Comerţ pe dealuri

Imagine preluată de pe dordeduca.ro

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Din cele mai vechi timpuri comerţul a constituit nu numai o modalitate de schimb a mărfurilor, dar şi un mijloc de socializare sau de dezvoltare a societăţii. Dacă primele schimburi se făceau printr-o relaţie de troc (marfă contra marfă), ulterior, odată cu evoluţia societăţii, trocul a fost înlocuit cu schimbul cunoscut acum de toată lumea, marfă contra bani.

Posibilitatea efectuării unor schimburi comerciale a creat premisele pentru acumulări băneşti, acestea ducând în final la apariţia băncilor şi au condus la dezvoltarea industriei şi a meşteşugurilor. În fond, dacă stăm ca să ne gândim puţin, de ce oare a fost construită prima corabie, dacă nu pentru a duce mărfuri dintr-un loc în altul?

Crescând amploarea schimburilor comerciale, a crescut şi nevoia existenţei unor spaţii adecvate. Dacă la începuturile lui, comerţul se desfăşura fără nicio noimă, odată cu dezvoltarea mijloacelor de transport pentru marfă, comerţul a început ca să se desfăşoare în locuri anume desemnate, cum ar fi în porturi sau în pieţe. De observat că amplasarea locurilor pentru desfăşurarea actelor de comerţ a fost întotdeauna legată de existenţa căilor de acces, indiferent de natura acestor căi.

Astfel, dacă primele centre de comerţ (sau contoare) erau amplasate pe malul mării, în locuri apropiate de porturile de acostare sau chiar în incinta acestora, cu timpul au apărut centre de comerţ pe parcursul diverselor drumuri comerciale terestre, pe malurile fluviilor sau chiar în câmpii, la intersecţia diverselor căi de circulaţie sau în locuri cu vad.

Din cauza dificultăţilor legate de acces, pe munţi aceste centre de comerţ nu prea au apărut, dacă facem excepţie de civilizaţia incaşă, civilizaţie care, vrând-nevrând, se desfăşura pe culmile munţilor. Iată însă că nimeni nu s-a gândit la utilitatea unor centre sau acte de comerţ pe dealuri. Până mai zilele trecute... Pentru a înţelege mai bine utilitatea unor astfel de amplasări, daţi-mi voie ca să vă redau mai întâi definiţia unui deal, aşa cum este ea în DEX: DEAL, dealuri, s. n. 1. Formă de relief pozitivă care se prezintă ca o ridicătură a scoarţei pământului mai mică decât muntele, dar mai mare decât colina. ◊ Loc. adv. La deal = în sensul urcuşului, în sus. ◊ Loc. prep. (De) la deal de... = mai sus de..., în sus de... ◊ Expr. (Fam.) Dă la deal, dă la vale = se sileşte în toate chipurile, încearcă toate posibilităţile. Greu la deal şi greu la vale = oricum faci, e tot greu. Ce mai la deal, la vale = a) ce să mai lungim vorba de pomană, ce mai încoace şi încolo, e inutil să mai discutăm; b) să spunem lucrurilor pe nume. Deal cu deal se întâlneşte, dar (încă) om cu om, se spune cu ocazia unei întâlniri neaşteptate, sau în nădejdea unei revederi posibile. 2. (Reg.) Regiune de vii; vie, podgorie. ◊ Zonă a ogoarelor. – Din sl. dĕlŭ.

Acum, pentru că ştiţi mult mai bine ce este dealul, vă rog să acceptaţi şi această idee novatoare privind actele de comerţ, idee promovată de portalul FunDeal prin ofertele comerciale pe care le face, conform pozei de mai jos:

Este clar pentru oricine că, dacă un comerţ desfăşurat pe dealuri mai este cum mai este, cel desfăşurat pe superdealuri nu are rival! Vorbeam de rezultatele deplorabile ale examenului de bacalaureat? De situaţia catastrofală a învăţământului românesc şi a absolvenţilor? Acum aveţi ocazia ca să le vedeţi pe viu, în plină acţiune...

Să auzim de bine!

Bacalaureat 2009

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Iată în rândurile de mai jos o selecţie a "perlelor" debitate de finaliştii celor 12 de ani de învăţământ obligatoriu în România. Cuvintele lor sunt mai explicite decât ale mele...
Inima este cel mai important organ genital al omului...
Cu ajutorul câinelui Vitoria Lipan şi-a găsit foarte repede zăcămintele soţului.
În 1877 trupelor ruseşti li s-a permis să traverseze teritoriul României, împreună cu tancuri şi avioane, iar românii le-au dat mâncare şi cazare contracost.
Drumeţii veneau la Hanul Ancuţei pentru a mânca şi a bea vin din ulcicile noi că ălea vechi erau sparte!
Un profesor întreabă o elevă: cine a scris poezia "Luceafărul" ...  ea spune Tudor Arghezi.
Şcoala Ardeleană nu a avut propriu-zis sediu, din lipsă de fonduri austro-ungare.
Alexandru Lăpuşneanu s-a ţinut de cuvânt atunci când a spus: "De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu!" Dovadă că azi cel mai întâlnit nume este Popescu.
Poezia "Sburătorul" de Ion Haş Rădulescu este un omagiu adus aviatorilor români.
Mircea cel Bătrân a fost înmormântat la Cozia împreună cu umbra sa.
Dintre cele cinci scrisori trimise de Eminescu, prima este considerată a treia. În "Scrisoarea a treia" se desfăşoară bătălia de la Rovinari.
Mircea cel Mare, care prima dată a fost bătrân, stă la un discurs cu Baiazid. Acesta îl primeşte politicos, dar cu obrăznicie, şi-l face în tot felul, ca pe o albie de porci. Când Baiazid îl întreabă arogant "Tu eşti Mircea?", domnitorul român nu se pierde cu firea şi îi răspunde la fix: "Da-mpărate!"
Până la urmă Mircea cel Mare, deşi bătrân îl va îngenunchia pe trufaşul otoman cu câteva proverbe şi zicători bine plasate.
Împăraţi cu care lumea nu putea să se mai împace au venit şi la noi în România şi au cerut pământ şi de băut, dar cum veniră s-a lămurit cu cine are de-a face şi s-a dus de-a berbeleacul cu pleava pulberată, c-au rămas doar câteva de bucăţi de eniceri şi spahii fugind, dintre care este amintită "înspre Dunăre, o mână."
La a-2-a parte a subiectul cerinţa este compunerea unei scrisori către o persoană imaginară pe nume Paula. Un elev răspunde (în scris): "Eu nu mai scriu scrisori pt k am internet... şi pe Paula nici nu o cunosc!"
Mihai Eminescu şi-a intitulat poezia "Din valurile vremii..." vrând să sugereze vremea şi apoi nu a mai continuat titlul din nu ştiu din ce motiv s-a răzgândit şi a început strofa I...
Manole a pus-o pe Ana la zid şi a început să o lucreze.
Poema "Mioriţa" circula pe bază orală, adică nu a fost scrisă, din motive tehnice. În balada "Mioriţa" este vorba de trei ciobani care complotează împreună să-l omoare pe unul dintre ei. Ciobanul "Mioriţei" a spus că la cap să-i puie diverse categorii de fluiere.
Mulţimile de boieri exploatatori îşi ţineau banii numerar în pungi. Haiducii îi atacau şi îi uşurau de bani în toate baladele.
Balada e o specie a liricii populare inventată de Ciprian Porumbescu.
Creierul este un organ oarecum indispensabil capului.
Călin ţine de mână mireasa care are părul lung de fericire.
Ea luptă să pună mâna pe dragostea flăcăului.
Poetul îşi aşteaptă iubita ca împreună să cutremure o barcă.
Ion Creangă s-a născut între anii 1887-1889.
Nechifor Lipan a avut fericita ocazie de a nu se mai întoarce acasă fiind jefuit de nişte oameni invidioşi.
În romanul "Răscoala" personajul principal este poporul şi marea masă a ţăranilor.
Dimitrie Cantemir a avut un rol însemnat în viaţa sa.
Nechifor Lipan stătea " pe spate cu faţa în jos".
Profa: În ce tip se încadra Otilia Mărculescu?
Eleva: În tipul îngerului a fetei blonde.
Profa: Asta ai citit tu într-o carte?
Eleva: Asta am spus-o eu din proprie iniţiativă.
Haiducii din doine, balade şi idile erau liberi şi fericiţi ca păsările, animalele şi peştii care zburdă prin codri. De cum venea primăvara, haiducii cei harnici plecau în pădure. Acolo ei cântau suflând din frunză şi lăsându-i pe boieri cu buza umflată.
Latina clasică este o limbă moartă, care nu se poate vorbi decât în scris. După căderea Imperiului roman, o parte din latina clasică defunctă a devenit bulgară. Limba română are la bază latina bulgară, amestecată cu elemente de dacă şi o groază de cuvinte slabe.
În secolul al XV-lea, limba vorbită de popor era considerată vulgară şi n-o vorbea nimeni.
De ce se numeşte nuvela "La ţigănci"?
Răspuns: Localitate în care se petrece acţiunea este La ţigănci.
Profesorul: "Ce stil funcţional are acest text?"
Elevul: "Stilul articol"
Prof.: Cum moare Dinu Păturică?
Elev:?
Prof.: A murit într-un mod simbolic?
Elev:?
Prof. (NERVOS): Haide, măi, băiatule, cum a murit?
Elev (SPERIAT): L-A CĂLCAT CĂRUŢA!
Nichita Stănescu este un poet care se miră de orice. El se miră şi de faptul că oamenii aud şi au urechi. Păi de ce? El n-a avut urechi? A văzut el vreun om fără urechi? Mă rog, da’ se zice că aşa este în poezie, să te miri de toate şi să le pui pe toate unele subt altele, în rânduri scurte, ca să se vadă că sunt versuri.
Basmul este o poveste mai lungă, poate fi chiar cât o carte groasă, şi are atâtea personaje că nu le mai ţii numărul dar trebuie să fii atent la fabulă că te întâlneşti cu ea şi în final.
Basmul studiat de noi este Harap Alb şi este un basm cult pentru că este scris de un om cult, Eminescu. Atunci când cel care scrie basmul este incult şi basmul este incult, adică opus basmului cult, dar amândouă basmele sunt frumoase, numai că unul este scris într-un fel şi celălalt în alt fel.
În cunoscuta baladă Mioriţa, sunt descrise câteva întâmplări în care sunt implicate doi criminali, o oaie turnătoare, şi un cioban care şochează prin prostia lui.
Toma Alimoş era viteaz pentru cã cu o mână conducea calul, cu o mână îşi ţinea maţele şi cu o mână se bătea cu Manea.
Inima este împărţită în douã atricule şi două testicule.
Zoe şi Tipătescu se iubeau pe la spate.
Împăratul avea o grădină şi în fund un măr.
Moromete făcea pârtie pe salcâm ca să se dea cu sania.
Eminescu este trist pentru cã nu a reuşit să facă nimic în viaţa lui.
Să auzim de bine!