Bateristul bateristei

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Şi această vară grupul nostru a reuşit să-şi păstreze unitatea în existenţă şi scopuri. Altfel spus, asta înseamnă că subsemnatul, Dorin, Silviu şi Niţă ne aflăm pe litoralul însorit al Mării Negre. Ca de obicei, singuri, ca de obicei ahtiaţi după bere şi mici, dar nu oricând şi oricum, ci numai după o ciorbă de burtă bine dreasă. Singura deosebire notabilă în cadrul grupului faţă de situaţia de anul trecut este barba lui Silviu. O barbă mare, neagră şi deasă pe care omul o cultivase cu osârdie un an întreg îi fâlfâie acum pe pieptu-i de aramă.

După câteva zile de tratament intens cu ultravioletele de la ora 11 combinate cu infraroşiile de la grătarele de mici, Dorin îşi exprimă dorinţa să ne ţină o cuvântare. Suntem deosebit de surprinşi de gestul lui. Până atunci, singurele cuvinte pe care reuşisem să ni le adresăm erau „câţi”, atunci când ne refeream la mici şi „câte” atunci când ne refeream la beri sau la porţiile de ciorbă de burtă. În restul timpului zăceam şi priveam abulici marea fără să spunem un cuvânt. După o scurtă interogare din priviri, ne exprimăm acordul dând din cap a aprobare. Omul ia cuvântul:

- Suntem invitaţii fetelor din trupa “Meduzele”.

Privirile noastre holbate semnifică necesitatea unor lămuriri suplimentare. Aşa că, după o scurtă pauză de refacere, omul continuă:

- „Meduzele” e o trupă de muzică uşoară alcătuită din patru fete care sunt studente la mine, la Conservator. M-am întâlnit cu ele mai adineaori, când m-aţi trimis la coadă la bere.

Pe faţa omului se observă extenuarea. Era clar că şi el era aproape de a-şi pierde darul vorbirii.

- Aha, glăsuim noi mai armonios decât corul Madrigal.

- Să înţeleg că ne invită la ele la spectacol? subliniază Niţă gâfâind de efort.

- Îhî. Cântă în fiecare seară la barul Occident.

Ne este clar că e la capătul puterilor. Îi oferim fiecare câte un mic în plus şi privirile îi trădează recunoştinţa.

Aşa am dat lovitura, ca să zic aşa. Fetele, bune cântăreţe, ţineau plină ditamai grădina barului aşa că nu a fost nicio problemă pentru patron ca, pe lângă cele patru guriţe de fetiţe să mai hrănească şi patru măgădani veşnic flămânzi. În fiecare seară la orele 20 suntem prezenţi la masa rezervată lor, mâncam pe săturate, mai stăm la un pahar de vorbă cu ele când sunt în pauză sau cu prietenii lor, după care mergem liniştiţi la culcare. Lucrurile merg şnur până într-o seară când, una din fetele trupei ne anunţă:

- Fraţilor, Maricica s-a îmbolnăvit şi nu avem bateristă! Iar Maricica e prima care intră pe scenă.

Vestea a căzut ca o bombă cu defragmentaţie; toţi am rămas cu gurile căscate şi ne uităm îngroziţi unii la alţii. Eu ştiu să desenez, dar cu bateria nu am nicio atingere. Poate, doar cu bateria de vin... Niţă e în acelaşi club al bateriştilor de vin. Mai e şi poet pe deasupra... Dorin, e adevărat, e profesor la Conservator, dar el are ce are cu pianul la care cântă după orele 24 când, zice el, muzica se aude mult mai clară pe fondul bătăilor în ţeava caloriferului, pentru că au dispărut zgomotele diurne. Rămâne Silviu pe listă. E student la conservator, e tânăr, are barbă, după părerea noastră întruneşte toate condiţiile. Umil, sub privirile noastre interogative, omul recunoaşte resemnat:

- Da, ştiu să cânt la baterie.

Oftatul nostru reunit era să stingă lumânările de la masa vecină. Rămâne stabilit ca Silviu să ţină locul bateristei. Fetele mai ciripesc de una, de alta şi vine momentul când trebuie să înceapă spectacolul. Grăbite, cu Silviu după ele, pleacă la cabine. Noi rămânem într-o expectativă neutră. Adică ne uitam la scenă fără să zicem nimic. În aplauzele mulţimii apare comperul tot numai zâmbet şi anunţă cu voce de stentor:

- Şi acum, dragi spectatori, renumita trupă de fete (aici face o pauză de efect) Me-du-ze-leeee!

Lumea începe să aplaude în delir şi să fluiere, iar pe scenă intră ţopăind Silviu cu barba fluturând!

Să auzim de bine!