O zi la Waterpark

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

E vineri seară şi o zi toridă se anunţă pentru bucureşteni. Zic „se anunţă” deşi e seară, pentru că prognoza celor de la televizor se referă la ziua de mâine, adică sâmbătă. Ce poate face o familie de bucureşteni pe o zi toridă? Păi, n-ar fi decât trei variante: 1. Să iasă în pijama pe bancă în faţa blocului şi să bea o bere cu vecinii sau să joace o tablă mică; 2. Să dea drumul la aerul condiţionat până face pleurezie şi 3. Să meargă la ştrand. Noi am ales-o pe cea de a patra, să mergem la Waterpark. Sau Waterland. Sau Aqualand. Sau Aquapark.

Zis şi făcut. Ne sculăm cu noaptea în cap, pregătim strictul necesar, inclusiv gentuţele frigorifice din dotarea fiecăruia şi ne aburcăm în autoturismul propriu plini de entuziasm tineresc, deşi avem o vârstă totuşi...

Prima oprire e şi prima surpriză. La benzinăria unde am oprit pentru o binemeritată alimentare a maşinii, ne dăm seama că este necesară şi achiziţionarea celebrei rovignete. Un lucru simplu, dar logica mea dă rateuri: alimentez, scot maşina de la pompă şi mă aşez la coadă ca să achit benzina şi rovigneta. Greşit, greşit, greşit! Nu trec decât câteva secunde şi sunt luat la rost de o vânzătoare arţăgoasă: trebuia ca să alimentez, să vin să plătesc benzina, să scot maşina de la pompă şi apoi să vin să achit rovigneta, este logica lucrurilor explicată de ea. În timp ce aşteptam eliberarea chitanţei, iată că un alt ins nededat la raţionamente fine comite aceeaşi eroare: alimentează, scoate maşina de la pompă şi vine ca să achite benzina şi rovigneta. O uşoară senzaţie de plăcere răutăcioasă şi meschină mă încearcă atunci când văd cum este luat şi el la bumbăcit de către vânzătoarea cea ciufută.

Terminăm toată tevatura şi plecăm cu cântec (cu altul, nu cu acelaşi cu care pornisem de acasă) spre Otopeni, locul plăcerilor noastre visate. Ajungem în dreptul aeroportului Henri Conadă dar încă nu văd NICIUN semn care să indice drumul spre Waterpark. Sau Waterland. Sau Aqualand. Sau Aquapark. Instinctiv mă înscriu pe bretea şi virez stânga pe sub pod. În continuare, NICIUN indicator spre Waterpark. Sau Waterland. Sau Aqualand. Sau Aquapark. Conducând într-o stare de confuzie totală, opresc în dreptul unui aborigen, cobor geamul şi întreb pe unde să o iau. Amabil, omul îmi spune că mai am vreo cinci sute de metri de mers şi voi vedea “ceva” între nişte blocuri! Indicaţie deosebit de preţioasă pentru că acel “ceva”, după logica băştinaşilor, nu poate fi decât Waterpark. Sau Waterland. Sau Aqualand. Sau Aquapark. Parcurg cei cinci sute de metri, trec pe lângă o coadă de maşini pe care o bănuiesc a fi de la o spălătorie şi instinctul îmi spune că trebuie ca să opresc. Trag pe dreapta în peluza celor de la Ferrari, dar nu cumpăr nicio maşină pentru că au magazinul închis sâmbăta. În schimb, aflu că tocmai trecusem de coada de la intrarea în Waterpark. Sau Waterland. Sau Aqualand. Sau Aquapark. Nu se pune problema unui mers în marche arrière, aşa că îmi continui drumul spre Bucureşti, cu speranţa unei bretele de ieşire în suflet. Şi uite aşa, ajungem la podul de la linia de centură cu un al treilea cântec pe buze. Ies pe o bretea, mă învârt ca bezmeticul pe sub pod şi, într-un sfârşit, îmi dau seama că nu există nicio bretea de întoarcere. Nu-mi rămâne decât să efectuez o menevră pe care nu o pot reda public ca să nu fac puşcărie, şi reintru pe drumul naţional pe care sunt singurul şofer care se deplasează cu viteza legală. Îmi este frică să nu fiu amendat, aşa că iuţesc puţin mersul ca să mă încadrez în linia generală şi astfel, nici nu observ când ajung iar la podul de la aeroport. Fac stânga, parcurg cei cinci sute de metri şi intru la dreapta pe o străduţă fără ca să văd nici acum un singur indicator spre Waterpark. Sau Waterland. Sau Aqualand. Sau Aquapark. Suntem întâmpinaţi cordial de un flăcău care ne dă un bon de parcare, după care suntem luaţi în primire de o trupă de ghizi care ne îndrumă spre locul de parcare cuvenit. Coborâm buimaci de fericire şi cu un psihic tocmai bun ca să vedem coada. Este vorba de coada de la intrare, formată din persoane cu aceleaşi plăceri de sfârşit de săptămână. Îmi cer scuze, dar vă las vouă plăcerea număratului... Efectul deprimant provocat de vederea cozii este puternic atenuat de cel al vederii tarifului pentru parcare: doi lei pe oră. Pentru matematicienii zeloşi fac menţiunea ca să nu uite să adauge la acest cost şi pe cele ale rovignetei (pe o săptămână, pentru că nu există pentru o zi) şi benzinei. Iar biletul de intrare nu costă mai mult de patru zeci de lei per capita.

Ne ajută bunul Dumnezeu ca să intrăm şi ne repezim ca să ocupăm vremelnic un şezlong cu umbreluţă şi măsuţă cu tot. Se pare că nu sunt probleme în acest sens pentru că, cu toată aglomeraţia de la intrare, sunt ocupate doar jumătate din locuri. Şi distracţia începe! De la un punct special amenajat, turiştii primesc un colac cât toate zilele prevăzut cu mânere, tocmai bun de dat pe tobogan. Nu trece mult şi descopăr cum funcţionează sistemul: ai primit un colac, trebuie ca să îl foloseşti. L-ai lăsat lângă şezlong? Ţi-l ia altul sau organizatorii. Cuvântul de ordine este: colacul nu stă! Începem ca să ne dăm pe tobogane şi tiribombe, cu sau fără colac. Suntem o familie de oameni temperaţi, aşa că nicunul din noi nu se dă de mai mult de o sută treizeci şi şapte de ori pe fiecare tobogan. Nici nu s-ar fi putut mai mult din cauză că trebuie să urci pe jos înălţimea unui bloc cu două sau trei etaje pentru a ajunge la punctul de acces pe tobogan. Cu timpul ne dăm seama că aceasta este singura preocupare pe care o putem avea pentru că bazine de înot nu există. Cel mai adânc ajunge pe la vreun metru şi jumătate adâncime şi este atât de plin încât nu poţi înainta decât călcând pe cadavre...

Ne bălăcim cu colacii într-n bazin de optzeci de centimetri, iar aceasta îmi aduce aminte de frumoasele momente ale copilăriei când mă bălăceam pe malul mării... Mai am puţin şi, cuprins de emoţie, voi scoate găleţica şi lopăţica din bagaje... Atmosfera generală este plăcut susţinută de nişte difuzoare montate pe stâlpii aflaţi la tot pasul. Asta până începe programul discotecii, care are o staţie suficient de puternică să acopere orice alte sunete în incintă, dar nu suficient de clară pentru ca în capătul celălalt al locaţiei să poţi auzi şi altceva decât un bubuit continuu. Aerul este în continuare curat, netulburat de mirosuri de mici sau cârnaţi la grătar, iar ţiganii se strigă lejer unii pe alţii, urlând dintr-un capăt în celălalt al stabilimentului.

Vecinii de la aeroport îşi complică viaţa cu un miting aviatic, prilej şi pentru noi de a vedea câte ceva din măiestria piloţilor. La un moment dat, unul din piloţii unui avion de vânătoare se gândeşte că nu e sănătos să intri în apă cu burta plină, aşa că trece într-un zbor razant pe deasupra noastră şi BAANG! un bang sonic ne zdruncină intestinele. Şi stomacul. Prilej de a face cunoştinţă cu existenţa grupurilor sanitare şi a garderobelor, mari, suficiente şi curate. Dar fără duşuri. De altfel, nu am remarcat existenţa duşurilor în niciun punct al peisajului, chiar dacă am încercat o panoramare de la înălţimea celui mai mare tobogan.

Sucurile păstrate reci în gentuţele individuale s-au terminat. La fel şi pacheţelele cu mâncare, iar soarele începe s-o ia la vale. Prilej de a ne strânge catrafusele, de a intra în maşina topită de căldură (pentru că parcarea nu este acoperită) şi de a ne îndrepta spre casă. Nu înainte de a achita la barieră contravaloarea parcării şi de a admira îndemânarea unui şofer care încearcă să evite punctul de control. Aceasta a fost, dragii mei, o zi la Waterpark. Sau Waterland. Sau Aqualand. Sau Aquapark.

Să auzim de bine!