Să trăiască arhitectul!

De G.Topirceanu

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Sper că vă veţi reaminti că lucrări ale marelui Topîrceanu au mai apărut în paginile acestui bloc. De data aceasta, este vorba de o poveste pornită de la o realitate cu aplicabilitate mai restrânsă, dacă ne gândim la elementele de arhitectură menţionate în poemă...

Pe strada Toamnei unde,

Pomii-şi scuturau povara,

Locuia o cuconiţă

Blondă şi frumoasă - Clara!

Avea trup de crin şi gura

Roşie ca o muşcată;

Sânii - două crizanteme

Şi... era şi măritată!

Soţul ei - Avram Bărbulea -

Voiajor prin toată ţara,

Pleca luni de dimineaţă

Şi venea sâmbătă seara.

Astfel că, în alte zile,

Clara dulce, drăgăstoasă

Marţi şi joi - să se distreze -

Mă primea pe mine-n casă.

Îi citeam poeme, versuri,

Mă-mbătam de glasul ei,

Ne spuneam poveşti, şi-n urmă

Petreceam ca de-obicei.

Casa-n care dragei mele

Îi fusese scris să şadă,

Avea dou-apartamente

Cu balcoanele spre stradă.

Jos în gang, urcai o scară

Care-aşa - din construire -

Nu avea altă intrare,

Nu avea altă ieşire.

Iar alături, stătea Sprinţa

Cu bărbatul - Haim Nane,

Care-avea tot astfel casa

Şi tot astfel de balcoane.

Nimeni, nimeni; numai scara

Luminată de un bec.

Mă ştia când vin la Clara,

Mai ales ştia când plec.

Vremea-şi împletea cununa,

Şi destinul priveghea

Să gustăm din fericirea

Dragostei - şi eu şi ea!

Da-ntr-o noapte violentă,

Când cu draga mă... distram

Se-auziră paşi pe scară,

Şi ea-mi spune: - Vine-Avram!

Mă îmbrac în fugă, fulger,

Vinovat ca un borfaş

Şi deschid în grabă uşa

Şi-mi dau drumu-n balconaş.

Doamne, Tu, care scăpat-ai

De la jertfă pe Isac,

Fă şi-acuma o minune

Şi mă-nvaţă ce să fac?

Şi precaut, fără voie,

Instinctiv, eu fac un salt

Şi-ntr-o clipă sunt alături,

În balconul celălalt.

Situaţia e gravă;

Simt în creier un ciclon!

Ce mă fac dacă vecinul

Mă găseşte în balcon?!

Să sar jos, cu neputinţă!

Trotuarul e departe,

Simt în cerebel o luptă

Şi pe viaţă, şi pe moarte!

Şi de-odată se deschide

Uşa-ntr-un moment fatal,

Şi-n chenarul ei apare...

Soţul Clarei, personal!

Eu îngheţ şi gura-mi mută

Nici o şoaptă nu îndrugă!

Şi ridic în semn de spaimă

Braţele, în semn de rugă...

Pe cînd el, văzîndu-mi halul,

Ca să-mi cruţe umilinţa,

A dedus fară-ndoială

Că am fost surprins la... Sprinţa.

Şi înţelegînd din semne

Că-i cer mila ca un prost,

Mi-a dat mîna să sar iarăşi

În balconu-n care-am fost!

A deschis cu grijă uşa,

Nici un zvon să n-o alarme

Şi, cu patos i-a spus Clarei,

Care se făcea că doarme:

- Nu ţi-am spus eu, Clara dragă,

Cum că Sprinţa-i o stricată?

Uite de-unde are blana -

Skong - cu care-i îmbrăcată!

Vino-ncoa’, poete dragă

Şi iţi jur pe Dumnezeu

Că n-o să ne ştie nimeni.

Nici soţia, nici chiar eu!

M-a condus de mână vesel,

Iară eu priveam cuminte,

Trupul Clarei strâns în braţe

Cu o oră înainte.

Şi când m-am văzut în stradă

M-am rugat, c-aşa mi-e firea,

Să trăiască arhitectul

Care-a construit clădirea!

Fiindcă ce făceam eu dacă

Mă păştea un ghinion,

Şi această casă-a Clarei

Avea numai un balcon?!

Ei, cum v-a plăcut? Aşa-i că geniul nu se dezminte?

Să auzim de bine!