"Am stat 13 în temniță pentru un popor de idioți". Petre Țuțea, filosof, (1902-1991)
Se afișează postările cu eticheta poezie. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta poezie. Afișați toate postările

luni, 14 ianuarie 2013

Verişoara

VerisoaraTuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Poezii am mai publicat în paginile acestui blog. Evident, nu din creaţie proprie... Astăzi, o nouă poezie scrisă de Ion Pribeagu. Cine a fost Ion Pribeagu? Păi, acelaşi cu Sachi Disperatu, Ion Palavră, Ivan Turbincă, Ion Vraişte, Vasile Ispravă, Vasile Găină, astea până să se hotărască să-şi ia pseudonimul literar de Ion Pribeagu. Altfel spus, Isac Lazarovici, poet şi umorist evreu născut la Sulina. Iată acum o altă poezie din creaţia lui:


Prin anul nouă sute nouă
Nu mai eram un oarecare,
Veneam la clubul „Lumea Nouă”
Şi alte cercuri literare.

Îl cunoscusem pe Gârleanu,
Pe Cincinat, pe Eftimiu
Şi-a apărut, de Minulescu,
„Romanţe pentru mai târziu”.

Visam să cuceresc o lume,
Să schimb humorului tiparul,
Că publicasem nişte versuri
Într-un săptămânal, „Ţânţarul”.

Văzând directorul revistei
Că am talent de pamfletar,
Fără să steie mult pe gânduri
M-a angajat ca secretar.

Redacţia era în centru;
O cameră unde-ncăpea
Biroul, scaune, dulapul,
Maculaturi şi-o canapea.

De joi, când apărea revista
Şi până lunea care vine
Redacţia era închisă
Şi cheile erau la mine.

Directorul, un om politic,
Cu redingotă şi cu cioc,
Venea în timpul săptămânii,
Însă duminica de loc.

Aşa că tânăr, cu speranţe,
Plutind în sferele senine,
Mi-nchipuiam că-n toată ţara
Nu-i altul mai grozav ca mine!

Şi într-o sâmbătă, pe seară,
Plimbându-mi visul pe Lipscani,
M-am cunoscut cu o fetiţă
Cam de vreo douăzeci de ani,

De parcă Dumnezeu din ceruri
Vrând dorurile a-mi înfrâna,
O nimfă mi-a trimis în cale
Şi mi-a şoptit: - Ionică, na!

Nici nu-mi mai încăpeam în piele
De-acest potop de fericiri,
C-avea cosiţa în inele
Şi-n sân, ascunşi, doi trandafiri,

Guriţa roşie şi mică
Şi ochii negri, plini de foc,
Că tot privindu-i mi-era frică
Să nu pleznesc de-atât noroc!

Ne-am dus la cinema, la „Clasic”.
Un film cu Eva şi Adam.
O vorbă n-am scos pe-ntuneric,
Că doar prin mâini ne-nţelegeam.

Târziu, cam după miezul nopţii,
Ca-un autentic amorez,
Am invitat-o ca să vadă
Redacţia unde lucrez.

În cameră, printre săruturi,
Înghirlandate în rondele
Am proclamat-o-ntr-o poemă
Prinţesa visurilor mele!

Şi dimineaţa, pe la zece,
Când vream să-i mai dedic o strofă,
Deodată, a bătut în uşă
Directorul! O catastrofă!

În clipe de-astea, turbulente,
Tu nu ştii singur ce să faci:
S-ascunzi după birou fetiţa,
Sau cât mai grabnic să te-mbraci.

Şi s-a-ntâmplat cum se întâmplă
Când n-ai un pic de prevedere:
Eu, numa-n pantalon şi guler,
Şi ea cu nudul la vedere!

Directorul, galant din fire,
Privind-o a şoptit:-Scuzaţi!
Iar eu am spus:-Mi-e verişoară,
Venit-aseară din Galaţi!

A scotocit printre sertare,
A scos grăbit un manuscris,
Şi când fu gata de plecare,
M-a tras de-o parte şi mi-a zis:

Să nu fii supărat, Ionică,
Însă aş vrea să-ţi spun ceva:
Acum trei luni, fetiţa asta,
A fost şi verişoara mea...

Să auzim de bine!

vineri, 30 decembrie 2011

Oda sarmalei

(de Păstorel Teodoreanu)
Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
SARMAUA! Ce cuvânt minunat…, ce arome şi ce miresme imbietoare…, ce produs inconfundabil al bucătăriei neoaşe…
Ce s-ar putea compara cu forma ei bondoacă şi bine strânsă? Ce i-ar putea imita alunecarea pe gâtlejul avid după bunătăţi culinare? Ce proces ar fi mai sublim, decât cel al preparării ei? Ce activitate reuneşte mai bine familia, alta decât cea a preparării cratiţei cu sarmale? Saramaua! Un produs alimentar benign, blând şi inofensiv, dar care produce efecte de neuitat… Iar însoţită de la fel de tradiţionala mămăligă şi de un pahar de vin roşu… ei bine, devine de neegalat! Ce curcani umpluţi cu piure de castane? Ce stridii sau melci în sos de portocale? Ce brânzeturi cu mucegai sau limbă de prepeliţă? Sarmaua! Sarmaua este regina necontestată a oricărui moment gastronomic românesc. Şi aş îndrăzni să spun mondial, dacă ar fi mai mulţi cei care ar cunoaşte binefacerile existenţei sărmăluţei româneşti…
Nu este deci, de mirare, că acest produs nu a putut scăpa atenţiei marelui Ionel Teodoreanu, atunci când îi dedică o poemă. S-o urmărim!

“Cum s-ar defini sarmaua?
Vis înaripat al verzei ce-l avu cât a durat
somnul lung metamorfozic în butoiul de murat...

Potpuriu de porc şi vacă, simfonia tocăturii,
imn de laudă mâncării, înălţat în cerul gurii.

O cochetă care-şi scaldă trupu-n sos şi în smântână
şi se-nfăşoară în varză ca în valuri de cadână.

O abilă diplomată ce-a-ncheiat o strânsă ligă
c-o bărdacă de vin roşu şi-un ceaun de mămăligă.

Oponenta din principiu şi un straşnic adversar
pentru tot ce e dietă sau regim alimentar.

Un buchet de mirodenii, o frivolă parfumată
ce te-mbie cu mirosuri de slănină afumată.

Locatară principală ţine-n spaţiu tolerate,
perle de piper picante, boabe de orez umflate.

O prozaică'nnăscută, cum s-o prinzi în prozodie
că de când e lumea, porcul n-a citit o poezie.

Un aducător de sete, de bei vinul cu ocaua.
Iată-n câteva cuvinte, cum s-ar defini... sarmaua!”

Poftă bună şi să auzim de bine!

marți, 29 noiembrie 2011

Just another hardworking man

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Iată că îndemnurile mele au dat roade şi tânăra Irina recidivează. De data asta cu o poezie scrisă în engleză. Recunosc, mi-ar fi plăcut şi mai mult dacă era scrisă în greceşte...
S-o urmărim!


The game is on. You want to see
Some beer and nuts
-I watch TV!!!

You yell and throw a sock right here
And one just there.
Why should you care?

A belly throne, some belly rule:
The beer and nuts
Are more than cool.

And all the fat from lying there
Is in my head,
Not in my bed.

Just stay down there and don’t despair
Those balls you see…
Are from TV.

Oh, sofa king, let’s praise thy name,
We long to be like you
But…nay!
 
Să auzim de bine!
 
This is an entry for the Mookychick blogging competition, FEMINIST FLASH FICTION 2011. Enter now. ("FEMINIST FLASH FICTION 2011. Enter now" should link to http://bit.ly/femflash)

luni, 25 aprilie 2011

La Paşti–de G. Topârceanu

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
La vremea lui, maestrul Topârceanu, cu sensibilitatea-i cunoscută, a surprins un dialog între ouăle din coşul de pe masa din sufragerie. Ia să-l ascultăm:

Astăzi în sufragerie
Dormitau pe-o farfurie,
Necăjite şi mânjite,
Zece ouă înroşite.

Un ou alb, abia ouat,
Cu mirare le-a-ntrebat:
- Ce vă este, frăţioare,
- Ce vă doare?

Nu vă ninge, nu vă plouă,
Staţi gătite-n haină nouă,
Parcă, Dumnezeu mă ierte,
N-aţi fi ouă...

- Suntem fierte!
Zise-un ou rotund şi fraise
Lângă pasca cu orez.
Şi schimbându-şi brusc alura,
Toate-au început cu gura:

- Pân’la urmă tot nu scap!
- Ne găteşte de paradă.
- Ne ciocneşte cap în cap
Şi ne zvârle coaja-n stradă...

- Ce ruşine!
- Ce dezastru!
- Preferam să fiu omletă!
- Eu, de m-ar fi dat la cloşcă,
Aş fi scos un pui albastru...

- Şi eu unul violet...
- Eu, mai bine-ar fi să tac:
Aşa galben sunt, că-mi vine
Să-mi închipui că pe mine
M-a ouat un cozonac!...

Să auzim de bine!

luni, 28 februarie 2011

Pensia ce va să vină

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Iată că o dovadă că românul este născut poet. Şi nu numai… Este un poet inedit şi înrăit, care face tot timpul haz de necaz. Niciun tragism balzacian sau de altă sorginte nu-i zguduie încrederea în talentul poetic cu care este hărăzit. Alţii, mai grobieni şi mai inculţi ies în stradă cu toţii, fac greve generale, răstoarnă guverne sau reuşesc să-şi impună punctul de vedere pentru că, deh, sunt mai mulţi şi cam asta înseamnă democraţia… Românul, nu, el rămâne neclintit în turnul lui de fildeş făcând poezii. Haideţi să ne amuzăm puţin.
"Astăzi eşti funcţionar
Însă mâine, pensionar.
Poate te interesează
Pensia cum se calculează
Din 35 ani servici,
Care vor fi socotiţi
Iţi scazi primii ani de şcoală
Şi absenţele de boală,
Zilele de sărbătoare,
Orele suplimentare,
Plus un an şi patru luni.
Tragi o linie şi-aduni.
Împarţi tot la cinci, apoi
Ce-ţi dă, înmulţeşti cu doi,
Scazi anul când te-ai născut,
Adaugi tot ce-ai scăzut
Şi la cifra ce-a ieşit,
Pui un zero la sfârşit.
Anii pentru însuraţi
Se vor socoti dublaţi
(Adică ani de război.)
(Socotind că-n vremea asta
te-ai războit cu nevasta.)
La totalul obţinut,
Pui trei zero la-nceput.
Scazi anii de celibat,
Ridici restul la pătrat
Şi-astfel într-o primă fază,
Afli sumele de bază.
Apoi le extragi la toate
Rădăcinile pătrate
Şi la suma dobândită
Aplici cota cuvenită,
Care nu trebuie să fie
Mai mare de 5 la mie.
Din suma rămasă, brută,
Scazi 4 şi 8 la sută.
Trei la mie, la pompieri,
Impozitul pe averi.
Supracota respectivă,
Taxele pentru colivă,
Cinci la sută pentru dric.
Apoi nu mai scazi nimic.
Din totalul rezultat,
Verşi două treimi la stat
Şi restul (***) ţi se cuvine
Nu pot sa exprim prea bine!"
V-a plăcut? A fost veselă, trebuie să recunoaştem. Asta e…, ca să folosesc o expresie deosebit de dragă românilor cu sânge năvalnic…
Să auzim de bine!

sâmbătă, 6 noiembrie 2010

A murit Adrian Păunescu

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
A murit Adrian Păunescu.
Îmi este ciudă pe mine pentru că nu pot spune decât o platitudine. Recunosc faptul că nu l-am admirat în postura de conducător al „Cenaclului Flacăra”.
A murit Adrian Păunescu.
Stilul dictatorial abordat de el în cadrul cenaclurilor nu mi se părea altceva decât o prelungire culturală a dictaturii ceauşiste.
A murit Adrian Păunescu.
Acelaşi stil abordat şi în emisiunea „Antena vă aparţine” mi-a făcut această emisiune antipatică.
A murit Adrian Păunescu.
Dar, indiferent de opiniile mele despre comportamentul lui social, nici măcar o secundă nu i-am contestat geniul, nu i-am contestat măreţia. Pentru că a avut măreţia unui munte.
A murit Adrian Păunescu.
A murit un geniu, un stâlp al culturii româneşti, o inimă mare şi românească s-a stins azi din viaţă, ducând cu ea tot binele care îl mai avea de făcut. Pentru că a fost parte din inima ţării.
A murit Adrian Păunescu.
A murit un om de geniu care s-a identificat cu spiritul românesc, a murit o icoană vie a culturii româneşti, a murit o poezie de om. Pentru că poezia s-a născut pentru a fi scrisă de el.
A murit Adrian Păunescu.
A murit o parte din sufletul nostru, a murit un om atât de mare şi de grav încât nu ne putem imagina moartea lui, un om al cărui spirit a răspândit poezia între oameni, a murit Adrian Păunescu şi, odată cu el, a murit o epocă. E dureros cum se duc aceşti oameni mari ai sufletului nostru, iar noi rămânem singuri cu micimea noastră. De un singur lucru mă bucur: acela că voi putea spune că am trăit în aceeaşi epocă cu Adrian Păunescu.
Pacient la sfârşit de veac este poezia propriului epitaf pe care am găsit-o în ziarul Ring.
Şi află, doctore, c-aici mă doare
Acolo unde geme-un colţ de ţară
Acolo unde plânge fiecare
Ca naţiunea noastră să nu moară.
Iar dacă e de completat o fişă,
Te rog, permite-mi să o scriu cu sânge,
Începătura bolii este grijă,
Am tricolorul ciuruit pe sânge.
Faracopeea stă să se răstoarne
Asupra mea cu toate ale sale,
Dar eu port rana veacului în carne
Şi am în splină ţărănească sânge.
Tăiaţi-mă de-a lungul şi de-a latul
Şi dumneata, şi ceilalţi doctori, încă,
Apoi să-mi iscăliţi certificatul
Că nu ştiţi boala care mă mănâncă.
O, doamne, cum vă înşelaţi cu toţii
Mi-e capul greu de fiecare veste
Şi nici un minister al sănătăţii
De folosinţă, astăzi, nu-mi mai este.
Sunt numai un creion care îşi scrie
Problema ţării lui, încă o dată,
Şi-şi copiază pe curat, târzie,
Această dulce ţară zbuciumată.
Deci, doctore, acestea se întâmplă,
Acestea să le afle telegraful,
Mă trage mâlul veacului de tâmplă
Din care nu vreau să e-aleagă praful.
Mai am în mine bucurie multă,
Mai am în mine darul de-a vă spune
Că nu doar voi, ci alţii mă ascultă,
Să vadă dacă am cuvinte bune.
De nici de sanatoriu nu m-apropii
Că n-aveţi voi rezervă pentru mine
Eu sunt bolnav de soarta Europei
Şi pacea doarme-n inimă la mine.
Încolo, câte-o tuse, câte-o gripă,
Dureri de şale, şoc de şapte arte,
Artrită la picior şi la aripă,
Şi, mai ales, în tot, un pic de moarte.
Acestea sunt versuri scrise de Adrian Păunescu în 1983. Se pare că geniile nu au numai conştiinţa geniului lor, ci au o conştiinţă a morţii mult mai acută.
Să auzim de bine!

marți, 2 noiembrie 2010

Arvinte

PreotTuturor celor prezenţi şi viitori, saluatre!
Poema din rândurile de mai jos nu are cine ştie ce valoare artistică sau literară. Dar are o valoare practică de nepreţuit. Pur şi simplu, ea ne arată cum un om abil, Arvinte pe numele lui, a reuşit să răstoarne chinurile ispăşirii unei pedepse într-un câştig net. Chiţibuşari cum suntem, nu rezistăm să ne punem întrebarea: dar Părintele de unde a ştiut adresele? Nu cumva... ceva..., cândva...
La părintele Vintilă
Vine-Arvinte, cam sfios
Şi îi spune:
- Fie-ţi milă
De un suflet păcătos!
Chiar în săptămâna mare
Când tot omul e smerit
Şi posteşte cu'ndurare,
Uite-am păcătuit!
- Ai furat? întreabă popa.
- Nu, pea sfinte! Fără vrere
M-am dat diavolului, hopa
C'o grădină de muiere!
- Vai de mine, vai de mine...
Greu păcat ai săvârşit...
Însă dacă-mi spui cu cine,
Poate fi-vei mintuit.
- Nu pot, a răspuns Arvinte,
Să-mi fac chinul şi mai greu,
Nu pot s-o divulg, Părinte,
Că mă bate Dumnezeu!
… Era'naltă şi frumoasă,
Părul blond şi ochi de jar,
Gura dulce, voluptoasă,
Dinţii de mărgăritar...
- Nu cumva ai fost cu Tanţi
Din Smârdan, de peste drum?
- Nu pot s-o divulg, că Domnul
Mă trăzneşte chiar acum!
… Şi-avea flori la cingătoare,
Trup de crin îmbobocit,
Mijlocel de fată mare,
Numai bună de iubit…
- Poate-ai fost cu Miţa Creaţa Cea uşoară ca un fulg?
Din Buzeşti? - Cere-mi şi viaţa,
Însă nu pot s-o divulg!
… Durdulie, 'mbujorată,
Numai cântec, numai joc,
Când te-a strâns în braţe-odată,
Ai simţit în vine foc!
- Măi, Arvinte-ai fost cu Leana
Care şade pe Neptun?
- Sfinte, geaba-mi zgândări rana,
Fiindcă tot nu pot să spun!
… O comoară tăinuită,
Fruct în dragoste scăldat,
Toată plină de ispită,
Toată plină de păcat...
- Bine, du-te, meditează,
Şi vii mâine, mai dispus,
Domnul să te aibe-n pază!
- Sărut dreapta! Şi s-a dus.
Ajungând în colţ, ca vântu',
S-a-ntâlnit cu Calistrat,
Care l-a-ntrebat:
- Prea Sfântul
De păcat te-a dezlegat?
Încă nu! răspunse-Arvinte
Foarte vesel şi vioi,
Dar aflai de la Părinte
Încă trei adrese noi!
Să auzim de bine!

miercuri, 27 octombrie 2010

Mama lui Boc cel mic

BocTuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Se pare că marele Bolintineanu a fost mai productiv decât s-a estimat. Cercetătorii istoriei literaturii române au descoperit recent un manuscris prăfuit uitat pe fundul unei lăzi cu hârţoage. La o cercetare mai atentă, nu mică le-a fost mirarea să descopere o creaţie pe cât de inedită, pe atât de olografă. După aplicarea tratamentelor de conservare adecvate, iată că acum, poema este disponibilă publicului larg. S-o lecturăm în linişte:
Pe o stâncă neagră, într-un vechi sătuc,
Chiar într-o căsuţă, lângă un pătuc,
Plânge şi suspină o bătrână mică,
Care are fiul cât un puştiulică.
Căci la guvernare fiul ei iubit
A plecat aseară şi n-a mai venit.
Celularul sună noaptea jumătate.
Nu-i semnal, şi totuşi: - Oare cine-i, frate?
- Eu sunt, bună maică,
Fiul tău dorit, n-a mai mers Taromu’
Şi n-am mai venit.
Sun din Capitală, voi fi premier.
M-a numit chiar Zeus, sunt timonier.
Căpi­tan e dânsu’, e ca la armată.
Mica mea oştire fuge sfărâma­tă.
Vine criza, foamea, oamenii mă-njur.
L-am servit pe dânsu’, m-a mâncat în cur.
- Ce spui tu, străine?
Emil e departe, cică de Băsescu nu se mai desparte.
Am crezut că-i glumă, dar era să mor.
L-am văzut aseară la televizor.
Emil e cuminte, nu e derbedeu.
De eşti tu acela, nu-ţi sunt mamă eu!
Lasă-mă cu Zeus, fincă omul chel
Se joacă cu tine cum doreşte el.
Te-a numit pe tine după Stolojan.
Crezi că e pe bune? Te-a luat de fazan.
Am vorbit cu tac-tu, ascultă-l pe moş:
După tine vine Leana lu’ Cocoş.
Du-te la Băsescu, fă-i un ultim sluj, apoi ia Taromu’,
Să te-ntorci la Cluj!
Să auzim de bine!

joi, 21 octombrie 2010

Naufragiu cu năbădăi

Naufragiu
Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Fraţilor! Nu ştiu cine este Sorin Olariu (pentru că el este autorul versurilor). Nu-l cunosc şi nu mă cunoaşte. Nu îi cunosc nici măcar calificarea. Tot ce cunosc este că sunt un mare amator de poezie bună şi că dânsul a scris o poezie versificată superb, chiar dacă este evident caracterul ei epigramic. Pentru iubitorii acestui gen, le precizez că versuri de un asemenea calibru nu am mai citit de la Petre Dulfu încoace. Aceeaşi cadenţă, aceeaşi versificare, aceeaşi rimă. Vă mărturisesc că după ce am citit versurile de mai jos m-am repezit la bibliotecă şi am recitit (pentru a câta oară?) “Aventurile lui Păcală” scrisă în versurile marelui Petre Dulfu pomenit mai sus. Felicitările mele sincere, domnule Sorin Olariu! Dar, iată creaţia domnului Olariu:
Pe o insulă uitată din Oceanul Pacifíc
S-a-ntâmplat un naufragiu, nici prea mare, nici prea mic.
Nu ştiu care-a fost motivul: ceaţă, valuri, terorişti,
Cert e c-au scăpat cu viaţă o mulţime de turişti.
Dar să vezi ce întâmplare, iaca, pe cuvântul meu,
Cum se joacă cu destine Bunul nostru Dumnezeu.
Că din marea încleştare, din a valurilor sevă,
Au scăpat ca prin minune doi Adami cu câte-o Evă:
Doi broscani şi cu-o broscancă, doi franţuji şi-o franţuzoaică
Doi englezi şi-o englezoaică, doi rusneci şi cu-o rusoaică,
Doi nemţoci cu o nemţoaică, doi arabi şi-o arăboaică,
Şi doi greci cu o grecoaică cu mustaţă de tigroaică.
Başca au iesit din valuri, cu noroc, doi mexicani
Şi cu-o mexicancă trăznet, la vreo optsprezece ani.
Şi-ncă doi yanchei pur-sânge au scăpat şi ei uşor
Evident că împreună cu americanca lor.
Şi-n final, să vezi necazu’: cocoţaţi frumos pe-o stâncă,
Uite c-au scăpat ai dracu’ doi români şi cu-o româncă!
Şi-a trecut vreo săptămână de când au naufragiat
Şapte zile-n care-a naibii, multe s-au mai întâmplat.
Că broscanul cel mai tare, celuilalt îi sparse faţa
Să rămană numai unul pe felie cu ragazza.
Cât despre franţuji, aceştia, cum îi ştim noi plini de zel
Fac de-o săptămană-ntreagă sex în grup cu mademoiselle.
Englezoii înc-aşteptă, poate pică tam-nesam
Cineva să-i introducă, s-o cunoască pe madam.
Ruşii-ncearcă în echipă să o schimbe pe rusoaică
Pe vreun kilogram de votcă chiar făcută din pufoaică.
Nemţii s-au uitat la valuri, pe-urmă la nemţoaica lor
Şi-au plecat în largul zării înotând cu mare zor.
Beduinii, vai de dânşii, cum nu au prea multe-n bilă
Negociază arăboaica, cum s-o schimbe pe-o cămilă.
Grecii se iubesc pe rupte, iar grecoaica mică, grasă,
Blestemându-şi a ei soartă îi priveşte pofticioasă.
Mexicanii se-apucară cu bărbaţii să trateze
Cum să vândă mexicanca sau măcar s-o-nchirieze.
Pe yankei, a lor femeie, de cinci zile îi disperă
Povestindu-le de drepturi, liberate, carieră…
Iar românii cei uniţi în cultură şi idei
Au format fix trei partide şi se ceartă între ei.
Să auzim de bine!

marți, 19 octombrie 2010

Luceafărul

Luceafar
Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Niciodată nu a fost mai evident ca acum faptul că românul e născut poet. Atât de născut şi atât de poet încât reuşeşte să-l imite până şi pe marele Eminescu. Rândurile de mai jos sper să vă convingă şi pe voi.

A fost odată ca-n poveşti,
A fost ca niciodată,
Din rude mari, cotroceneşti,
O prea blondină fată.

Şi era una la Cocoş
Şi mândră-n toate cele,
Ca orice fată de pilos
Cu bani, genţi şi mărgele.

Din umbra marelui palat
Ea pasul şi-l îndreaptă
Spre ministerul nou creat
Unde turişti aşteaptă.

Din când în când priveşte-n zare
Spre fraţii unşi portocaliu
Şi le arată visătoare
Un singur deget: mijlociu.

Le-arată azi, le-arată mâini,
Astfel răbdarea-i gata,
Căci ei, tăcând de săptămâni,
Îi vor azi beregata.

Cum ea popou-şi răzimă
De scaun cu mândrie,
Din drag de ţară cumpără
Reclame câte-o mie.

Dar pas cu pas pe urma ei
În minister pluteşte
Gruparea roşiilor khmeri
S-o radă mişeleşte.

Iar când pe cal se-ntinde drept
Cu ţâţele-i babane,
Cei galbeni cu săgeţi pe piept
Ii pregătesc capcane.

Trecu o zi, trecură luni
Hălăduind prin ţară
Cu ziarişti sărmani şi juni
S-o facă populară.

Ba la un jazz, ba fluierând,
Turism făcea copila,
Că la contracte tot semnând
Ii obosea rău bila.

Uniţi de-un gând, cei coloraţi
S-au adunat la clacă
Şi stabiliră ca-ntre fraţi
Comisie să-i facă.

Văzu copila că e jale,
Simţi tremurătură,
C-or să întrebe de parale
Pe unde dispărură.

Şi trebui de EL îndat'
Aminte să-si aducă.
Cu Mercedes-ul spre palat
Speriată o apucă.

"Cobori în jos, mărite Zeu
Coboară-te odată,
Să-ţi scuturi coama ca un leu
Şi să porneşti pe dată.

Spre TVR direct s-o ţii,
Să-mi aperi fecioria,
Că gălbejiţii şi roşii
Pornit-au bătălia."

"Tu-mi ceri chiar influenţa mea
Şi-am să mă duc, că-mi place,
Dar voi să ştii asemenea
Că pot cădea la pace.

Negocieri se ţin acum,
Doar la mişto e cearta,
Şi de va fi să-mi cazi în drum
La parlament ţi-e soarta.

În taioraşul tău cel strâmt
Norocul te petrece,
Ci eu prea des încep să simt
Domnia mea cum trece."
Să auzim de bine!