Un ceas la restaurant

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Suntem un grup bine închegat, trecut prin destule păţanii ca să ne fi dobândit o anume coerenţă. Ne acceptăm aşa cum suntem, dar în anumite limite. Una din limite este aceea că nu acceptăm zgârcenia. Iar Dănuţ este un zgârcit notoriu. Atât de zgârcit încât am ajuns să-l poreclim Zgârci. Orice intervenţie pa cale orală asupra creierului său nu a avut niciun efect. Este prietenul şi colegul nostru de gaşcă, aşa că suntem dispuşi la orice sacrificii. Evident, din partea lui. Ne strângem într-o şedinţă de lucru şi stabilim măsurile concrete care trebuie luate. Avem mai multe opţiuni:

1- Îl omorâm în bătaie. Opţiunea cade pentru că nu ştim ce să facem cu cadavrul.

2- Îl cicălim până înţelege. Dar nimeni nu vrea să se angajeze într-o chestie atât de riscantă. Un exemplu viu este propria mamă care a ajuns să ia hapuri din cauza lui.

3- Îi aplicăm un tratament corectiv prin implicarea lui într-o farsă.

- Ştiţi că eu nu suport sângele! ne reaminteşte Iulică.

Îl liniştim. Vom recurge la ceva elevat, ceva de nivelul nostru. Alegem să aplicăm tratamentul cunoscut în literatura de specialitate sub numele de “Masă la restaurant”. Votăm în unanimitate. Începem să pregătim intervenţia de vineri, încă din timpul cursurilor, cu discuţii cât mai aluzive în apropierea lui sau amplasaţi astfel încât să ne audă. Discuţia pornea de la o invitaţie pe care unul din noi o făcea celor din grup, promiţând că va face el cinste. Tentaţia era uriaşă chiar pentru Superman, dară-mi-te pentru bietul Dănuţ. La a treia tentativă, omul cedează nervos şi se bagă în vorbă:

- Băi, ofticoşilor, pe mine de ce nu mă luaţi?

- Scuze, Dănuţule, mii de scuze, nu te observasem. Cum să nu? Putem noi merge la restaurant fără tine?

Stabilim ora, locul de întâlnire şi stabilimentul unde ne vom aciua. Grupul urma să fie format din 4 persoane, inclusiv Dănuţ. La ora stabilită eram toţi strânşi. Intrăm în local (unul destul de scump), ocupăm o masă şi ne apucăm de consumat. Cu bun simţ, nu ca nişte sălbatici. O fripturică, o sălăţică, un vinişor etc. După aproximativ o oră de mestecat, băut şi spus bancuri, Mihai îşi cere scuze că trebuie să meargă la toaletă. Nu trece un minut şi Iulian se scoală ca să-şi cumpere ţigări. Aproape imediat mă scol şi eu pe motiv că vreau să dau un telefon mai personal. Aşa că, Dănuţ rămâne singur, singurel la masă. Noi, după cum ne înţelesesem, eram afară din restaurant şi urmăream cu discreţie derularea evenimentelor prin geamul larg aflat la stradă. A stat Dănuţ ce a stat şi urma să mai stea pentru că, aşa cum făcea de obicei, nu avea niciun ban la el. Vedem un chelner că se apropie de masă şi vorbeşte cu el. Probabil, îl întreba dacă mai consumă ceva. Dănuţ a dat vehement din cap în semn de nu. Dănuţ a rămas jucându-se cu tacâmurile. A mai trecut ceva timp şi chelnerul a revenit la masă. Discuţia a fost ceva mai lungă. Dănuţ manifesta deja o nervozitate evidentă. Se foia, întorcea capul în toate direcţiile, se uita la ceas şi îi adresa chelnerului priviri rugătoare. Chelnerul a plecat dar, din locul în care se oprise, îi arunca priviri circumspecte bietului Dănuţ pe care curgeau toate apele. A mai trecut ceva timp şi chelnerul a revenit la masă însoţit de altă persoană. Discuţia a fost destul de dură pentru că l-am văzut pe Dănuţ că dă să se scoale de la masă. Cei doi l-au repus pe locul lui cu o apăsare fermă pe umeri. Au continuat să se certe gesticulând la greu cu toţii, după care a venit momentul aşteptat: Dănuţ şi-a scos ceasul de la mână. Dacă vă spun că tatăl lui lucrează într-o firmă de comerţ exterior, atunci aveţi un indiciu clar privind valoarea ceasului. Unul din cei doi întinde mâna şi ia ceasul. E timpul să intervenim. Iulian intră primul, supărat nevoie mare:

- Băi, e culmea! exclamă el revoltat. Am fost după nişte amărâte de ţigări până pe Brezoianu.

Dănuţ schiţează un gest de relaxare. Cei doi încremenesc. Apar imediat şi eu, la fel de supărat:

- Băi, să nu vă pună dracu’ să-mi ziceţi ceva, că m-am certat cu prietena mea.
Şi mă aşez nervos comandând o apă minerală. Dănuţ schiţează un surâs. Tipul care luase ceasul îl pune pe masă cu un gest sfios. Tocmai atunci apare şi Mihai.

- Fraţilor, a fost nasoală mâncarea. M-am deranjat îngrozitor la stomac.
Şi se aşează şi el comandând o cafea tare. Dănuţ se lasă pe spate. Tipii se retrag asigurându-ne că va veni imediat şi comanda. Dănuţ are ochii umezi de emoţie. Nu rezistă şi ia cuvântul:

- Fraţilor, am avut nişte emoţii groaznice.

- De ce, măi? întrebăm noi cu o aparenţă de neştiutori care ne prinde foarte bine.

- Ăştia au vrut să-mi ia ceasul de la mână.

- Ceasul tău Seiko? exclamăm noi oripilaţi. Imposibil!

- Aşa cum vă spun. Şi au zis că nici aşa nu acoperă consumaţia aşa că trebuie să mă gândesc să prestez şi ceva muncă voluntară la podele.

- Fugi, măi, nu se poate! Dar tu nu ai avut nişte amărâţi de bani ca să scapi de ei?

- Nu, măi, nu am niciun leu la mine, spune el.
După care pleacă ochii ruşinat de privirile noastre interogative.

- Fraţilor, uite cum stă treaba, spune el după câteva secunde. Mâine dimineaţă vă aduc eu banii pe toată consumaţia. Iar de acum încolo, de câte ori vom merge în formaţia asta, eu plătesc. M-aţi salvat de la moarte, ce să mai discutăm.

Să auzim de bine!