O salată la vremea ei

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Nimic nu e mai bun decât o glumă bună. Şi nimic nu e mai viu decât o glumă vie. Şerban e colegul nostru. Lucrează în alt departament şi este grobian. Suntem un colectiv de tineri absolvenţi ai Şcolii de Balet şi Bune Maniere, aşa că nu îl agreăm. Trebuie luate măsuri. Urgente şi eficiente. Dar nu ne vine nicio idee. E vară, e cald şi creierii ne sunt topiţi ca untul. Vine Luminiţa, colega noastră, cu un castron cât toate zilele plin ras cu salată de boeuf. Mâncăm cât putem şi restul rămâne în castronul pe care îl punem pe pervazul ferestrei ca să aibă şi păsărelele ce ciuguli. Trec vreo patru zile şi ne trezim cu Şerban în birou. Avea şi omul o mică pauză şi dorea să-şi împărtăşească bucuria cu noi. Se aşează pe un scaun liber şi glăsuieşte:

- Fraţilor, mi-e o foame de lup!

Instantaneu facem un schimb de priviri semnificative. Toţi ne gândim la acelaşi lucru: castronul cu salată lăsat patru zile pe pervazul ferestrei în soarele verii!

- Frate, îi răspunde unul din noi, la fix ai venit. Uite, ne-a adus Lumi salata asta acu’ o juma’te de oră şi noi nu am mai putut mânca. Vrei? îi oferă acesta posibilitatea liberului arbitru.

Şi îi întinde castronul cu un conţinut care era de un verde evident.

- Sigur, cum să nu, chiar dacă e de azi dimineaţă nu e nicio problemă. Am un stomac de struţ, mănânc şi pietre. Pâine să nu-mi daţi, că am.

După care, ia castronul şi se duce în biroul lui ca să înfulece.

Iată că trece o zi şi nicio veste nu zguduie liniştea instituţiei noastre. A doua zi, pe la prânz, apare Şerban. Noi lucram cu spor aşa că nu ne întoarcem spre el. Omul intră, se aşează şi mormăie ceva. Sunetele ciudate pe care le scoate ne atrag atenţia. Ne întoarcem şi vedem un alt Şerban, un Şerban schimbat. Tratamentul nostru se pare că dăduse roade. Acum, ca să păstrăm adevărul, era destul de greu ca să identifici persoana respectivă ca fiind Şerban. Noi l-am recunoscut mai mult după haine. Ceea ce îţi sărea imediat în ochi şi era la baza schimbării lui erau petele de pe faţă şi buzele. Două buze purulente, groase cât doi hot dog-i (fără muştar). Grosimea lor exagerată îi făcea aproape imposibilă orice altă comunicare decât prin semne. Folosind o gamă variată de mormăieli şi semne, omul ne comunică:

- Băi, nuş’ ce mama dracului m-a stricat la stomac de fro două zile şi ui’ ce buze am! Nu mai poci mânca decât supă cu paiul.

- Frate, îl încurajăm noi, cu buzele astea şi culoarea pe care ai căpătat-o, dacă îţi pui şi părul pe bigudiuri vei fi leit Sammy Davis jr.

- Pe bune? sâsâie omul în colţul buzelor. Nu faceţi mişto?

Să auzim de bine!