Etalonul cu două măsuri

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
În data de 3 iulie a anului 1988, un distrugător american, pe umele lui Vincennes, patrula prin Golful Oman, în apropierea Iranului. Erau vremuri tulburi în zonă, iar Jandarmul Universal trebuia să-şi facă simţită prezenţa.
Exact în aceeaşi zi, un avion de tipul A300B al companiei aeriene iraniene decolează cu 274 de pasageri la bord. Dintre cei 274 de pasageri, 66 erau copii. Deci un avion plin cu oameni, oameni ca şi noi, şi cu copii, copii ca ai noştri. Radarul distrugătorului îl detectează, ofiţerul alocat activităţii de urmărire îl urmăreşte şi observă că avionul se îndrepta direct spre nava lor. Se fac cuvenitele raportări finalizate prin somaţii repetate adresate comandantului aeronavei, somaţii la care nu se primeşte niciun răspuns.
Echipajul distrugătorului intră în regim de alarmă de luptă, ocupă poziţiile de luptă şi aşteaptă încordaţi comanda de distrugere a avionului inamic care, iată, se apropie tot mai mult fără să răspundă somaţiilor.
După momente de încordare şi somaţii repetate, iată că vine şi comanda. O rachetă pleacă de pe lansatorul distrugătorului şi doboară avionul într-o clipă. Nu a existat niciun supravieţuitor, niciun adult, niciun copil. Toţi, dar absolut toţi au devenit neant într-o clipă.
A urmat ancheta de rigoare, prilej cu care s-a stabilit că a vinovat este pilotul aeronavei, care nu a răspuns somaţiilor. Ofiţerii distrugătorului, atât cel care a dat comanda de distrugere, cât şi cel care a apăsat pe buton au fost decoraţi şi primiţi acasă cu mari onoruri pentru tăria şi curajul de care au dat dovadă în lupta cu inamicul necruţător. Totul se datorase unei nefericite confuzii, radarul distrugătorului neputând face diferenţa între un avion de linie şi unul de luptă. Dar echipajul îşi făcuse datoria, ca nişte adevăraţi militari instruiţi ce erau şi care îşi meritau toate laudele.
Ulterior, un ziarist neliniştit a continuat investigaţiile şi a descoperit că adevărul era cu totul altul. Adevărat, radarul făcuse o confuzie, dar distrugătorul nu avea ce căuta acolo! În cel mai pur stil aventurier american (să ne amintim un caz similar cu un pilot american, caz petrecut în Bosnia, când o armată întreagă a trebuit să lupte pentru recuperarea unui pilot care se credea cow-boy) echipajul distrugătorului îşi luase libertatea să se abată de la ruta ordonată, în căutare de ceva aventură, ceva „fierbinte” şi intrase în apele teritoriale iraniene. Mulţumită acestui ziarist, întreaga situaţie a fost înecată în grotescul cel mai negru: nişte militari ajung să fie felicitaţi şi medaliaţi pentru că au omorât 274 de civili din greşeală!
Departe de mine vreo atitudine filo-rusă. Cu toată cultura şi resursele sale uriaşe, poporul rus nu a reuşit să fie unul drag inimii mele. Dar examinând cu atenţie cele două cazuri, asemănătoare până la identificare, şi comparând primirea victorioasă a ucigaşilor americani de copii, cu oprobiul mondial la care sunt supuşi ucigaşii ruşi de copii, nu credeţi că e o diferenţă de evaluare? Nu credeţi că toţi meritau acelaşi oprobiu? Nu credeţi că uciderea a 274 de civili din greşeală de un echipaj legitim şi instruit este la fel de odioasă ca uciderea a 298 de civili de către un comando separatist? Din păcate, nu-mi amintesc de nicio acuzaţie adusă echipajului american...
Să auzim de bine!

Urmările

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Gata, epava avionului a fost ridicată pentru constatări, victimele au început să iasă de prin spitale, morţii au fost îngropaţi. Ce a urmat? Pornind de la principiul că “peştele de la cap se împute”, a urmat demisia ministrului de interne şi un număr de directori daţi sau care urmează să fie daţi afară.

Doar că noi trăim în România, iar aici principiul amintit mai sus are o altă conotaţie, una perversă, inversă. În România peştele se împute de la coadă.

Despre lipsa simţului civic la noi am mai pomenit. Lipsă manifestată printr-un egoism dus dincolo de limitele bunului simţ, egoism care se manifestă prin refuzul nostru îndârjit de a accepta ideea că suntem membrii unei colectivităţi, că nu trăim singuri, că interacţionăm, vrem, nu vrem, permanent cu cei din jurul nostru. El se manifestă pleanar şi zilnic, începând cu cel care se opreşte în mijlocul intrării în magazin ca să-şi numere banii şi terminând cu şoferul care parchează sau circulă ca un nesimţit.

Toţi ne manifestăm deplina noastră rupere de cei din jurul nostru, ne manifestăm lipsa de interes faţă de oricine altcineva decât propria persoană. Iar când nu ne manifestă, ne ascundem după cuvinte, dând vina pe alţii.

Mă întreb cum arată şi cum se numesc operatorii din ziua accidentului. Acei operatori care au spus că “nu sunt familiarizaţi cu aceste coordonate”. De ce nu li se fac publice numele? De ce nu ni se arată? Pentru a le putea pune pozele în dicţionar, în dreptul cuvintelor „laşitate”, „prostie” şi „egoism”. Pentru a le putea arăta copiiilor cele mai josnice făpturi omeneşti. Pentru că nu ştiu cum se pot numi nişte făpturi care, nefiind familiarizate cu acest tip de coordonate, închid transmisia şi se duc liniştiţi la familiiile lor. Nu erau familiarizaţi cu acest tip de coordonate? Şi cine i-a oprit să-şi întrebe colegii, să-şi sune directorul, ministrul, preşedintele, la Comisia Europeană sau la ONU, să întrebe NATO şi să spună: băăăi fraţilor, noi suntem tembeli şi nu suntem familiarizaţi cu acest tip de coordonate! Ajutaţi-ne, pentru că de noi depind vieţile unor oameni! Cât de sălbatică poate fi forma egoismului, de te poate lăsa indiferent faţă viaţa unor oameni? Cum poţi sta liniştit ca o legumă şi să nu te frămânţi, să nu încerci să găseşti soluţii şi coordonate cu care să fi familiarizat atunci când ştii că vieţile unor oameni depind de tine?

Ce i-a oprit altceva decât egoismul şi laşitatea? Cât de tembel poţi fi încât, având funcţia respectivă să nu ştii să citeşti o hartă? Cât de mare poate fi prostia ca atunci când cineva îţi dă o serie de repere geografice de pe hartă, tu să nu fii în stare să localizezi punctul? Cât de dobitoc poţi fi ca să nu ştii să introduci coordonatele cu care nu eşti familiarizat în orice aplicaţie de orientare (de pe calculator sau telefon) pentru a identifica punctul?

Nu, dragii mei, nu trebuia ca ministrul de interne să-şi dea demisia, nu trebuiau daţi afară directori sau alţi şefi. Operatorii, acele vietăţi laşe, egoiste şi proaste care au preluat informaţiile în acea zi fatidică trebuiau trimise pentru 25 de ani la ocnă. Cu executare.

Să auzim de bine!

Orientarea

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Recunosc faptul că privesc cu mare precauţie ştirile din mass media românească Şi recunosc la fel de bine că nu am urmărit toate emisiunile legate de recentul accident aviatic ca să ştiu dacă a existat vreuna în care victimele să povestească minut cu minut ce s-a întâmplat din momentul când au văzut că se prăbuşesc până au venit salvatorii. Aşa că, rândurile de mai jos au caracterul unei ipoteze strict personale.

Multe din telefoanele moderne, aşa-numitele telefoane inteligente sau smart phones cum li se spune prin Drumul Taberei, au în dotarea lor un modul numit GPS. Ca să fie clar de la început, între acest modul şi operatorul de reţea nu există nicio legătură. Poţi să nu ai semnal deloc în reţea, dar GPS-ul funcţionează la fel de bine, comunicarea lui fiind între telefon şi sateliţi, nu între telefon şi operator. Că să comunice, acest modul trebuie activat printr-o comandă umană. Dar funcţionarea lui este inutilă dacă pe aparat nu sunt descărcate hărţi, cuprinzânâd cel puţin locul în care se află persoana în acel moment. Degeaba ai descărcat hărţi cu Mozambic, dacă tu te afli în Guatemala; aparatul nu va indica nimic concret. Dar mai este nevoie de ceva, este nevoie de o aplicaţie software (un program) care să gestioneze funcţionarea modulului GPS.

Aceste aplicaţii pot fi felurite: unele îţi indică doar poziţia în care te afli, altele îţi permit căutarea unei anumite adrese, altele indică şi poziţionarea şi permit căutarea unei adrese, iar altele, mai perfecţionate, permit stabilirea unui punct ţintă şi a unui traseu din punctul în care te afli până la punctul ţintă. Cele mai harnice permit chiar obţinerea coordonatelor geografice ale locului. Coroborând toate acestea cu declaraţiile victimelor pe care am apucat să le aud, putem concluziona fără dubiu:

1. Aveau în dotare un telefon inteligent,

2. Telefonul avea modul GPS şi program de gestionare,

3. GPS-ul era deschis, funcţional, iar persoana ştia să-l folosească din moment ce a trimis coordonatele locului.

În acestă situaţie, mi-am luat teleofonul în mână şi am încercat să mă pun într-o situaţie similară, aceea de a cere ajutor. În opinia mea, convorbirea ar fi trebuit să se deruleze astfel:

- Alo! Bună ziua! 112?

- Da, bună să vă fie inima. Ce s-a întâmplat?

- Iaca, avionul în care ne aflam s-a prăbuşit într-o pădure.

- Nasol moment. Şi cu ce vreţi să vă ajutăm?

- Păi, să trimiteţi o echipă de salvare.

- În regulă. Imediat. Vă rugăm doar să ne daţi niscai coordonate sau elemente de referinţă.

- Păi, citesc pe GPS-ul telefonului că suntem la 46,771379 latitudine nordică şi 23,498039 grade longitudine estică.

- Excelent! Văd că le aveţi cu orientarea. Doar că mi-aţi furnizat coordonatele în format zecimal şi noi nu avem niciun inginer pe aici care să ştie să le convertească în format sexagesimal. Îmi pare rău. Dar pe ecran nu se vede niciun reper de orientare?

- O, ba da! Văd în josul ecranului un semn de localitate lângă care scrie Mărginimea Sibiului.

- Perfect! Vasile, notează, epava este la nord de Mărginimea Sibiului. Altceva mai vedeţi? Mai micşoraţi olecuţă imaginea ecranului.

- Da, acum a apărut în partea de sus a ecranului o apă lângă care scrie Ozana.

- Minunat! Vasile, notează că sunt la sud de Ozana. Deci, sunteţi eşuaţi între Ozana la nord şi Mărginimea Sibiului la sud. Mai vedeţi şi alte detalii? Ia mai încercaţi să măriţi olecuţă imaginea.

- Opa! A apărut un punct la un de’şt de locul unde e indicată poziţia noastră şi scrie lângă el Dealu Popii.

- Cât se poate de bine. Vasile, ai notat? Supravieţuitorii se află într-o zonă cu Ozana la nord, Mărginimea Sibiului la sud, lângă punctul Dealu Popii. În cinci minute venim, poziţionarea este cât se poate de clară, staţi liniştiţi!

Cam aşa ar fi trebuit să fie dialogul meu imaginar, cu toponimice, sper că aţi observat, la fel de imaginare. Şi totuşi căutarea a durat enorm, iar indicaţiile nu au fost de niciun folos.

Ceva îmi scapă, cineva nu a ştiut ce şi cum să întrebe, ceva ce trebuia să se întâmple nu s-a întâmplat, cineva nu a ştiut să comunice.

Să auzim de bine!
P.S. Azi, 24 ianuarie, vin cu o completare de toată lauda. În dialogul meu imaginar am folosit termenul "nasol". Într-una dintre stenogramele convorbirilor cu turnul de control în care se semnala dispariţia avionului şi pe care am citit-o azi, un personaj a folosit termenul "naşpa" referindu-se la acelaşi lucru. Se pare că imaginaţia mea e foarte aproape de realitate...
P.P.S. Dumnezeule, mă doare când am dreptate la lucruri rele. Azi aflu că Măruţă a făcut în emisiunea lui un experiment pornind exact de la cele enunţate de mine mai sus: poziţionare în funcţie de reperele geografice. A identificat locul în 5 minute. Ce vă spuneam? Cineva nu a nu a ştiut ce şi cum să întrebe, cineva nu a ştiut să comunice.

Transformarea

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Inginerii erau la mare căutare pe vremea lui Ceauşescu. Era deja o politică de stat ca directorii să fie musai ingineri. Nu se puteau concepe creiere mai luminate în alte meserii decât inginerii. Ce să caute un economist în funcţia de director? Are el habar de cum se fabrică o şaibă? Inginerul, el e creierul luminat care le rezolvă pe toate, indiferent că erau probleme economice sau de altă natură.

„Ia-ţi, mamă, şi tu un inginer acolo, ca toată lumea” era îndemnul clasic. Ce faci cu amărâtul ăla de profesor? N-are niciun viitor, nu-ţi dai seama? Inginerii, ei sunt mândria ţării, ei sunt viitorul.

Iată că a venit tăvălugul Revoluţiei din 1989, tăvălug care a spulberat, pe lângă multe din năzuinţele românilor şi ideea preconcepută privind o lume formată din ingineri. Oamenii au început să îşi acordeze mai realist pregătirea profersională la realităţile vieţii, ceea ce a făcut ca apetitul românilor pentru meseria de inginer să scadă. Acum se caută medici, avocaţi şi economişti. Da, aţi citit bine, economiştii atât de ignoraţi şi blamaţi de trecutul comunist.

Văd şi aud în ultimele zile o mare vânzoleală legată de prăbuşirea unui avion undeva, pe lângă Cluj. Dincolo de aspectele legate de proasta colaborare instituţională, de sumele imense investite în instituţii care nu au fost de niciun ajutor în această situaţie, un argument mi-a atras atenţia.

„Nu au avut coordonatele precise”. Victimele accidentului nu au transmis coordonatele precise, le-au transmis în format zecimal şi nu în grade, minute şi secunde este acuzarea rostită de buzele tuturor impricinaţilor. Ştiţi voi, ne întreabă acuzator o personalitate, că o secundă înseamnă 2,5 km? Ştiţi cât au trebuit să caute zadarnic din cauza acestei imprecizii? vine o acuzaţie şi mai dureroasă.

Da, ştim. Dar mai ştim ceva. Ştim că există un procedeu numit regula de trei simplă prin care coordonatele exprimate în format zecimal se pot converti în coordonate exprimate sexagesimal. Haideţi să luăm un exemplu concret, cum zicea apostolul Pafnutie în a treizeci şi şaptea epistolă către zuluşi.

Să pornim de la coordonatele exprimate zecimal (pentru care au fost acuzate victimele) de N 46,771379 şi E 23,498039, care ar fi undeva, chiar pe lângă Cluj. Şi vom lua întâi latitudinea nordică la convertit, pentru longitudinea estică lăsându-vă vouă plăcerea. Valoarea 46,771379 se traduce zecimal prin 46 de grade şi 0,771379 minute. Pornind, cum ziceam, de la regula de trei simplă, dacă 60 de minute sexagesimale sunt egale cu 100 de minute centesimale, înmulţim valoarea de după virgulă, adică 0,771379 cu 60 şi o împărţim la 100. Obţinem valoarea 0,4628274. Din ea, primele două cifre reprezintă minutele şi le punem lângă gradele deja ştiute. Avem acum 46 de grade şi 46 de minute. Ca să aflăm secundele, ce ne rămâne de făcut? Exact! Iterăm algoritmul anterior. Din valoarea 0,4628274 scădem grupul de două cifre reprezentând secundele şi obţinem 0,0028274, valoare pe care o îmnulţim cu 60 şi rezultatul îl împărţim la 100. Obţinem 0,00169544, ceea ce se traduce sexagesimal în 00 secunde şi 169544 fracţiuni zecimale de secundă. Şi ne oprim aici pentru că nu există fracţiuni sexagesimale ale secundelor. Recapitulând, obţinem coordonatele de 46 grade, 46 minute şi 00,169544 secunde. Vreţi precizie mai mare? Nici astronomii nu cred că lucrează cu aşa ceva.

Chiar nu a mai rămas niciun inginer printre salariaţii acestor instituţii mamut de spionaj, control şi urmărire?

Să auzim de bine!

De vorbă cu clienţii

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

În decursul timpului v-am oferit diverse sortimente de conversaţii purtate de cei aflaţi în spatele unui ghişeu cu cei aflaţi în faţa ghişeului. Iată acum, în completare, câteva conversaţii purtate între lucrătorii de la biroul de informaţii service şi clienţii lor:

Clientul: Trebuie să-mi reparaţi computerul. Am urgentă nevoie să tipăresc un document, dar computerul nu boot-ează cum trebuie.

Tehnicianul: Ce spune?

Clientul: Ceva despre o eroare şi un disc din afara sistemului.

Tehnicianul: Uită-te la aparat. Are un floppy în el?

Clientul: Nu, dar e o etichetă care spune că e un Intel în interior.

Tehnicianul: Doar sunaţi-ne dacă apare vreo problemă. Avem deschis 24 de ore.

Clientul: Este timpul Zonei estice?

Tehnicianul: O.K., acum faceţi clic pe butonul mouse-ului din stânga.

Clientul: (tăcere) Dar eu am doar un mouse.

Clientul: Acum ce fac?

Tehnicianul: Ce indicaţie e scrisă pe ecran?

Clientul: Îmi cere să 'Introduceţi numele dvs. de familie.'

Tehnicianul: O.K., atunci scrieţi numele dvs. de famile.

Clientul: Cum se scrie asta?

Acum, dacă ne-am lămurit cum stăm cu întrebările în domeniul informatic, haideţi să vedem cum stăm cu anunţurile în domeniul aviatic.

După aterizare: "Vă mulţumim că aţi zburat cu Delta Business Express. Sperăm că vă place să ne daţi banii tot atât cât ne place nouă să vă plimbăm."

"În eventualitatea pierderii bruşte a presiunii din cabină, măştile de aer vor cădea din tavan. Încetaţi să ţipaţi, apucaţi masca şi puneţi-o pe faţă. Dacă aveţi cu dvs. un copil mic, asiguraţi-l pe el mai întâi. Dacă aveţi cu dvs. mai mulţi copii mici… alegeţi-vă favoritul."

"Vremea la destinaţie este de 50 de grade cu ceva nori sparţi, dar vom încerca să o reglăm înainte de a ajunge. Mulţumim şi nu uitaţi, nimeni nu vă iubeşte pe dvs. sau banii dvs. mai mult decât Southwest Airlines."

"Fotoliile pot fi folosite pentru plutit, iar în caz de amerizare, vă rugăm să vâsliţi la ţărm şi să le luaţi împreună cu complimentele noastre."

"Cum aţi ieşit din avion, asiguraţi-vă că aţi luat tot ce vă aparţine. Tot ce rămâne va fi distribuit egal între membrii echipajului. Vă rugăm nu lăsaţi copii sau neveste."

"Ne-ar plăcea, tipilor, să vă mulţumim că aţi zburat cu noi azi. Iar data viitoare când veţi fi grăbiţi să spargeţi norii printr-un tub de metal presurizat, sperăm să vă gândiţi la noi."

Să auzim de bine!

Umanism de milionar (1)

Imagine preluată de pe carteasonora.ro

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Există câteva diferenţe majore între societatea românească capitalistă din perioada interbelică şi cea acum. Prima ar fi tocmai societatea în sine, pentru că societatea în care trăim acum este departe, foarte departe de această încadrare. Şi mai sunt şi altele. Dar, astăzi vă voi vorbi despre o cu totul altă deosebire.

Astăzi vreau ca să vă vorbesc despre deosebirea dintre bogătaşul român de azi şi cel din trecut. Nu am trăit acele vremuri, dar acesta nu a fost un motiv ca să nu am cunoştinţe despre acele vremuri şi despre acei oameni. Şi atunci erau oameni cu bani, cu foarte mulţi bani. Dar, indiferent de domeniul în care activau, exista o trăsătură oarecum comună: generozitatea. Şi acum întâlnim la tot pasul construcţii publice ridicate din banii acestora, colecţii de artă sau donaţii, ctitorii de tot felul şi multe alte urme ale trecerii lor pe pământ. Îşi făcea omul un palat cine ştie pe unde? Perfect, nicio problemă, dar ctitorea şi un azil. Îşi mai făcea o vilă la malul mării? Perfect, nicio problemă, dar dota şi o şcoală de meserii. Şi tot aşa, lăsând urme concrete şi benefice ale trecerii lor prin lume.

Că era mare industriaş, că era mare bancher, avocat sau doctor, ori ctitorea ceva, ori făcea niscai donaţii generoase. De Paşte, de Crăciun şi cu orice altă ocazie în care îşi putea arăta generozitatea, pentru că, trebuie să recunoaştem, generozitatea este o formă nobilă de etalare a bogăţiei.

Acest sentiment nu există în societatea actuală. Exită cu totul altele, cum sunt cupiditatea, avariţia, meschinăria. Dar sentimentul generozităţii, nu. Şi să nu îmi vorbiţi de Becali, pentru că el nu este altceva decât excepţia care confirmă regula. Singurul argument care îl motivează pe bogătaşul român este să aibă cât mai mulţi bani. Are deja mulţi bani? Nu e suficient, trebuie să aibă şi mai mulţi. Are un milion de euro? Nu e suficient! De ce să nu aibă două milioane? Beizadelele lor sparg mii de euro pe noapte în cluburi sau distrug maşini de sute de mii de euro, dar nu sunt în stare să doneze o sută de euro unei case de bătrâni. Aţi urmărit emisiunile de teledon sau campaniile de ajutorare derulate de diferite televiziuni cu ocazia unor calamităţi? Nu bogaţii au dus greul, nici pe departe. Cei care au donat un euro din cei doi pe care îi aveau au fost tot oamenii obişnuiţi, salariaţii, bugetarii odioşi. Iar averile nemăsurate le-au indus o avariţie nemăsurată. Tu, omul obişnuit, te duci la un magazin şi laşi cinci bani rest? Acest lucru nu îl va face bogătaşul român. Tu, omul obişnuit, te împrumuţi, faci sacrificii ca să îţi duci soacra la spital fără să te mai gândeşti la costuri, dar bogătaşul român, nu. Dacă are posibilitatea să facă o “fentă” de o sută de euro pe spinarea statului, o va face.

Ai bani, eşti bogat, ai zeci (zeci!) de milioane de euro în conturi şi ai suferit un accident? Eşti unul dintre cei mai bogaţi oameni ai ţări, ai suficienţi bani ca să închiriezi toată flotila Tarom şi vrei să fii transferat la Bucureşti? Nimic mai simplu, blochezi la sol două ore un avion cu un copil ars. Poate nu aţi fost atenţi, aşa căvoi repeta: blochezi două ore la sol un avion cu un copil ars. Iar economia făcută merită tot deranjul. Nu ai nici un motiv de îngrijorare deoarece, chiar secretarul de stat care răspunde de această problemă, o muşamalizează penibil afirmând că a fost vorba de bani din donaţii, nu de bani publici. Zău, chiar aşa? Şi donaţiile alea de unde vin? Cresc în pomul din faţa casei domunui Raed Arafat?
Ca să fim mai bine lămuriţi cum stă problema, haideţi ca să face o paralelă simplă: ce face domnul Florin Chilian (care nu este milionar nici măcar în lei, dar se poartă ca un domn) cu banii lui câştigaţi la concerte? Îi donează caselor de copii. Ce face Verestoy Attila (care este milionar în euro, dar nu se poartă ca un domn) cu banii lui câştigaţi din afaceri? Îi sporeşte, blocând la sol un avion cu un copil ars, ca să îl transporte şi pe el. Simplu, nu? Tot la copii se gândesc amândoi...

Dar şi aici, la fel ca în alte domenii, există nişte culmi. Şi se pare că una din aceste culmi a fost atinsă în România de Verstoy Attila.

Să auzim de bine!

Mister aviatic

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Aţi auzit de „Experimentul Philadelphia”? Cu siguranţă că da. Iată că un prieten îmi trimite articolul de mai jos, pe care l-aş intitula „Experimentul Bogota”. Am căutat pe Internet şi alte informaţii depsre acest subiect, dar nu am găsit altceva decât acest articol, scris în diferite limbi. Aşa că, personal, dacă faţă de „Experimentul Philadelphia” nu am nicio îndoială, îmi păstrez unele rezerve privind veridicitatea „Experimentului Bogota”. Dar, mai ştii...

Un avion dispărut în ‘46 a aterizat în ‘93 în America de Sud! Un avion de pasageri, care a dispărut fără urmă în anul 1946, pe traseul Rio-Havana, a aterizat în luna decembrie 1993 pe aeroportul Bogota din Columbia. La bordul său se aflau 36 de schelete.

Oamenii de specialitate vorbesc despre cel mai mare mister din istoria zborului. Un mister care a devenit cu atât mai mare, cu cât este vorba despre batrânul avion Lockheed Constellation (Nota mea: personal, îl consider unul dintre cele mai frumoase avioane de pasageri realizate vreodată...), care a decolat în anul 1946 şi la bordul căruia s-au găsit în 1993, la aterizare, ceşti de cafea caldă şi ţigări aprinse marca Old Gold, de mult dispărută. Pe locurile pasagerilor se aflau ziarele zilei cu data de 21.09.1946, care nu erau îngălbenite de vreme şi miroseau încă a tipar.

“Aş fi dorit ca să pot da o explicaţie, dar mă aflu în faţa unui mister”, spune expertul Herman Guevara, conducătorul unui grup foarte numeros de cercetători, căruia i s-a încredinţat misiunea de a cerceta misterioasa aterizare a avionului de mult dispărut.

„Singurul lucru pe care îl pot spune cu precizie este faptul că avionul, împreună cu toţi pasagerii săi, a fost dat dispărut în anul 1946, în timpul unui zbor de la Rio de Janeiro la Havanna. Într-un mod inexplicabil, avionul a aterizat în 1993 şi arată de parcă ar fi decolat ieri.

Cum poate ateriza un avion având doar schelete la bord, numai Dumnezeu ştie! Cei 36 de pasageri, precum şi echipajul format din patru persoane au decolat după toate regulile”.

Incredibila poveste a început atunci când un avion necunoscut, cu o inscripţie foarte veche, din Panair Do Brasil, a apărut deasupra aeroportului Bogota şi a început aterizarea. Personalul aeroportului a încercat în zadar ca să oprească aterizarea avionului necunoscut, deoarece, în acelaşi moment un Boac din Bruxelles se pregătea şi el ca să aterizeze. Mulţumită manevrelor abile ale căpitanului Anthony Bolard, în vârstă de 54 de ani, al companiei britanice, s-a putut evita în ultima clipă o ciocnire fatală.

Când avionul fantomă s-a oprit, personalul de pază a deschis uşile şi, cu mare groază, a descoperit în interior lui numai schelete, spune Guevara. Unul dintre oamenii de pază, un fost soldat în marină, s-a speriat atât de tare, încât şi-a pierdut echilibrul.

După o examinare amănunţită, resturile pasagerilor au fost transportate într-un spital militar pentru a fi cercetate, iar avionul a fost parcat într-un hangar bine păzit, în care accesul era strict interzis.

Cercetările se concentrează asupra întrebării: unde a fost avionul în toţi aceşti ani? Singurul lucru cert este numărul de zbor al acestuia, 348, locul de decolare şi destinaţia.

Din grupul de experţi care cercetează acest caz face parte şi cercetătorul în domeniul parapsihologiei Dr. Gloria Hamandez. După cum afirmă aceasta, în acest caz poate fi vorba despre o deplasare în timp. Ea a lansat şi ipoteza că moartea pasagerilor ar putea avea legătură cu un posibil contact cu fiinţe extraterestre.

Dacă avionul ar fi zburat într-un gol din timp, oamenii ar fi rămas cu siguranţă în viaţă. Şi, în plus, ei nu ar fi fost nici măcar cu o zi mai în vârstă decât erau la decolarea ce a avut loc în anul 1946, a adăugat un om de specialitate.

Însă, datorită faptului că avionul era plin cu schelete şi centurile de siguranţă erau încă nedesfăcute, nu poate fi exclusă teoria că cineva din afară i-a omorât pe pasagerii aflaţi la bordul avionului şi apoi, dintr-un loc necunoscut, l-ar fi dirijat spre Pământ. Se ştie că extratereştrii pot executa operaţiuni extrem de complexe, datorită tehnologiilor foarte avansate pe care le deţin.

Guevara afirmă că echipa de cercetători va face tot ce îi stă în putinţă pentru a elucida acest mister.

„Eu mă rog să fim suficient de puternici pentru a putea accepta realitatea, oricare ar fi ea”, încheie Guevara.

Să auzim de bine!