Calcul logaritmic

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Nu ştiu dacă sunt un tip emotiv sau nu, dar un lucru îl ştiu sigur: la toate examenele orale pe care le-am susţinut (şi vă rog să mă credeţi că am susţinut destule…), am cerut ca să intru printre primii, deşi iniţiala numelui mă plasa undeva, pe la urma grupei. Socoteala era simplă: operaţia scurtă doare mai puţin. Iar tactica era la fel de simplă: lăsam ca să intre primul eşantion, după care, la al doilea, mă fofilam şi eu printre ei. La întrebarea firească a profesorului „dar tu ce cauţi aici?”, răspundeam cât se poate de politicos că, din cauza emoţiilor, am crampe la stomac şi nu mai rezist. Evident că, după câteva experienţe de acest gen, profesorii ajungeau ca să mă cunoască, dar lucrurile mergeau nestânjenite înainte.

Aşa şi cu întâmplarea următoare. Ajung pe hol şi dau de colegii de grupă în cele mai ciudate atitudini. Unii trăgeau din ţigări de le terminau din două fumuri, alţii îşi frângeau mâinile, alţii se plimbau nervoşi şi râdeau fără motiv şi aşa mai departe.

Mă înţeleg cu cei aflaţi lângă uşă ca să mă lase să intru odată cu ei (prima serie deja intrase) şi respectivii nu exprimă nici un refuz, ba chiar au fost voci care susţineau că bine fac pentru că ei vor ca să intre mai la urmă.

Nu trece mult şi încep ca să iasă primii supravieţuitori. Întrebările de genul „ce ţi-a picat” sau „ce ai făcut” ţâşnesc aproape instantaneu. Şi urmează răspunsurile, unele mai vesele, altele mai triste, după caz…

Nu mai e de aşteptat şi dau năvală în sală împreună cu alţi doi colegi. Urmează schimbul oficial de saluturi şi la fel de oficialul schimb în natură constând în carnet de student contra bilet de examen.

Odată intrat în posesia biletului, mă aşez într-o bancă cu intenţia de a-mi arunca o primă privire asupra biletului. Dar activitatea îmi este brusc întreruptă de evenimentele aflate în derulare la tablă. Sandu, colegul meu de grupă, era la tablă cu creta într-o mână şi cu câteva coli scrise în cealaltă mână. Din privirea lui disperată îmi dau seama că individul e bâtă. Adică, spus mai elegant, nu este cu pregătirea la zi…

Las biletul meu la o parte pentru câteva momente şi mă concentrez asupra dramei în desfăşurare. Pe faţa lui Sandu se observă lesne cum trec toate apele Pământului. Evident, din cauza emoţiei. În mod curios, acelaşi lucru se poate observa şi pe faţa profesorului. La fel de evident, din cauza încercărilor repetate şi fără succes de a-l ajuta. Iar Sandu tace ca un peşte scos din apă de două zile...

La un moment dat, profesorul exasperat îi pune o ultimă întrebare:

- Bine, dragul meu, nici asta nu ştii. Dar, măcar ştii de câte feluri sunt logaritmii?

Aici, Sandu are o sclipire de inteligenţă extremă în priviri şi răspunde cu aplomb:

- Sigur! Logaritmii sunt de două feluri: logaritmi perieni şi neperieni!

Să auzim de bine!

P.S. Cititorilor mei cu afinităţi matematice mai scăzute, le reamintesc faptul că numele de neperieni vine de la numele matematicianului scoţian John Neper, cel care a inventat pe la 1600 logaritmii în baza „e” şi nicidecum de la negarea unor eventuali şi inexistenţi logaritmi perieni…

Să auzim de bine!