmele dacă lumina din mediul tău este prea puternică. Ochii se odihnesc cel mai bine în întuneric total, ca şi atunci când dormi.

Odihneşte-ţi ochii si ei vor avea grijă să vezi bine.

OBICEIUL #4: „Hrăneşte-ţi organismul cu... apă”

Apa... cea mai întâlnită substanţă de pe pământ are proprietăţi vindecătoare pentru întreg organismul uman.

Ochii tăi sunt umpluţi cu apă-umoare apoasă-care este responsabilă de aproximativ 15-20% din capacitatea de refracţie a ochiului.

Pentru a păstra rata de refracţie a umoarei apoase, în fiecare dimineaţă când te trezeşti, primul lucru pe care să îl faci este să bei jumătate de litru de apă.

Da... jumătate de litru de apă, pentru că întregul tău organism este însetat după o noapte de somn şi trebuie să fie hidratat.

Un factor important este ca globul ocular să fie mereu umed pentru a avea mobilitate de mişcare. Pentru acest lucru sunt responsabile lacrimile.

Îţi recomand ca să îţi clăteşti ochii oricât de des poţi, mai ales dimineaţa şi seara, cu apă rece şi/sau caldă.

Astfel vei beneficia de beneficiile terapiei cu apă.

OBICEIUL #5: „Mişcă-ţi corpul şi ai să vezi bine”

Un studiu efectuat la Universitatea din Columbia, a relevat că efectuarea zilnică a activităţilor sportive ajută la îmbunătăţirea vederii.

Nu trebuie să fii sportiv de performanţă, dar efectuarea zilnică a 10-15 minute de mişcare sunt suficiente pentru eliberarea tensiunii din musculatura oculară.

Mişcarea zilnică pentru un minim de 10 minute pe zi ar reduce tensiunea oculară cu 20%.

Astfel riscul ca problemele de vedere să apară sunt cu 20% mai mici. În felul acesta, şansele de apariţie a problemelor de ochi sau mai ales a glaucomului sunt aproape de nule.

Foloseşte aceste obiceiuri simple pentru a-ţi îmbunătăţi vederea alături de cele 2 exerciţii.

Ai grijă de ochii tăi! Sper că v-au fost de folos.

Să auzim de bine!
Pentru mai multe informații despre cum poți sa îți îmbunătățești natural vederea, vizitați pagina http://www.RenuntaLaOchelari.com și abonați-vă la sfaturile săptămânale gratuite.

Noul model de Blackberry

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Am scris nenumărate postări despre snobismul şi neamprostia care domină viaţa publică românească, în special domeniul publicităţii. Vă spun cu mâna pe inimă că am ajuns ca să-mi fie silă nu numai să citesc mesajele publicitare româneşti, dar am ajuns ca să-mi fie silă să şi scriu despre acest lucru.

Sunt numeroase cazurile în care firme mari, cu renume, au fost nevoite nu numai să schimbe mesajul care însoţeşte un produs, dar chiar numele produsului. Şi asta din simplul motiv că respectivul cuvânt avea o cu totul altă conotaţie în limba altei ţări de desfacere. A ţine seama de specificul unei ţări, de tradiţiile sau de limba vorbită, mi se pare o condiţie minimală pentru un producător care vrea să îşi vândă produsele în altă ţară.

Rememorând anii de după Revoluţia din 1989 îmi dau seama că aceasta a avut un rol benefic pentru spiritul românesc. Nici un alt eveniment nu a mai scos la iveală ulterior lipsa totală a oricărei coloane vertebrale, lipsa celui mai elementar spirit civic sau a oricărei forme de mândrie naţională. Limba este batjocorită de analfabeţi făcuţi persoane publice pe criterii de tupeu şi neamprostie, valorile naţionale sunt minimalizate şi batjocorite, simbolurile au fost desfiinţate.

Stăm supuşi cu capetele plecate şi înghiţim pe nemestecate englezisme de doi bani furnizate pe bandă rulantă de snobi cu fiţe şi vagaboande ajunse VIP. Nimeni nu zice nimic, nimeni nu protestează, nimeni nu cere explicaţii. Oricine face orice din noi, fără teamă de răspundere sau ruşine.

Stau în staţia Piaţa Romană aşteptând autobuzul 368 şi privirea îmi este atrasă de un panou publicitar care ne anunţă cu litere de o şchioapă că Orange a lansat ultimul model de telefon celular, model numit Blackberry CURVE.

Gestul mi se pare deosebit de politicos pentru o anumită parte a sexului frumos. Nu-mi rămâne altceva de făcut decât să urmăresc şi apariţia modelului Blackberry CURVARI.

Să auzim de bine!

Comerţ pe dealuri

Imagine preluată de pe dordeduca.ro

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Din cele mai vechi timpuri comerţul a constituit nu numai o modalitate de schimb a mărfurilor, dar şi un mijloc de socializare sau de dezvoltare a societăţii. Dacă primele schimburi se făceau printr-o relaţie de troc (marfă contra marfă), ulterior, odată cu evoluţia societăţii, trocul a fost înlocuit cu schimbul cunoscut acum de toată lumea, marfă contra bani.

Posibilitatea efectuării unor schimburi comerciale a creat premisele pentru acumulări băneşti, acestea ducând în final la apariţia băncilor şi au condus la dezvoltarea industriei şi a meşteşugurilor. În fond, dacă stăm ca să ne gândim puţin, de ce oare a fost construită prima corabie, dacă nu pentru a duce mărfuri dintr-un loc în altul?

Crescând amploarea schimburilor comerciale, a crescut şi nevoia existenţei unor spaţii adecvate. Dacă la începuturile lui, comerţul se desfăşura fără nicio noimă, odată cu dezvoltarea mijloacelor de transport pentru marfă, comerţul a început ca să se desfăşoare în locuri anume desemnate, cum ar fi în porturi sau în pieţe. De observat că amplasarea locurilor pentru desfăşurarea actelor de comerţ a fost întotdeauna legată de existenţa căilor de acces, indiferent de natura acestor căi.

Astfel, dacă primele centre de comerţ (sau contoare) erau amplasate pe malul mării, în locuri apropiate de porturile de acostare sau chiar în incinta acestora, cu timpul au apărut centre de comerţ pe parcursul diverselor drumuri comerciale terestre, pe malurile fluviilor sau chiar în câmpii, la intersecţia diverselor căi de circulaţie sau în locuri cu vad.

Din cauza dificultăţilor legate de acces, pe munţi aceste centre de comerţ nu prea au apărut, dacă facem excepţie de civilizaţia incaşă, civilizaţie care, vrând-nevrând, se desfăşura pe culmile munţilor. Iată însă că nimeni nu s-a gândit la utilitatea unor centre sau acte de comerţ pe dealuri. Până mai zilele trecute... Pentru a înţelege mai bine utilitatea unor astfel de amplasări, daţi-mi voie ca să vă redau mai întâi definiţia unui deal, aşa cum este ea în DEX: DEAL, dealuri, s. n. 1. Formă de relief pozitivă care se prezintă ca o ridicătură a scoarţei pământului mai mică decât muntele, dar mai mare decât colina. ◊ Loc. adv. La deal = în sensul urcuşului, în sus. ◊ Loc. prep. (De) la deal de... = mai sus de..., în sus de... ◊ Expr. (Fam.) Dă la deal, dă la vale = se sileşte în toate chipurile, încearcă toate posibilităţile. Greu la deal şi greu la vale = oricum faci, e tot greu. Ce mai la deal, la vale = a) ce să mai lungim vorba de pomană, ce mai încoace şi încolo, e inutil să mai discutăm; b) să spunem lucrurilor pe nume. Deal cu deal se întâlneşte, dar (încă) om cu om, se spune cu ocazia unei întâlniri neaşteptate, sau în nădejdea unei revederi posibile. 2. (Reg.) Regiune de vii; vie, podgorie. ◊ Zonă a ogoarelor. – Din sl. dĕlŭ.

Acum, pentru că ştiţi mult mai bine ce este dealul, vă rog să acceptaţi şi această idee novatoare privind actele de comerţ, idee promovată de portalul FunDeal prin ofertele comerciale pe care le face, conform pozei de mai jos:

Este clar pentru oricine că, dacă un comerţ desfăşurat pe dealuri mai este cum mai este, cel desfăşurat pe superdealuri nu are rival! Vorbeam de rezultatele deplorabile ale examenului de bacalaureat? De situaţia catastrofală a învăţământului românesc şi a absolvenţilor? Acum aveţi ocazia ca să le vedeţi pe viu, în plină acţiune...

Să auzim de bine!

O întâmplare cotidiană

Imagine preluată de pe dan-blog.ro

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Încărcat ca o furnică (deşi sunt de părere că albinele circulă mult mai încărcate decât furnicile...) mă îndrept spre domiciliul conjugal. Sunt personajul principal îmtr-o mică escapadă de aprovizionare desfăşurată la magazinul Billa din apropiere.

Deşi nu reuşesc întotdeauna, mă străduiesc să mă port ca un cetăţean model şi să circul pe trotuar, nu pe carosabil. Cu atât mai mult cu cât lăţimea excesivă a aleilor bucureştene este recunoscută pe plan european...

De vreo două luni, ca să nu zic trei, aleile din jurul blocului meu au suferit schimbări semnificative. Prima schimbare majoră se referă la faptul, neobişnuit pentru un român, că au fost asfaltate. Cea de a doua schimbare se referă la faptul că au fost introduse sensuri unice de circulaţie.

Aparent, situaţia pare dificilă pentru noi, aborigenii cu permis de conducere din zonă. Dar repetând experienţa pe parcursul câtorva zile este imposibil ca să nu îi observi latura pozitivă: nu se mai produc blocaje, iar circulaţia este mult fluidizată. E drept că acum, pentru a ajunge din locul meu de parcare în strada principală, trebuie să iau de la un capăt la altul vreo trei alei sau, altfel spus, în loc să parcurg 73 de metri, trebuie să parcurg 2,1 kilometri...

Dar, aşa cum vă spuneam, mă străduiesc să mă comport ca un cetăţean model şi îmi asum aceste ocoluri la fiecare plecare sau sosire, fără obiecţie.

Ca să ne întoarcem la oile noastre, (revenons à nos moutons, cum se spune prin Belarus...) vă spuneam că veneam spre casă cu sacoşele din dotare în mâini. Prilej de a vedea cum, din faţa unui bloc pleacă o maşină. Dar nu orice maşină, ci un taxi plin ochi cu nişte cetăţeni români, după vorbă, după port. Singurul lucru ciudat este culoarea lor uşor tuciurie... Dar în ce direcţie credeţi că se îndreaptă taxiul galben fără cai? Exact! Aţi ghicit! Spre sensul care îi era interzis, aleea fiind cu sens unic. E de notorietate faptul că taxiurile bucureştene trec intersecţiile doar pe culoarea roşie (şi la fel de notoriu este faptul că pasagerii NU zic nimic!), dar acum îmi este dat ca să asist la un nou experiment social. Iar ce trebuia să se întâmple, s-a întâmplat. Pe sensul corect de mers a intrat pe alee o altă maşină. Dată fiind lăţimea proverbială a aleilor, maşinile nu pot trece una pe lângă alta. Iar noul intrat nu dă semne că ar vrea să execute vreo operaţie de evitare. Comportarea lui mi se pare perfect normală, nu numai pentru că nu are unde, dar, mai ales, pentru că aleea are sens unic şi dreptatea este de partea lui.

Ei, dragii mei, ce credeţi voi că se întâmplă în continuare? Păi, nimic altceva decât ceea ce era normal: ocupanţii taxiului deschid geamurile, scot capetele pe geamuri şi încep să îl înjure pe celălalt şofer într-un mod pe care nu-l pot descrie nici măcar aluziv. Normală comportare, normal popor!

Să auzim de bine!

Emoţii de cetăţean

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Recunosc faptul că sunt un tip sensibil şi mă emoţionez ori de câte ori mă gândesc la patria mea sau aud vorbindu-se de ea. Dar această emoţie este insignifiantă pe lângă cea care mă cuprinde când aud politicienii vorbind despre acest subiect.

Este unanim recunoscut faptul că politicienii se numără printre cei mai sinceri oameni. Nici nu e de mirare, atâta timp cât în acele funcţii nu pot accede decât oameni de mare probitate morală, cu o cultură vastă şi o educaţie pe măsură.

Aceste calităţi nu fac decât să dea o şi mai mare greutate vorbelor lor, mă fac să rezonez mult mai puternic la orice cuvântare de-a lor. Nu trebuie să aibă un stil declamator sau o gestică şi mimică pe măsură. Este suficient cuvântul lor de oameni integri şi simt cum mi se umple sufletul de sentimentele cele mai înalte.

Chiar dacă există persoane care emană idei aiuritoare, negândite şi nepregătite, doar din dorinţa de a arăta că ei sunt adevăraţi dictatori şi nu Ceauşescu sau alţii de teapa lui, cuvântările politicienilor mă liniştesc imediat. În fond, nici nu am de ce să mă alarmez. Atâta timp cât respectivele persoane au un întreg sistem social la dispoziţie, sistem cu care pot face ce vor şi când vor, dincolo de orice interese naţionale sau de orice noţiune de democraţie, faptele lor nici nu sunt de mirare, sunt de-a dreptul fireşti.

Având aceste avantaje, mi se pare chiar normal ca să decretezi a doua zi ce ai visat peste noapte, indiferent că nu ai niciun fundament sau consultare pentru respectivele declaraţii, nici măcar cu partenerii de guvernare. În fond, de ce sunt parteneri? Ca să pună întrebări? Ca să nu fie de acord cu ce ai visat tu? Nu, aceştia nu sunt parteneri, aceştia se numesc opoziţie.

Ei bine, chiar dacă în aceste momente simt oarece îndoieli privind capacitatea mea de înţelegere a unor enormităţi, iată că vin politicienii cu vorbele lor alinătoare. Doamne, şi ce frumos li se mai umflă obrajii când rostesc patrie, interes naţional, solidaritate, consens sau uniune naţională! Doar faptul că scriu aceste rânduri şi deja simt emoţia cum mă cuprinde. Cum pot să mai am vreo îndoială atunci când îi aud vorbind atât de duios, chiar patetic aş putea spune fără ca să exagerez.

Toate acestea reunite mă fac şi privesc prezentul şi viitorul cât mai calm, cât mai liniştit văzând oamenii competenţi care se preocupă în acest sens cu un profesionalism dovedit. Un singur lucru nu îl înţeleg în această logoree fără sfârşit despre consens, comunicare, uniune naţională şi binele ţării: de ce a fost nevoie ca U.D.M.R. să le spună guvernanţilor că trăsnaia împărţirii teritoriale nu se poate face aşa, pe genunchi, ci trebuie ca lucrurile să fie bine analizate şi studiate din toate punctele de vedere pentru ca cyborgii din PDL să se oprească în susţinerea ei, şi nu au făcut-o atunci când le-a fost cerută şi explicată de opoziţie sau de cei de la FMI?

Să auzim de bine!

Calcul logaritmic

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Nu ştiu dacă sunt un tip emotiv sau nu, dar un lucru îl ştiu sigur: la toate examenele orale pe care le-am susţinut (şi vă rog să mă credeţi că am susţinut destule…), am cerut ca să intru printre primii, deşi iniţiala numelui mă plasa undeva, pe la urma grupei. Socoteala era simplă: operaţia scurtă doare mai puţin. Iar tactica era la fel de simplă: lăsam ca să intre primul eşantion, după care, la al doilea, mă fofilam şi eu printre ei. La întrebarea firească a profesorului „dar tu ce cauţi aici?”, răspundeam cât se poate de politicos că, din cauza emoţiilor, am crampe la stomac şi nu mai rezist. Evident că, după câteva experienţe de acest gen, profesorii ajungeau ca să mă cunoască, dar lucrurile mergeau nestânjenite înainte.

Aşa şi cu întâmplarea următoare. Ajung pe hol şi dau de colegii de grupă în cele mai ciudate atitudini. Unii trăgeau din ţigări de le terminau din două fumuri, alţii îşi frângeau mâinile, alţii se plimbau nervoşi şi râdeau fără motiv şi aşa mai departe.

Mă înţeleg cu cei aflaţi lângă uşă ca să mă lase să intru odată cu ei (prima serie deja intrase) şi respectivii nu exprimă nici un refuz, ba chiar au fost voci care susţineau că bine fac pentru că ei vor ca să intre mai la urmă.

Nu trece mult şi încep ca să iasă primii supravieţuitori. Întrebările de genul „ce ţi-a picat” sau „ce ai făcut” ţâşnesc aproape instantaneu. Şi urmează răspunsurile, unele mai vesele, altele mai triste, după caz…

Nu mai e de aşteptat şi dau năvală în sală împreună cu alţi doi colegi. Urmează schimbul oficial de saluturi şi la fel de oficialul schimb în natură constând în carnet de student contra bilet de examen.

Odată intrat în posesia biletului, mă aşez într-o bancă cu intenţia de a-mi arunca o primă privire asupra biletului. Dar activitatea îmi este brusc întreruptă de evenimentele aflate în derulare la tablă. Sandu, colegul meu de grupă, era la tablă cu creta într-o mână şi cu câteva coli scrise în cealaltă mână. Din privirea lui disperată îmi dau seama că individul e bâtă. Adică, spus mai elegant, nu este cu pregătirea la zi…

Las biletul meu la o parte pentru câteva momente şi mă concentrez asupra dramei în desfăşurare. Pe faţa lui Sandu se observă lesne cum trec toate apele Pământului. Evident, din cauza emoţiei. În mod curios, acelaşi lucru se poate observa şi pe faţa profesorului. La fel de evident, din cauza încercărilor repetate şi fără succes de a-l ajuta. Iar Sandu tace ca un peşte scos din apă de două zile...

La un moment dat, profesorul exasperat îi pune o ultimă întrebare:

- Bine, dragul meu, nici asta nu ştii. Dar, măcar ştii de câte feluri sunt logaritmii?

Aici, Sandu are o sclipire de inteligenţă extremă în priviri şi răspunde cu aplomb:

- Sigur! Logaritmii sunt de două feluri: logaritmi perieni şi neperieni!

Să auzim de bine!

P.S. Cititorilor mei cu afinităţi matematice mai scăzute, le reamintesc faptul că numele de neperieni vine de la numele matematicianului scoţian John Neper, cel care a inventat pe la 1600 logaritmii în baza „e” şi nicidecum de la negarea unor eventuali şi inexistenţi logaritmi perieni…

Să auzim de bine!

Sistemul imunitar

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

E o zi liniştită de sâmbătă şi butonez telecomanda televizorului în căutarea canalului Discovery. Fără nicio intenţie, dau peste un post care emitea o cuvântare a Primului Ministru, cuvântare ţinută, se pare, la Cluj. Este o activitate pe care nu o suport, aşa că butonez mai departe. Dar, câteva cuvinte îmi rămîn în memorie: ...”măsurile luate au contribuit la întărirea sistemului imunitar al României...” sau ceva în genul ăsta. Întărirea sistemului imunitar al ţării! Ce frumos sună! Aproape că simt cum vibrez. Dar, întrucât nu sunt omul care înghite pe nemestecate, încerc să înţeleg sensul acestor vorbe.

Şi nu o pot face decât gândindu-mă la tradiţia populară, tradiţie la care Primul Ministru se dovedeşte atât de ataşat. Şi ce ne spune tradiţia populară în acest sens? Păi, ne spune celebrele vorbe “grasă şi frumoasă”. Haideţi ca să nu bagatelizăm expresia şi să o consolidăm cu o părere a majorităţii mamelor care, atunci când au copii mici, îşi doresc ca aceştia să fie uşor supra ponderali. De ce? Răspunsul e simplu: copiii se îmbolnăvesc foarte repede şi foarte violent. Fiind uşor supraponderali, vor avea de unde să slăbească pe durata bolii. Pentru că şi copiii ştiu că vulnerabilitatea organismului în faţa bolii este invers proporţională cu gradul de nutriţie şi cu slăbiciunea organismului.

Ei bine, acum putem face legătura cu sistemul imunitar al ţării, sistem pe care Primul Ministru consideră că l-a întărit. L-a întărit cum? Prin slăbire, nicidecum prin îngrăşare. Din organismul ţării s-a tăiat tot ce a apărut înaintea ochilor şi s-au majorat orice taxe şi impozite posibile. Lăsând la o parte faptul că mărirea taxelor s-a făcut pe seama unei populaţii sărăcite care nu mai are efectiv de unde scoate bani, măsurile luate s-au rezumat doar la tăieri. În mod absolut firesc, aceste tăieri nu au nenorocit numai bugetarii, ci şi firmele particulare care au văzut cu groază cum le scad comenzile şi trebuie să-şi trimită oamenii în şomaj.

Puneţi cap la cap aceste două aspecte şi veţi vedea că rezultă imaginea unei ţări cu o economie firavă, doar pielea şi osul, o ţară cu o economie foarte vulnerabilă pentru că nici nu produce şi nici nu are cu cine. O ţară plină de şomeri, de pensionari şi tineri fără rost, împovăraţi de taxe şi datorii. O ţară căreia i-au plecat valorile din toate domeniile economiei.

Poate că nu acesta ar fi fost rezultatul dacă, în paralel, se luau şi măsuri de creştere economică (pentru că măsurile luate până acum nu se pot numi măsuri de creştere economică), măsuri care ar fi dus la creşterea cererii, la creşterea numărului de firme, la absorbţia şomerilor, la crearea de plusvaloare şi aşa mai departe. Măsuri care ar fi dus în mod clar la un sistem imunitar puternic, capabil să facă faţă vicisitudinilor. Au dat patronii oameni afară (ca să ne referim doar la un exemplu de imunitate)? Nicio problemă! Lansăm programe care să îi facă să angajeze de două ori mai mulţi. Suficienţi ca la o altă criză să aibă de unde da afară din nou. Personal, nu am auzit de nicio astfel de măsură sau de oricare alta care să stimuleze activitatea firmelor. Ba, mai mult, aud în fiecare zi de firme care se mută în Bulgaria, de firme care îşi restrâng activitatea, de multinaţionale care îşi închid sediile din România sau şi le mută în alte ţări.

Poate că sunt printre voi cititori care vor zice că imaginea proiectată de mine este falsă, nefundamentată. Posibil, deşi cei de la FMI tocmai de aşa ceva ne acuză: de scăderea investiţiilor. Dar rămâne totuşi o întrebare: dacă, Doamne fereşte, criza continuă sau va veni o alta, de unde şi ce va mai tăia Guvernul? Pentru că nu a mai rămas nici urmă de osânză.

Acesta este sistemul imunitar întărit, care a fost prezentat la Cluj. Probabil întărit pentru că i-au rămas doar oasele, fără urmă de carne...

Să auzim de bine!
P.S. Drept bonus pentru răbdarea de care aţi dat dovadă citind rândurile de mai sus, vă ofer spre delectare un fragment dintr-o declaraţie fiscală restituită titularului de către Administraţia Financiară:

..."Suntem nevoiţi să vă returnăm declaraţia fiscală cu rugămintea să o revedeţi şi să faceţi corecturile necesare, deoarece nu putem accepta răspunsul dvs. de la rubrica PERSOANE AFLATE ÎN ÎNTREŢINERE unde aţi trecut Guvernul, Parlamentul, funcţionarii administraţiei locale, judeţene şi de stat precum şi câteva milioane de ţigani".

Consolare tardivă...

Imagine preluată de pe clopotel.ro

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Iată că veştile bune nu întârzie ca să apară. În Romania oamenii nu sunt singuri. Nici măcar cei care au picat examenul la bacalaureat...

Cu puţin efort şi cu bunăvoinţă, iată cum ies la iveală adevăratele modele în ceea ce priveşte obţinerea mult râvnitei diplome:

Silviu Prigoană, "Regele Gunoaielor", a susţinut examenul de bacalaureat la vârsta de 27 de ani. După alţi zece ani s-a înscris la facultatea de drept, iar după alţi 20 de ani şi-a luat şi licenţa.

Cristian Popescu Victor - Piedone, edilul sectorului 4, a absolvit liceul în 1995, la vârsta crudă de 32 de ani. Mulţumită diplomei obţinute, la numai un an de la absolvire ocupa funcţia de consilier local în cadrul Consiliului Local Sector 5 şi de preşedinte al Comisiei de Comerţ şi Relaţii cu Sindicatele (1996 – 2000).

Marian Vanghelie, cunoscutul primar al sectorului 5, a reuşit să câştige primul său mandat de primar în anul 2000, cu toate că nu avea liceul terminat. El a obţinut diploma de Bacalaureat abia în 2001, la frumoasa vârstă de 33 de ani, după ce cu un an înainte fusese eliminat (ejaculat, după spusele lui...) din examen.

Traian Igaş, actualul ministru de Interne, a absolvit liceul în 1992, la vârsta mai crudă de 24 de ani, când a dat şi examenul de bacalaureat. Înainte de 1989, Igaş a picat treapta a doua, a făcut o şcoală profesională şi armata. A recuperat decalajul, absolvind ulterior trei facultăţi. Şi lista nu se opreste aici...

Să auzim de bine!

Ultimele 3 minciuni

Imagine preluată de pe cartedecitit.ro

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Minciuna are picioare scurte, spune un dicton românesc. Ca orice proverb, din orice cultură, şi acest proverb îşi are sorgintea într-un şir de experienţe reale. Dacă deplasarea astrelor pe cer a fost un exerciţiu mai dificil necesitând durate mari de observare şi o acuitate optică deosebită, constatarea că aflarea adevărului nu durează mult a fost mult mai lesne de făcut.

Dar nicicând în istoria unei civilizaţii, minciuna nu a avut picioare mai scurte ca acum. Minciuni mari, naţionale, cu impact formidabil asupra conştiinţei cetăţenilor sau asupra economiei ţării s-au spart ca un balon de săpun după nici două zile.

Nu este un secret pentru nimeni că în spatele sintagmelor “politică” sau “compromis” se ascund, de fapt, abilităţi deosebite de a emite şi controla minciuni. Nu cred că a existat în istoria civilizaţiei vreo epocă în decursul căreia politicienii să fie slăviţi pentru cinstea lor. Nici măcar în timpul secolului lui Pericle...

Se pare că dezvoltarea civilizaţiei a contribuit la dezvoltarea în aceeaşi măsură a minciunii, a falsului şi a înşelătoriei. Nu am stat ca să contorizez minciunile naţionale din ultimii ani, nu din motive de timp, ci din motive de număr. Aşa că, fiind atât de multe, m-am gândit ca să le rememorăm pe ultimele trei.

Antepenultima minciună naţională din cele trei selecţionate îi aparţine Primului Ministru. Cu mult fast, cu mult aplomb şi cu o voce gravă, acesta a fost auzit de populaţia unei ţări spunând că, după datele pe care le are la dispoziţie, România a ieşit din criză. Dar, de fapt, nu aceasta a fost marea minciună, ci aceea că, după doar câteva zile, când presa a dezvăluit falsitatea afirmaţiei, personajul a dat vina, ca un copil, pe altul, respectiv pe F.M.I., spunând că acesta a făcut respectiva afirmaţie şi nu el! Reacţia mincinosului? Zero! Reacţia celor cinci milioane de alegători care l-au ales? Tot zero! Reacţia celor cinci milioane de alegători care nu l-au ales? Şi mai zero!

Penultima minciună naţională a fost atunci când, acelaşi Prim Ministru, ne anunţa cu aceeaşi voce gravă şi la fel de serios că, “măsurile” (le-am pus în ghilimele pentru că nu pot fi numite măsuri) luate de guvernul condus de el sunt, de fapt, rodul unei minţi geniale, un laureat al premiului Nobel fiind cel care l-a inspirat cu scrierile lui, el nefăcând altceva decât să îi repete spusele. Aici, da, minciuna a fost din prima pentru că nu au trecut nici două zile şi respectivul savant a dat cea mai categorică dezminţire posibilă. Reacţia mincinosului? Zero! Reacţia aceloraşi cinci milioane de alegători? La fel de zero! Reacţia celor cinci milioane de alegători care nu l-au ales? La fel de zero!

În sfârşit, ultima minciună naţională a fost făcută prin contagiune. Tot poporul l-a putut vedea pe acelaşi Prim Mninistru cum, fiind în stânga Preşedintelui, spunea cu un rânjet stupid: „nu reorganizare administrativă, nu fonduri de la U.E.!” Nu cred că a mai mirat pe nimeni faptul că a doua zi, cei de la Comisia Europeană au invalidat brusc şi fără drept de apel gogomănia spusă, precizând că alocarea fondurilor nu are nicio legătură cu organizarea administrativ-teritorială a ţării. Recţia mincinosului notoriu? Zero! Reacţia votanţilor de mincinoşi? Şi mai zero! Reacţia celor cinci milioane de alegători care nu l-au ales? Cumplit de zero!

Aceste au fost ultimele trei mari minciuni naţionale. Ce este interesant nu este tupeul celui care le-a comis, ci alte două aspecte:

1. Văzând răspunsul prompt al celor implicaţi pe nedrept în gogomăniile spuse, nu ar fi fost la mintea cocoşului ca să te gândeşti că cei de afară te urmăresc şi ei? Că nu poţi spune orice prostie crezând că informaţia se opreşte la vamă? Că o lume întreagă le va afla şi te va urmări? Şi, ca urmare, să încetezi cu minciunile?

2. Văzând că ai fost prins nu cu una, ci cu trei minciuni, nu ar fi fost normal ca tu, primul ministru mincinos al unei ţări, să iei o coală de hârtie, să scrii pe ea “demisie” şi să pleci undeva, într-o peşteră din creierul munţilor, ca lumea să nu mai ştie de tine?

Să sperăm că au fost ultimele...

Să auzim de bine?