Exportul de preaplin

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Proaspăt întors din tradiţionalul concediu efectuat bunînţeles în Grecia mă gândesc la deosebirile culturale dintr noi şi ei. Deosebiri care, aidoma curentului electric, nu toate sunt văzute în mod explicit, ci prin efectele lor. Şi nu mă refer aici la comportamentul avut faţă de turişti, care nu întotdeauna poate fi nativ sau sincer, ci şi indus de interese comerciale sau o pregătire specifică.

Mă gândesc, de exemplu, la obişnunţa de a sta permanent cu uşile şi ferestrele deschise. Desigur, o parte din vină o poartă căldura, dar unde aţi mai văzut aşa ceva la noi? Indiferent că locuieşte la ţară sau la oraş, prima grijă a românului care părăseşte o locuinţă, sau chiar în ea fiind, este să închidă cât mai bine uşile, să le ferece dacă se poate. Uşa, ai închis uşa la intrare? este întrebarea noastră existenţială.

Un alt exemplu? Lipsa gardurilor. Chiar dacă sunt, acestea au un rol mai mult simbolic sau artistic. Oricând şi oriunde ai imaginea completă asupra locuinţei şi locatarilor ei, totul este în plină lumină, contrar obiceiului românesc de a-ţi înălţa ziduri până la cer şi porţi de oţel peste care să nu pătrundă nicio privire, chiar dacă nu este gata casa.

Iar ştirea pe care o primesc de pe un site de ştiri este un exemplu şi mai sugestiv. Am parcurs mii de kilometri pe şoselele Greciei, autostrăzi sau drumuri de ţară şi primul element care mi-a sărit în ochi a fost lipsa prostituatelor de pe marginea drumurilor. Iar această ştire vine şi ne spune că în Grecia au fost arestaţii membrii unei bande de proxeneţi. Bandă de proxeneţi în Grecia? mă întreb eu neliniştit. Nu am văzut şi nu am auzit nimic care să justifice o asemenea aserţiune. Dar neliniştea îmi trece rapid când ştirea continuă cu precizarea că indivizii sunt români. Ei da, asta intră în cadrul ştirilor banale. Cu ce am împânzit noi Europa după Revoluţie? Cu hoţi, cu cerşetori, cu tâlhari şi cu proxeneţi. Mai ştiţi altă categorie? Aproape că am avut un presentiment că sunt români în momentul când am citit primele cuvinte din ştire.

Dar chiar şi aşa, ceva nu sună bine. Bestiile trebuiau să aibă clienţi pentru victimele lor. Lipsea din ştire grupul ţintă al activităţii lor. Cine erau beneficiarii serviciilor oferite? Şi iată, tot respectiva ştire vine să mă lămurească. Beneficiarii erau tot români, muncitori români veniţi acolo la muncă.

Dincolo de uşurarea că şi proxenetismul este încă una dintre deosebirile noastre culturale, rămâne totuşi un element de scârbă care nu poate fi eludat: suntem atât de jalnici, pângărim tot ce este în jurul nostru în asemenea mod, încât nu numai că am exportat ticăloşia, dar am exportat şi beneficiarii ei.

Să auzim de bine!

Povestea unui şofer de autobuz

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Mai zilele trecute, televiziunile de ştiri ne făceau cunoscută o comună din România în care oamenii, gospodari de felul lor, au reuşit să-şi construiască cu bani proprii o şosea de centură. Construită după cele mai noi standarde, semnalizată şi marcată, cu canalizare şi indicatoare, şoseaua era prilej de mare mândrie locală. Mândrie care a ţinut doar o zi pentru că, peste noapte, au fost furate capacele de la canale. Ştirea nu mă miră de loc pentru că, doar cu o zi în urmă ne fuseseră prezentaţi nişte hoţi de cabluri electrice de la CFR, iar cu două zile în urmă, alţi hoţi de şine de cale ferată, iar cu trei zile în urmă alţi hoţi de... şi aşa mai departe, o culme fiind atinsă de furtul unei fiole de vaccin chiar în momentul când doctorul Streinu-Cercel îl prezenta publicului!
Nu ştiu cum s-a întâmplat, dar astăzi m-am sculat mai devreme decât de obicei. Mirat şi zguduit de o asemenea performanţă, intru în ciclul matinal zilnic în acelaşi ritm, ceea ce face să ajung în staţia de autobuz la fel de devreme. Dispus ca azi să abordez viaţa într-un mod mai leneş, mă sui în autobuz (pe care îl iau de la capăt) şi ocup un loc în poziţia şezut pe scaun cu dorinţa neexprimată de a profita să mai citesc ceva în timpul rămas până la plecare.
Scot tableta din rucsăcel, o deschid la romanul început, dar liniştea mea e de scurtă durată pentru că şoferul autobuzului mă vede că sunt singur în cabina pasagerilor, se vede că e singur în cabina şoferului şi decide, vorba regelui Ludovic al XIII-lea, să ne plicitsim împreună. Aşa că vine în cabina pasagerilor şi deschide o conversaţie cu subsemnatul. Sunt un individ sociabil şi comunicativ, iar omul se dovedeşte un vorbitor cu bun simţ şi cu iubire de limba română, aşa că particip la conversaţie cu toată atenţia.
Încet încet, ajungem la mici confidenţe profesionale sau sociale. Între altele, şoferul îmi face cunoscut că a fost timp de 17 ani şofer pe autocar şi a văzut aproape toată Europa, lucru care e de bănuit din cunoştinţele etalate şi langaj. După un schimb reciproc avanatjos de impresii de călătorie de prin diversele ţări colindate, noul meu prieten îşi declară dezamăgirea.
- De ce sunteţi dezamăgit? Ce v-a dezamăgit? vine întrebarea mea firească.
- Sunt dezamăgit de români. De români sunt foarte dezamăgit, domnul meu, îmi spune omul oftând.
- Cum aşa? Care a motivul? continui eu interogatoriul.
- Am transportat autobuze pline cu cele mai felurite categorii de oameni. Că plecam din Hamburg sau din Lisabona nu avea importanţă. Întotdeauna plecam cu întârziere pentru că românii furau din hotel tot ce le venea înaintea ochilor.
- Ei, nici aşa. Nu cred că toţi furau.
- Ce vorbiţi? Am dus un autocar plin cu doctori în Germania, la un congres. La plecare, unul n-a fost să nu fure ceva sau să nu uite să plătească, începând cu minibarul din cameră.
Şi, dând din cap supărat, omul s-a retras în cabina lui fără o vorbă, deşi timp mai aveam de sporovăit.
Să auzim de bine!

Cum îţi dai seama că eşti român?

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Se pare că sociologii au reuşit să identifice câteva tipare care caracterizează comportamnetal unui individ sau a unei populaţii. Deşi în acest ultim caz lucrurile sunt ceva mai dificile, oamenii de ştiinţă nu s-au dat bătuţi cu una, cu două şi au reuşit. Evident că românii au oferit cele mai multe elemente, ceea ce a determiant ca noi să fim primii care apar într-o astfel de statistică. Să o urmărim:

1. Românul încearcă să recicleze folia de la pachetele cu cadouri, farfuriile şi paharele din plastic, inclusiv cutiile de bere frumos colorate, dar goale;

2. Orele de întâîlnire sunt doar un subiect de discuţie pentru că niciodată, nicăieri, un român nu a ajuns la timp la întâlnire;

3. Orice programare făcută de acasă nu va ţine decât până la uşa apartametului pentru că nimeni din cei programaţi nu îşi va respecta promisiunea;

4. Odată plecaţi de la cineva, românii se mai opresc în uşă ca să mai stea de vorbă cel puţin o jumătate de oră;

5. Băgatul banilor în portmoneu şi aranjatul sacoşelor se face doar în uşa magazinului, care este şi locul unde se abandonează cărucioarele de cumpărături;

6. Este aproape o regulă ca cei care au SUV-uri cât toate zilele sau maşini scumpe să locuiască în garsoniere;

7. Românii, în special românecele, îşi fac credite la bancă pentru achiziţionarea de telefoane celulare cu care, apoi, merg pe stradă ţinându-le în mână şi ştergându-le ecranele la fiecare zece secunde;

8. Deşi hainele cumpărate sunt falsuri ale unor mărci renumite, etichetele trebuie afişate cât mai la vedere, iar cele ale ochelarilor de soare rămân pe lentile;

9. Atunci când merg la teatru se îmbracă în blugi, iar când merg la mall se îmbracă cu hainele de nuntă;

10. Ca un corolar, pe timpul verii, când sunt mai mari căldurile, o mulţime de românce preferă cizmele, cât mai groase şi mai îmblănite;

11. Îşi parchează maşina astfel încât ocupă două locuri, după care se vaită tuturor ce problemă este parcarea în oraş, asta în cazul în care nu parchează în mijlocul staţiei de autobuz sau pe trecerea de pietoni;

12. Au memoria cea mai scurtă în ceea ce priveşte limba maternă pe care o uită după doar un concediu petrecut în afara ţării;

13. Posesorii de animale nu strâng mizeria făcute de acestea pe trotuar şi îi ridiculizează pe cei care încercă să facă asta, fiind întrecuţi doar de cei care trosnesc semniţe şi lasă cojile în faţa băncii pe care au stat;

14. Şoferii refuză să accepte că mai sunt şi alţi participanţi la trafic, iar în ultimul timp, refuză şi dreptul pietonilor de a merge pe trotuar;

15. Toate afacerile începute de doi asociaţi se termină în tribunal.

Aceastea au fost, dragii mei, primele 15 elemente care, în mare, se pare că ne caracterizează.

Să auzim de bine!

O poveste cu întârziere

Imagine preluată de pe amelie.ro

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

E târziu, e cald, iar eu stau şi scriu la blog. Ce să spun, frumoasă îndeletnicire mi-am ales, când tot omul stă în bătaia aerului condiţionat şi visează să bea o bere rece... Iar eu stau şi scriu şi aştept un telefon care întârzie să sune. Aşa că, astăzi vă voi povesti ceva cu întârziere.

Suntem un grup de flăcăi şi fete adunaţi de bună voie într-o sală a unui hotel din Sinaia cu unicul scop de a participa la un curs de pregătire. Ora de începere este programată să fie 14.30, dar iată că este aproape ora 15 şi locurile nu s-au completat.

Asta în condiţiile în care lectorul, un om în vârstă şi reputat profesor, se află în sală de la ora 14.15. Cei prezenţi ne foim neliniştiţi din cauza întârzierii pe care va trebui să o suportăm, iar profesorul se tot uită la cea. Este evident că tuturor celor prezenţi ne este jenă de jena profesorului, dar nu ştim ce metodă să abordăm pentru a mai spăla din ruşine.

În sfârşit, intră toţi cei înscrişi, iar profesorul deschide cursul. După ce se prezintă şi ne prezentăm, ne cere permisiunea unui scurt moment în care vrea să ne povestească o întâmplare la care a fost părtaş cu prilejul unei burse în Anglia.

Se afla în Londra împreună cu alţi patru colegi şi urma ca, a doua zi la orele 10, să fie prezenţi la o întâlnire cu membrii echipei britanice. Om cu grijă şi respect faţă de cuvântul dat, a ţinut să le precizeze colegilor că ar fi bine ca, a doua zi, să se scoale cu o oră mai devreme decât intenţionau, ca să nu întârzie şi să se facă de râs la întâlnirea programată. Colegii l-au liniştit spunându-i că vor ajunge la timp pentru că ştiu ei mai bine.

A doua zi, în modul cel mai previzibil, echipa celor cinci români a întârziat copios la întâlnire. Au intrat în sală şi au văzut echipa de englezi că era deja aşezată pe scaune, cu materialele de curs pregătite. Nici nu s-au dezbrăcat, că s-au şi repezit la echipa engleză pentru a se scuza de întârziere. Englezii i-au liniştit imediat spunându-le:

- Nu vă faceţi probleme, sunteţi români, aşa că ştiam că veţi întârzia!

Să auzim de bine!

Credinţa la români

Imagine preluată de pe outinmures.ro

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Credinţa! Ce cuvânt greu, ce cuvânt plin de semnificaţii! Este unul dintre cuvintele pe care un dicţionar, oricât de explicativ ar fi el, nu-l poate explica în toată cuprinderea.

Credinţa poate intra lejer în categoria sentimentelor primordiale, dacă ne gândim doar la faptul că ea exista temeinic cu mult înaintea apariţiei creştinismului sau a altor religii de cuprindere mondială. Credinţa nu a fost niciodată doar un simplu sentiment. Ea a fost în egală măsură un instrument sau o armă, de atac sau de apărare, după caz. Să ne amintim de masacrele conchistadorilor sau ale Inchiziţiei făcute în numele credinţei, în aceeaşi măsură în care ne putem aminti de credincioşii daţi fiarelor în primii ani ai creştinismului.

Credinţa a fost şi a rămas unul din stâlpii oricărei societăţi. În numele credinţei s-au ctitorit şcoli sau locaşuri de cultură, în numele ei s-au făurit opere nemuritoare în toate domeniile artei, credinţa a fost unul din stâlpii dăinuirii pentru multe popoare, inclusiv poporul român.

Credinţa a fost sentimentul care nu a dispărut nici măcar atunci când a dispărut speranţa. În numele credinţei oamenii au împins societatea înainte şi tot în numele credinţei au ucis oameni nevinovaţi în atentate sinucigaşe.

Credinţa românilor s-a dovedit, în decursul veacurilor trecute, una şi nestrămutată. Grefată pe vechile tradiţii şi confundată deseori cu acestea, credinţa românilor nu a putut fi zdruncinată de vicisitudinile istoriei. Puţine sunt paginile istoriei românilor care să nu fie marcate de suportul oferit de credinţă. Nici chiar prigoana comunistă nu a reuşit îndepărtarea românilor de credinţă.

Odată cu explozia libertinajului post-revoluţionar, am fost tentat să cred că românii au uitat de ceea ce însemnă credinţă, că sufletele lor sunt îngheţate. Dar iată că ultimele alegeri mi-au redat speranţa. Căci, ce altceva ar fi putut determina un grup de oameni să-l aplaude frenetic pe preşedintele Băsescu după opt ani de minciuni, sfidare şi bătaie de joc la adresa propriilor conaţionali?

Să auzim de bine!
P.S. Nu sunt analist politic şi chiar dacă aş fi, nu sunt nici de departe de calibrul domnului Cristian Tudor Popescu. Dar nu pot să nu jubilez de satisfacţie când dânsul, prin declaraţiile făcute după alegeri, confirmă părerile mele, din postarea mea "Afară cu PDL!" din 09 iunie.

Scrisoarea unui terorist arab către şeful său

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
În ultimul timp, activitatea teroristă a cunoscut o oarecare recrudescenţă. Autorităţile române nu au stat cu mâinile în sân şi, ajutate de FBI şi CIA, au reuşit să intercepteze mesajul unui terorist către şeful lui. Pe surse, am reuşit să intru în posesia unei copii a mesajului, mesaj pe care îl puteţi citi în rândurile de mai jos.

“Zalutam rezbekt vechi, Jefu. Aderizat România cu bomba la valiza ascuns, tregut fără broblem control la aerobort. Păstrat dolar american blestemat bentru construit aigea bomba, dat jumădate la taxi, jumate furat tigan din buzunar. Indâlnit frate Ahmed, batron magazin, ajudat la mine. Discutat cu el la cafenea plan bomba, consumat egler broaspat, intoxicat cu zalmonel, noi ajuns la sbital, doctor român durut la cur, noi luat cur fok.
Jefu, gu bomba praf antrax nu putut făcut la România, cineva furat antrax, deci îngercat plan bomba cu bum-bum...!
Mutat apartament frate Maher, adus mult frumos aminde de ţara mia, fără apa la robinet, geam sparte ca Aman, ţigle kăzut la cap când vând bate. Urmărit PROTV emiziune explozia camion azotat, făcut frica la mine! Ăştia români are tupeu nu gluma! Urgent trebuie recrutat, jefu! Bomba cu azotat mare efect aveam.
Inderesat pilotat avion bentru lovit glădire la român. Văzut delevizor, aparat zbor MIG brăbuşit singur în ogor la ţăran, plus ţăran român stricat singur glădire, adormit beat, ţigara abrinsă, murit soacra, făcut chef mare la ei...
Draga Jefu, gineva furat la mine gas păstrat bentru bus la bomba, iar azeară, gând ieşit cumbarat baclava, exblodat budelie la barter. Aicia la România, mult cretin! Zbierat, zguibat la sân, căcat be mine de frică! Jefu, mă îndorg acasă!
Asta români nu are nevoie de terorism, face singur treaba!”

Ei, ce mai ziceţi? Se pare că România a ieşit din vizorul teroriştilor...
Să auzim de bine!

Umilirea naţiei (3)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Am scris deja două postări pe această temă. Mă îngrozeşte faptul că eu, cetăţean al unei ţări aflate în secolul al XI-lea, simt nevoia să mă exprim pe acestă temă. Egoismul şi indiferenţa, apatia şi lipsa de acţiune care ne caracterizează au pemis nu numai ca orice venetic să facă din ţara asta orice a vrut, dar au permis chiar guvernelor care ne-au condus să facă ce au vrut fără teama vreunei răspunderi sau a vreunei împotriviri. În douăzeci şi doi de ani am ajuns ţara cea mai umilă şi cea mai umilită din Europa. Urmăream zilele trecute aspecte de la Turul ciclist al Turciei. Aproape pe fiecare clădire flutura steagul naţional, lucru pe care îl putem vedea de altfel în oricare din filmele americane pe care le urmărim cu atâta asiduitate, dar nu şi în localităţile româneşti. La noi, încercarea de a arbora drapelul naţional echivalează cu o infracţiune şi gestul este imediat taxat de intelectualitatea europenistă. Ne este ruşine cu noi, ne este ruşine de noi, ne ploconim şi ne umilim chiar când nu ni se cere, ne manifestăm slugarnic în faţa oricărui străin, fie el persoană, ţară sau organizaţie.
Sunt convins că vorbele mele nu au avut ecoul scontat pur şi simplu pentru că nu sunt o autoritate. Dar iată vorbele marelui istoric DINU C. GIURESCU spuse cu ocazia unei emisiuni televizate:
"Am sentimentul că sunt în 1940, în preajma prăbuşirii hotarelor noastre. Iniţiativa de a desfiinţa judeţele se înscrie într-un şir de acţiuni care sunt menite, pe de-o parte, să destrame unitatea teritorială a ţării şi, pe de altă parte, să şteargă identitatea noastră naţională. Se anulează, cu o trăsătură de pix, toată această întocmire care are o vechime între 600 şi 700 de ani, intrată în conştiinţa noastră, a mea.
Eu sunt din Vlaşca mai întâi, apoi din Argeş, şi pe urmă, evident, sunt din România, fiindcă Vlaşca şi Argeşul sunt parte din România. Ce facem? Ştergem cu buretele, ştergem cu pixul - tot? Unde voi fi? Din regiunea 1, cetăţeanul cu codul numeric personal cutare, pe care îl înscriu cu două-trei semne acolo, într-o listă şi, în felul acesta, am robotizat întreaga Românie. Eu nu mai aparţin unui judeţ, nu mai aparţin României. Aparţin unor sigle, unor numere înscrise… E trist!
Aşadar, ce se întâmplă acuma cu desfiinţarea judeţelor se înscrie în două tendinţe foarte clare din ultimii ani. Pe de o parte destrămarea teritorială a României şi, pe de altă parte, ştergerea identităţii noastre ca români. Am să enumăr câteva argumente:
**Primul: regiunile de dezvoltare, acel faimos proiect, din păcate al UDMR-ului: 50.000 Km², taie Transilvania în două, pe linia trasată de arbitrajul de la Viena din ’40. Acesta este un fapt.
**Al doilea: statutul minorităţilor care se pregăteşte. Dacă se adoptă, prin formulă magică a asumării răspunderii, vom crea zeci de autonomii teritoriale, sub pretextul autonomiilor culturale. Autonomii teritoriale în Transilvania care vor face tranziţia de judeţele secuieşti, şi până la graniţa cu Ungaria.
**Al treilea argument: legea arhivelor, în speţă întoarcerea arhivelor la emitent! Dumneavoastră ştiţi ce înseamnă asta? Să le întorc unde? Emitentul a fost până în 1918 Ungaria sau Austria. Acolo le întorc? Eu cred că nu-şi dau seama oamenii de catastrofa pe care o pregătesc României. Dacă le-aş propune Statelor Unite să întoarcă arhivele de la Arhivele Naţionale Centrale din Washington DC la diferiţii emitenţi, eu cred că s-ar uita şi ar spune probabil că este un act de trădare naţională, de destrămare a unităţii Statelor Unite.
**Al patrulea argument: legea educaţiei*. Suntem educaţi după moda nouă europeană, în care 92% dintre elevii autohtoni au mai puţine drepturi decât 8% dintre elevii minoritari. E bine că au minoritarii drepturi, dar vreau ca şi majoritarii să aibă aceleaşi drepturi! Aceeaşi lege enumeră 22 de principii directoare, unul din principii este şi cultura, identitatea şi istoria românească, dar în lege nu se află nimic pentru promovarea acesteia. Mai mult decât atâta: finanţarea este favorizantă pentru minoritari: dacă sunt 10 elevi minoritari români într-un sat, desfiinţăm şcoala respectivă, iar dacă sunt zece minoritari într-un sat, facem o şcoală specială. Iată, deci, ce înseamnă legea educaţiei europene… Nu mai vorbesc de autonomia universitară, care acolo e proclamată cu litere groase dar, în realitate, universităţile sunt supravegheate, acuma, cum nu au fost niciodată înainte, după bunul plac al rectorului şi al altora.
**Al cincilea argument: nu mai avem manual de istoria românilor*. Elevii de clasa a XII-a au un manual pe care scrie Istorie, iar înăuntru e tranşată, ca la abator, istoria românilor pe teme mari, pe care le înţelege un om care cunoaşte istoria românilor, dar nu unul care trebuie s-o înveţe, fiindcă principiul cronologic a fost desfiinţat.
**Al şaselea argument: eu pot să insult acuma drapelul ţării, personalităţile marcante… În lege nu mai există incriminare penală pentru acest lucru, pentru profanarea sau batjocorirea simbolurilor naţionale. Fac ce vreau şi ce păţesc? În cazul cel mai bun, dacă acţionează guvernul sau autoritatea, primesc o amendă.
**Al şaptelea argument: am aflat cu stupoare că asociaţia culturală Forumul Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş nu primeşte un leu de la Guvern pentru acţiunile sale culturale.
**Al optulea argument: ora de istorie la televiziunea romană nu mai este. Nu mai există, pur şi simplu.
**În al nouălea rând: desprinderea propagandistică, şi chiar mediatică, a celor două judeţe şi jumătate secuieşti.
**În al zecelea rând: reforma sistemului sanitar, care poate să ducă foarte departe, spre dezastru.
Peste toate– şi cu asta am terminat – vine *anularea Parlamentului*. Asumarea răspunderii este o formulă extraordinară, ca să nu mai conteze Parlamentul. Marea Adunare Naţională era mult mai logică decât Parlamentul de astăzi. Spunea Constituţia din ’65: „forţa conducătoare din Republica Socialistă România este Partidul Comunist Român” – monopolul puterii. Era clară puterea. Deputaţii votau aşa cum spunea Partidul. Acuma nu! Avem un regim, chipurile, pluralist şi, în schimb, ne asumăm răspunderea încât orice lege poate să treacă în momentul de faţă, fiindcă Guvernul beneficiază de o majoritate aritmetică, care nu mai corespunde în niciun fel cu opţiunile şi cu sentimentele populaţiei.
Revin la judeţe. Acestea nu sunt o creaţie a lui Mircea cel Bătrân. Judeţele erau acolo şi Mircea le-a întărit. Nu sunt o creaţie a lui Carol I sau a lui Alexandru Cuza. Erau acolo. Domnitorul unirii şi fondatorul monarhiei le-au întărit doar. Culmea este că Uniunea Europeană nu ne cere această desfiinţare a judeţelor. Este o mistificare grosolană, urâtă de tot, să spui oamenilor că UE ne cere aşa ceva. Dar nu este adevărat! Franţa şi-a menţinut zeci, sute de departamente, Germania la fel, Anglia la fel. Fiecare unitate teritorială cu numele ei este acolo, numai noi le desfiinţăm.
Partea cea mai gravă e că vor să ne şteargă memoria, vor să ne şteargă identitatea. Prin toate aceste răsturnări, prin toate aceste acţiuni de buldozer, pur şi simplu, vor să fiu ca frunza pe apă - căci frunza este acum un simbol - să nu mai ştiu ce e cu mine, să fiu un fel de cetăţean, aşa, al nimănui, care locuiesc într-o regiune desemnată printr-o cifră romană, şi care voi fi, încă o dată, înscris, printr-un indicativ numeric, într-o listă. Acest tip de om nu are decât nevoi imediate: trebuie să se ducă la mall, să cumpere o maşină şi să călătorească, poate, în străinătate, şi să se îmbrace bine. Asta este tot, dar în cazul ăsta România: adio! Aici este partea cea mai gravă. Prin desfiinţarea judeţelor îmi iei baza mea teritorială care de sute de ani există acolo. Bunicul meu s-a născut în Buzău, şi judeţul Buzău există şi astăzi. De patru generaţii suntem buzoieni prin naştere. Ăla este primul loc. Îmi ştergi şi Buzăul? Ce fac? Unde sunt născut? În raionul Stalin din Bucureşti?
Se vehiculează teoria că noi am ajuns în Transilvania prin secolul XII-XIII... Asta este o veche temă de propagandă: neputând să conteste majoritatea absolută a românilor, au început să spună: „da, dar voi aţi venit după noi, şi noi am fost primii ocupanţi” şi alte teorii din acestea. În Ardeal, însăşi constituirea voievodatului Transilvaniei în cadrul regatului maghiar este un ecou al formei vechi de organizare, din vremea când românii conlocuiau cu slavii pe teritoriul Ardealului. (aşa cum a fost voievodatul Ţării Romaneşti).
Cât priveşte judeţele, să luăm două exemple: Maramureşul şi Bihorul. Sunt forme vechi de organizare pe care regatul maghiar, în momentul în care a încorporat Transilvania, le-a preluat şi le-a transformat în comitatele regatului. Iar mai târziu, când Ungaria a făcut dualismul cu Austria, a reînfiinţat toate judeţele. Judeţele din Transilvania sunt judeţele care s-au constituit de-a lungul vremilor. Atât de puternică era instituţia, încât Austro-Ungaria a extins această instituţie a comitatelor, echivalentă cu judeţele, pe toată Ungaria mare, aceea din 1867.
Tot ce am înşirat până acuma, acei paşi mai mari sau mai mici pentru destrămarea unităţii teritoriale şi a demnităţii româneşti, merg toate ca un şuvoi către o singură ţintă, suprimarea articolului 1 din Constituţie: România este stat naţional, unitar, suveran şi indivizibil. Asta le trebuie, asta vor să suprime. Şi o suprimă în momentul în care, în conştiinţa elevilor din liceu, dispare Istoria românilor ca materie de învăţământ, sau când cetăţenii dintr-o urbe nu mai au conştiinţa că sunt români. Poate nici măcar că sunt bucureşteni sau braşoveni, ci aşa, nişte cetăţeni în derivă printr-o regiune de dezvoltare, numerotată cu 1,2,3, 4 sau 5.
Dacă doriţi să rememoraţi, sau să vedeţi pentru prima oară, cine au fost cei care au distrus judeţele României, să ne întoarcem în 1950, ca să vă arăt o lege adoptată de Marea Adunare Naţională, chiar în anul care reprezenta debutul obsedantului deceniu. Aş spune cel mai urât, cel mai trist şi cel mai greu de suportat deceniu din istoria modernă a României. E vorba de *Legea nr. 5 din 1950*, cea care desfiinţa judeţele României, şi o făcea sub conducere sovietică. Astăzi, la Punctul de Întâlnire am adus un extras:
*„Marea Adunare Naţională a Republicii Populare Române. În temeiul art. 38 din Constituţia Republicii Populare Române, văzând Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 935 din 31 august 1950, adoptă următoarea lege pentru raionarea administrativ-economică a teritoriului Republicii Populare Române. Articolul 1”*... Fiţi foarte atenţi la acest articol 1, fiindcă argumentaţia comuniştilor sovietici din anii ’50 seamănă foarte mult cu ceea ce oferă astăzi ca motivaţie, regimul Băsescu-Boc. Tot sub masca bunăstării economice şi a atragerii unor fonduri şi a cooperării dintre tot felul de persoane fizice şi juridice, sub aceeaşi motivaţie ne este propusă acum, ca şi atunci, desfiinţarea judeţelor.
Iată aşadar ce spune acest articol 1:„Pentru asigurarea dezvoltării industriei şi agriculturii, în scopul construirii socialismului şi a ridicării nivelului de trai al oamenilor muncii, pentru a înlesni cât mai mult apropierea aparatului de Stat de poporul muncitor, pentru a contribui cât mai temeinic la asigurarea rolului politic conducător al clasei muncitoare şi la întărirea alianţei clasei muncitoare cu ţărănimea muncitoare, TERITORIUL ROMÂNIEI SE ÎMPARTE ÎN: REGIUNI; ORAŞE; RAIOANE. Regiunile din Republica Populară Română şi capitalele lor sunt:...”
Am sentimentul că sunt în 1940, în preajma prăbuşirii hotarelor noastre. E de spus numai că fiecare om trebuie să-şi dea seama că soarta lui personală, afară de beneficiarii regimului, depinde de ce se joacă acuma. Se joacă integritatea teritorială a României, se joacă stabilitatea ei, se joacă identitatea, sentimentului că eşti român, se joacă apărarea ţării. Statul de astăzi nu mai apară România. Statul de astăzi apară pe altcineva, dar nu obştea românească.De aceea fiecare dintre noi, cu mijloacele pe care le are, trebuie să spună NU. „Nu!” – la ceea ce se pregăteşte în momentul de faţă şi să revenim la tradiţiile noastre, să revenim la puterea noastră din totdeauna.
Autor: Prof. Acad. DINU C. GIURESCU"
Poate că vorbele marelui istoric să însemne pentru voi mai mult decât bietele mele refulări...
Să auzim de bine!

Ura şi ln gară... în Berlin!

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Mă aflu într-o mică escapadă teutonă sau, altfel spus, mă aflu pentru un scurt sejur în Germania.

Ţară de o ordine şi o curăţenie exemplară, după cum bine observă şi vecinii mei de bloc, care stau la colţul blocului şi trosnesc seminţe aruncând cojile pe jos. Această curăţenie se pot observa imediat ce intri în teritoriul respectivei ţări şi te urmăreşte pe tot parcursul vizitei, cu precădere în Berlin, oraş îndeobşte cunoscut drept capitala ţării.

Nu sunt într-o vizită turistică, ci una exclusiv de lucru, dar care îmi permite după-amiezele libere, ocazie pe care o folosesc din plin pentru diferite vizite în diverse locuri semnificative ale oraşului. De exemplu, acum mă aflu în gară.

De fapt, termenul este puţin impropriu pentru că mă aflu într-una din gări, Berlinul având ceva mai multe. Cea în care mă aflu se numeşte Hauptbanhof şi, ca român necivilizat ce sunt, îmi este destul de greu să o definesc drept gară. Gresia peroanelor pare pusă acum o jumătate de oră, rigolele prin care circulă garniturile sunt atât de curate încât poţi lua masa între şine. Nici vorbă de hârtii sau alte gunoaie aruncate între şine, nici vorbă de miros, inclusiv cel de creuzot, iar stâlpii reţelei de contact nu au nici măcar o zgâritură. Stâlpii de susţinere au un soi de capiteluri foarte artistice, iar scările sunt dublate de escalatoare pe ambele părţi. Deşi tavanul este o structură luminoasă, fiind vitrat, asemănător unei hale, toate tuburile de iluminat funcţionează fără să clipească.

Geografic vorbind, mă aflu poziţionat la peronul 4, lângă una din marile scări de acces la nivelul superior pentru că, trebuie să vă spun, gara este una cu mai multe niveluri. Mă uit în jurul meu amintindu-mi şi comparând-o cu alte gări frumoase, adevărate bijuterii arhitectonice, cum ar fi gara din Istanbul sau cea din Antwerp. Peste drum, la peronul 3, într-o poziţie oarecum echivalentă cu a mea, observ un grup de vreo cincisprezece persoane, bărbaţi şi femei, înconjuraţi de bagaje de tot felul. Oamenii vorbesc tare şi gesticulează, dar nu asta este ceea ce îmi atrage atenţia asupra lor, pentru că mai sunt grupuri gălăgioase în jurul meu, ci faptul că mulţi dintre ei au ţigări aprinse din care trag la greu. Îmi concentrez atenţia asupra lor pentru că mă aştept ca, din moment în moment să apară gardianul care să le ia ţigările şi să li le vâre pe gât.

Dar nu reuşesc să prind momentul culminant pentru că brusc, mă îndrept spre scări cu pas alert, dornic să părăsesc incinta cât mai repede. Nu am făcut-o pentru că nu suportam să văd cum vor fi amendaţi, ci pentru că, cu toată gălăgia făcută, i-am auzit vorbind româneşte...

Să auzim de bine!

Internaţionalismul protocronist românesc

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

În vremurile comuniste a existat o dispută aprinsă între diferiţi oameni de cultură ai societăţii româneşti privind raportul sincronism/protocronism.

În esenţă, era vorba despre prezenţa internaţională, prin realizările sale, a poporului român comparativ cu realizările altor naţii. Adepţii sincronismului susţineau că noi nu am fost cu nimic mai breji decât alte popoare şi ceea ce au descoperit românii era deja descoperit de alţii. În acelaşi timp, adepţii protocronismului susţineau că românii au fost antemergători, că sunt pioneri în domeniul respectiv şi nimeni nu a mai făcut aşa ceva anterior.

Fiecare tabără îşi avea proprii ei susţinători şi propriile argumente. De exemplu, adepţii protocronismului puteau exemplifica cu inventarea stiloului de către Petrache Poenaru, realizare protocronistă fără nici un dubiu.

Anii au trecut, a venit Revoluţia şi se părea că lucrurile s-au mai temperat. Cel puţin eu nu am mai auzit de vreo controversă pe acestă temă. Am auzit de o mulţime de alte controverse, pe cu totul alte teme, dar se pare că exponenţii culturii şi ştiinţei româneşti sunt preocupaţi mai mult de aspectele politice ale vieţii româneşti…

Dar, românul este o fire participativă, o fire implicată, o fire care nu se mulţumeşte cu condiţiia sa. Asta a făcut ca tabăra protocronistă să câştige noi adepţi şi noi realizări spre invidia celorlalte naţii europene. Am fost primii care am invadat oraşele şi mahalalele Italiei cu cerşetori şi prostituate la o proporţie neatinsă de alt popor european. Tot noi, românii, am fost primii care am oripilat societatea italienească cu un număr inimaginabil de crime şi violuri. A auzit cineva de vreun singur ceh care să se fi remarcat prin asemenea fapte în Italia? Românii au fost la fel de primii cu invadarea străzilor londoneze cu cerşetori şi hoţi. Formând adevărate colonii, românii noştri au depăşit chiar cele mai optimiste prevederi, dacă ne gândim doar la exemplul unui politician care s-a dus tocmai prin acele ţinuturi ca să-şi ucidă amanta. A auzit cineva de vreun eston care să se fi remarcat prin asemenea fapte?

Spania a devenit adăpostul proxeneţilor, iar guvernul francez a fost dus la exasperare de aceeiaşi cerşetori şi hoţi români. Pe o hartă virtuală urmăream cum premierele româneşti acopereau tot mai mult bătrânul continent. Belgia? Biruită! Ah, poate Norvegia… Nicio speranţă! Austria? Rămasă nu numai mută, dar şi fără lebede. Nimeni şi nimic nu ne putea întrece. Orice ţară în care se putea accede era procopsită cu un hoţ sau un criminal de-al nostru, din popor.

Dar iată că o rază de speranţă s-a ivit atunci când am făcut un scurt inventar: Malta. Malta nu putuse fi biruită, nu eram protocronişti pe tot frontul. Până ieri. Când o ştire de ultimă oră îmi redă speranţele şi optimismul: un român a fost extrădat din Malta pentru uciderea unui emigrant. Ei, aşa mai merge… iar le-am luat-o înaintea tuturor...

Să auzim de bine!

Elita românească

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Revoltaţi de obrăznicia şi aroganţa clesei conducătoare de azi, obrăznicie şi dispreţ faţă de propriul popor neatinse până acum în istoria României, ne întrebăm adesea de unde provin, ce le generează, ce le încurajează. Aşa cum este normal, răspunsul nu îl vom găsi într-o singură cauză ci, într-o multitudine. Astăzi vă voi prezenta una dintre aceste “cauze”, pe numele ei Horia Roman Patapievici. Poate că, în calitate de simplu cetăţean, părerile sale erau egale cu zero pentru că, în fond, fiecare avem dreptul la propriile păreri. Partea delicată este că personajul ocupă o funcţie publică, respectiv funcţia de preşedinte din anul 2005 al Institutului Cultural Român, institut cu reprezentanţe în multe dintre capitalele mari ale lumii. Funcţia a ocupat-o pe baza diplomei de absolvent al Facultăţii de Fizică în 1982 şi a susţinerii sale de către chiar domnul Băsescu, acel domn Băsescu care ocupă funcţia vremelnică de preşedinte şi care a fost acuzat de numeroase ori de diferite organizaţii pentru limbajul său necorespuntător.

Iată mai jos opiniile preşedintelui Institutului Cultural Român despre România şi români, despre cultura şi limba română.

GEOGRAFIA ROMÂNIEI:

- "Radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării." (din "Politice" de H.R. Patapievici, ediţia 1996, pag.63)

POPULAŢIA ROMÂNIEI:

- "23 de milioane de omuleţi patibulari." (din "Politice" de H.R. Patapievici, ediţia 1996, pag 53)

- "Un popor cu substanţă târâtă. Oriunde te uiţi, vezi feţe patibulare (nota mea: conform DEX, patibular = persoană vrednică să moară), ochi mohorâţi, maxilare încrâncenate, feţe urâte, guri vulgare, trăsături rudimentare." (din "Politice" de H.R. Patapievici, ediţia 1996, pag.34)

- "Românii nu pot alcătui un popor pentru că valorează cât o turmă: după grămadă, la semnul fierului roşu." (din "Politice" de H.R. Patapievici, ediţia 1996, pag. 64)

LIMBA ROMÂNĂ:

- "Româna este o limbă în care trebuie să încetăm să mai vorbim sau... să o folosim numai pentru înjurături..." (din "Politice" de H.R. Patapievici, ediţia 1996, pag.64)

ISTORIA ROMÂNILOR:

- "In toată istoria, mereu peste noi a urinat cine a vrut. Când i-au lăsat romanii pe daci în forma hibridă strămoşească, ne-au luat în urină slavii: se cheamă că ne-am plămădit din această clisă, daco-romano-slavă, mă rog. Apoi ne-au luat la urinat la gard turcii: era să ne înecăm, aşa temeinic au făcut-o.

Demnitatea noastră consta în a ridica mereu gura zvântată iar ei reîncepeau: ne zvîntam gura la Călugăreni, ne-o umpleau iar la Războieni, şi aşa mai departe, la nesfîrşit.

Apoi ne-au luat la urină ruşii, care timp de un secol şi-au încrucişat jetul cu turcii, pe care, în cele din urmă, avînd o băşică a udului mai mare (de, beţiile...) i-au dovedit." (din "Politice" de H.R. Patapievici, ediţia 1996, pag.63)

CULTURA ROMÂNILOR:

- "Puturoşenia abisală a stătutului suflet românesc... spirocheta românească îşi urmează cursul pînă la erupţia terţiară, subreptice, tropăind vesel într-un trup inconşient, până ce mintea va fi în sfârşit scobită: inima devine piftie iar creierul un amestec apos." (din "Politice" de H.R. Patapievici, ediţia 1996, pag49)

- "Cu o educaţie pur românească nu poţi face NIMIC." (Din "Politice" de H.R. Patapievici, ediţia 1996, pag.56)

- "România are o cultură de tip second hand" a enunţat într-o emisiune televizată. (după Viorel Patrichi în Revista "Rost" nr.24/2005)

VIITORUL ROMÂNIEI:

- "Eminescu este cadavrul nostru din debara, de care trebuie să ne debarasăm dacă vrem să intrăm în Uniunea Europeană."(după Viorel Patrichi în Revista "Rost" nr. 24/2005)

Toate aceste citate constituie un amestec atât de scabros şi imund încât îmi este jenă să le comentez. Doar vă reamintesc faptul că este preşedintele Institutului Cultural Român, că este un reprezentant al elitei culturale româneşti, un intelectual de marcă al societăţii civile şi este susţinut de domnul Băsescu, prietenul său de vorbe grele...

Poate, citind aceste rânduri, cineva dintre voi îmi va explica de ce un om cu o părere atât de execrabilă despre poporul căruia îi aparţine, a mai acceptat o funcţie reprezentativă a respectivei turme, funcţie în care trebuie să vorbească o limbă ce îi face scârbă? Voi, cei care sunteţi mai umblaţi şi mai cititţi decât sunt eu, vă rog să-mi spuneţi în ce ţară mai ştiţi ca un asemenea exemplar să ocupe o funcţie publică? În ce ţară ştiţi că preşedintele unui institut cultural naţional nutreşte un asemenea dispreţ faţă de poporul şi cultura pe care trebuie să le reprezinte?

Să auzim de bine!

Ce-i lipseşte românului (2)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Sunt un tip sincer şi consecvent, aşa că îmi menţin cele declarate în postările anterioare: locuiesc într-un bloc din Drumul Taberei. Poate că unora, această afirmaţie li se va părea una benignă, lipsită de semnificaţii. În fond, ce mare scofală e să locuieşti într-un bloc, fie el şi în Drumul Taberei?

Şi, aparent, chiar aşa este. Numai că, o analiză mai atentă ne poate releva multe aspecte legate de ceea ce se poate spune că numim un comportament social sau, de ce nu, o ţinută morală. De fapt, dacă analizăm problema sub aspect demografic, se poate lesne observa că un bloc de talie medie găzduieşte o populaţie egală numeric cu cea a unei comune sau a unui sat. Suficient pentru a se putea face mici analize sociale sau de comportament. Iar rezultatele obţinute, puse alături de altele, mai prestigioase, pot să ne dea o idee despre anumite trăsături specifice ale unei populaţii.

Sunt ani buni de când a fost montat un sistem de interfon în bloc. Unul dintre motive, dacă nu cel mai important, a fost acela că astfel, se limitează drastic circulaţia prin bloc a persoanelor necunoscute sau neavenite. Iar în lipsa unui portar, consider că este mijlocul cel mai sigur de protecţie antiefracţie colectivă. Dar iată că o parte din locatarii blocului meu nu se împacă cu această idee, periclitându-şi nu numai propriul apartament, ci şi pe cele ale vecinilor. Concret, unii dintre ei blochează uşa în poziţia deschisă cu o piatră sau covoraşul pentru şters. Rezultatele se văd aproape instantaneu: tot felul de indivizi încep să traverseze holul blocului sau să stea la o ţigară pe scări. Iar astea ar fi doar aspectele soft, ca să zic aşa... aspecte care nu se întorc doar împotriva mea sau a altor vecini, ci chiar şi asupra celor care recurg la respectiva practică.

Fiind un bloc cu mai multe etaje, constructorul s-a gândit că o ghenă ar fi chiar utilă, drept pentru care a şi construit-o. Astfel că, la fiecare etaj, există o cameră pentru ghenă, cameră prevăzută cu uşă, iar uşa prevăzută cu clanţă. Mai mult de atât, burlanul ghenei are prevăzut un capac foarte funcţional, între noi fie vorba, capac care acoperă deschiderea pentru aruncarea deşeurilor menajere. Ei bine, şi aici compatrioţii mei dau dovadă de acelaşi dezinteres care lezează nu numai interesele vecinilor de palier, dar chiar pe cele proprii. Cum? Foarte simplu: deşi nu au nicio reticenţă în a deschide uşa camerei sau capacul ghenei, la final refuză cu îndârjire închiderea lor. Rezultatul este la fel de brusc observabil: mirosul pestilenţial intră nu numai în apartamentele vecinilor, ci chiar în cel propriu.

Din acelaşi motiv al unui număr mai mare de etaje, blocul este dotat cu lift. Mai precis, două lifturi. Fiind o construcţie mai veche, lifturile sunt acţionate prin butoane şi nu prin voce sau puterea gândului... Ei bine, nici aceste umile butoane nu au scăpat tăvălugului civic... Astfel că, nu au fost cazuri singulare cele în care auzeam discuţii între ocupanţii vreunei cabine despre gradul de civilizaţie al nemţilor (băăă, acolo e mişto, să vezi ce curăţenie, ce ordonaţi e nemţii, lifturile zici că e de la NASA etc) pentru ca, după debarcarea lor să găsesc butoanele arse şi blocate de beţe de chibrit...

Fapte care mă determină că mă întreb, pentru a câta oară: acesta este spiritul românilor?
Să auzim de bine!

Spiritul românilor (2)

Imagine preluată de pe desenecopii.info

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Scriam în postarea precedentă despre spiritul românilor, pornind de la două exemple din experienţa proprie. Desigur, analiza poate fi suspectată de subiectivism şi superficialitate. De aceea, m-am gândit ca să continui seria cu alte câteva comentarii, pornind de data asta de la lucruri, dacă nu mai grave, măcar ceva mai profunde, dacă nu prin însemnătate, măcar prin amploare.

Nu ştiu câţi dintre voi, cititorii blogului au trăit evenimentele de la Revoluţie sau cât vă mai amintiţi din cele ce au urmat. Dar eu îmi amintesc foarte bine explozia de greve şi manifestaţii. Acum, revăzând lucrurile, încerc să cred că ea s-a datorat nu atât existenţei unor cerinţe reale şi sustenabile ci, mai mult, au fost un exerciţiu al noii forme de libertate câştigate. Pentru o populaţie care, timp de cincizeci de ani, nu a avut voie să mişte în front, libertatea de a face greve era un lucru nou, neaşteptat şi nebănuit, iar oameniii puteau să o exercite acum din plin. Partidele apăreau ca ciupercile după ploaie, iar liderii lor sau cei de sindicat (apăruţi la fel de nebulos) se întreceau în revendicări cât mai vocale.

La aceasta se mai adăuga o componentă necunoscută românilor din acele vemuri: dreptul de a huidui pe oricine, inclusiv pe preşedintele ţării. Invectivele şi epitetele cele mai grosolane nu conteneau. Comunistule, omul KGB-ului, agentule roşu şi câte altele erau epitetele cu care a fost gratulat Ion Iliescu după ce a rostit o recomandare care, lui i se părea foarte utilă: aceea ca ţăranii să se unească în asociaţii pentru a avea putere. Recomandarea pornea de la faptul pur şi simplu că agricultura noastră nu era deloc performantă, în ciuda raportărilor festiviste anterioare şi că oamenii, odată împroprietăriţi, s-au trezit în imposibilitate de a-şi lucra pământul pe care atât îl doriseră şi aşteptaseră. Motive fiind destule: lipsa banilor, lipsa dotărilor tehnice, vârsta înaintată a populaţiei de la sate etc.

Râuri de cerneală au curs, iar păduri întregi au fost defrişate pentru ca această alegaţie a lui să fie combătută. Cât mai vehement, cât mai documentat, cât mai anticomunist. Dar anii au trecut, România a intrat în U.E. şi a fost nevoită să se adapteze cerinţelor acesteia. Ştiţi care este una din cerinţele U.E. pentru ca agricultura românească să beneficieze de fonduri de ajutorare? Ţăranii să se unească în asociaţii!

Ei bine, ţăranii noştri refuză cu îndârjire orice formă de asociere. De ce? De frică să nu vină peste ei o nouă colectivizare. Acum, vă întreb, vă mai amintiţi care spuneam că este trăsătura principală a spiritului românesc? Da, aşa este, frica!

Să auzim de bine!

Spiritul românilor (1)

Imagine preluată de pe mcfarlanes-figures.com

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Prezenţa ţiganilor pe meridianele lumii, comportamentul schimbat tot mai în rău al românilor, violenţa, neamprostia, cupiditatea şi multe alte tare care macină azi societatea noastră a trezit în piepturile de aramă ale românilor o întrebare firească. Şi anume, care e spiritul românilor?

Grea întrebare, greu răspuns. Şi, ca de obicei, este foarte greu ca să accepţi că un efect are doar o singură cauză. Drept pentru care se fac tot felul de dezbateri în mass media, cu diferiţi invitaţi, cu diferite pregătiri.

Stau în staţia de la Apaca, aşteptând un 105 spre Drumul Taberei. Întâmplător, văd un cetăţean care se plimba agitat prin staţie, uitându-se când la plăcuţa cu numele staţiei, când la călătorii care aşteptau. Având antecedente numeroase, sunt convins că mie mi se va adresa cu vreo întrebare, aşa că îmi scot căştile şi mă pregătesc. Şi chiar aşa se întâmplă, omul vine drept la mine şi mă întreabă dacă din staţia asta poate lua 139 spre Ispirescu. Îi răspund cât se poate de clar şi de competent că nu din staţia asta ci, deşi pare paradoxal, din staţia aflată peste drum, pentru că 139 face un ocol la Leu şi revine spre Ispirescu pe un alt traseu. Cetăţeanul mă ascultă disciplinat şi cu cel mai mare interes, îmi mulţumeşte şi îşi reia locul în staţie cu ochii la plăcuţă. Mai aștept câteva minute bune, autobuzul meu vine, mă sui, se pune în mişcare, dar omul rămâne în acelaşi loc, fără vreo intenţie de a traversa, holbându-se în continuare la plăcuţa cu numele staţiei. Ce l-a determinat ca să acţioneze în acest mod? Conservatorismul? Conservatorismul se manifestă atunci când ştii sau posezi deja ceva, ori el nu ştia nimic depre problemă. Cred că, mai degrabă, frica! Frica de a face ceva ce lui nu i se părea a fi în ordinea firească. Dacă 139 are staţia pe dreapta pe sensul spre Apaca, cum să aibă aceeaşi staţie şi pentru sensul invers? presupun că se gândea bietul om.

La televizor urmăresc o emisiune la care participă şi academicianul Eugen Simion. Profesor universitar, membru al Academiei (nu ştiu dacă mai este preşedintele ei), personalitatea lui impune respect şi atenţie. Tema emisiunii este tocmai aceasta, despre spiritul românilor. Profesorul Simion intervine în discuţie cu câteva exemple. Atunci când americanii şi-au pus această întrebare, ne spune domnul profesor, după îndelungi cugetări, răspunsul lor a fost: Constituţia! Toată viaţa lor, toată activitatea, toate faptele se învârt în jurul respectării constituţiei. După care, profesorul Simion ne dă şi exemplul francezilor care, răspunzînd la aceeaşi întrebare, au spus: Limba! Francezii îşi iubesc limba, sunt mândri de ea şi o respectă mai mult decât oricine. Şi a venit şi rândul românilor. Aici, profesorul punctează cu un exemplu ilustrând influenţa mass media asupra imaginii şi spiritului unui popor şi ne spune: Vedeţi dumneavoastră, cazul Cofariu. Datorită unei televiziuni irlandeze, el a fost prezentat ca fiind un cetăţean maghiar, care a fost bătut crunt de nişte români dezlănţuiţi. Ce folos, continuă profesorul, că ulterior, s-a dovedit că el era un român, care a fost bătut de nişte cetăţeni de altă naţionalitate, cu ocazia unei încăierări în cine ştie ce crâşmă! Aţi citit cu atenţie? Am reprodus spusele profesorului din memorie, dar memoria mea nu m-a înşelat niciodată. Ei, deci, aţi citit cu atenţie? Şi ce este scris cu bold? Şi ce trăsătură aţi observat la spiritul domnului profesor? Frica, nu-i aşa? Frica de a nu supăra cetăţenii maghiari. Când a fost să vorbească de acuzaţii la adresa unui român, nu a avut nicio reţinere. Dar când a fost vorba de maghiari, s-a exprimat cu sintagma cetăţeni de altă naţionalitate! Iar, în acelaşi spirit, dacă în cazul românului acuzat s-a exprimat ca fiind vorba de o problema înteretnică, a schimbat registrul şi s-a referit ca la o bătaie oarecare atunci când era vorba de acuzat maghiarii.

Departe, foarte departe de mine gândul de a critica sau acuza o personalitate de talia domnului profesor, căruia îi port un respect neschimbat. Dar zi de zi şi în proporţii de masă (vorba lui Lenin) văd asemenea exemple de frică, sub diferitele ei forme: frică de necunoscut, frică de alţii, frică de nou, frică de ţigani, frică de vecin, frică de unguri, frică de... Desigur că, acestea au fost doar două exemple, și astea dintr-o experiență personală. Dar cred că suficient de sugestive... Cam aceasta, cred eu, este trăsătura definitorie a spiritului românesc.

Să auzim de bine!

Dispariţia românilor!

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Nu mai este nici un secret pentru cititorii acestui blog faptul că nutresc o mare, o uriaşă antipatie faţă de publicitatea românească. Şi politica blogului mă opreşte să continui cu alte calificări pe care le consider mai adecvate…

Nume care mai de care mai pompoase, titulaturi ale funcţiilor sau posturilor atât de stranii şi de ciudat de pronunţat încât le este greu ca să o facă chiar titularilor.

Dacă aveţi puţin timp, ascultaţi un calup de reclame într-o zi, sau seară, sau după-amiază, sau când vreţi voi ca să vă pierdeţi timpul. Prima constatare pe care o veţi face, pun pariu pe asta, este că nu se mai vorbeşte româneşte. Cel puţin reclamele produselor cosmetice sunt în totalitate în limba engleză! Pentru cine sunt sau cui sunt adresate, astea sunt întrebări la care numai “creatorii” lor pot răspunde.

“Creatorii” este un eufemism pentru că, aici va interveni o a doua observaţie pe care o veţi face, marea majoritate a clip-urilor publicitare prezentate nu sunt altceva decât preluări, uneori nici măcar traduse, ale unor creaţii străine, străine atât ca limbă, cât şi de spiritul românesc.

La fel ca în oricare alt domeniu, şi în cel al publicităţii au parvenit tot felul de agramaţi şi neaveniţi. Lucrul este evident nu pentru că îl spun eu, ci pentru că se vede limpede ca lumina zilei din chiar exprimările lor materializate în, să le zicem, reclame.

Curând voi celebra două luni de când închid sonorul atunci când este o pauză publicitară. Astăzi eram ocupat cu coptul unor vinete şi nu am reuşit ca să ajung la timp la buton. Neatenţie care m-a costat, pentru că am surprins în plină desfăşurare o relcamă la un produs farmaceutic. Ce spunea vocea bărbătească care însoţea imaginile? Păi, ce să spună? Ne spunea o veste terifiantă, cutremurătoare: 68 la sută din români mor din cauza afecţiunilor cardiovasculare! Optitensin era produsul la care se făcea reclamă, dacă nu mă înşeală memoria.

Dar, să revenim. 68 la sută din români mor din cauza respectivelor afecţiuni. O ştire cumplită, o ştire care ar trebui să pună pe gânduri nu numai Guvernul, dar şi pe fiecare cetăţean al ţării. Haideţi să o repetăm, ca să îi prindem sensul mai bine: 68 la sută din români mor din cauza afecţiunilor cardiovasculare. O informaţie care nu te poate lăsa indiferent, din moment ce mor atâţia oameni. E vorba de 68 la sută din români, nu? Cel puţin aşa suntem anunţaţi. Pentru că suntem nişte oameni care nu înghiţim pe nemestecate, iar informaţia este deosebit de gravă, haideţi ca să contiuăm calculele.

Reclama nu precizează intervalul în care mor cei 68 la sută dintre români dar, de obicei, aceste statistici se fac pe durata unui an. Continuând socoteala, reiese că la sfârşitul lui 2011 vor mai fi doar 6.400.000 de români în viaţă. Anul 2012 se va sfârşi cu 2.048.000 de români supravieţuitori. Doar 665.360 de români vor mai fi în viaţă la sfârşitul lui 2013. Revelionul lui 2014 va fi sărbătorit de doar 209.715 români, iar la sfârşitul lui 2015 vom mai găsi doar 67.109. Anul 2016 se va termina doar pentru 21.475 de români, iar 2017 pentru 7.782. Şi tot aşa, până la sfârşitul lui 2025, când va mai rămâne doar un singur român, insuficient pentru perpetuarea naţiei. Desigur că aţi observat că nu am luat în calcul “sporul de natalitate”, pentru că, în acest caz, scăderea ar fi şi mai dramatică.

Da, tristă veste, vor zice unii dintre voi, în special cei mai neatenţi. De acord cu voi. Dar unde e prostia, unde e agramatismul? vor continua aceştia. Păi, haideţi ca să încercăm o comparaţie cu varianta care cred eu că e mai corectă din punctul de vedere al limbii române: 68 la sută dintre românii care mor, mor din cauza afecţiunilor cardiovasculare. Ei, ce ziceţi, este o diferenţă, nu? Chiar una mare, dacă ne referim la valorile absolute.

Să auzim de bine!

Portretul românului debitor, de Irina Olteanu

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Aşa după cum precizează politica blogului, cu acordul proprietarului, pot publica materiale pe acest blog şi alte persoane. Persoane care, după cum veţi vedea în rândurile de mai jos, se întâmplă ca să aibă un real talent literar. Materialul a fost transpus exact în forma în care a fost trimis, cu exprimarea şi ortografia originale. Ce pot să mai spun? Că îi doresc succes şi sper ca să mă mai onoreze cu articole de calitate.

Îi vezi în parcuri, în autobuze, la coadă la pâine. Şi toţi par cumva înfrăţiţi printr-o vitregie a naturii, printr-o mină lipsită de mimică, o încruntare fără riduri, o încrâncenare fără scrâşnetul dinţilor. Privesc în gol şi par pierduţi într-o lume paralelă, visând la vremuri mai bune. Vremuri fără apăsarea ratelor la casă şi la maşină, fără greutatea celor cinci carduri de credit din portofele. Care şi în somn urlă după scadenţă. Scadenţă, un termen bancar care acum, a devenit o tristă rutină.

Cu studii medii şi uneori superioare, uită parcă de tot ce-i înconjoară şi-şi tuguiază mereu a dispreţ buzele subţiate de ură, dar pline de venin pe care ţin morţiş să-l transmită genetic. Căci vezi copiii care-i însoţesc cu aceleaşi feţe triste şi apatice, tânjind după puţină atenţie.

Viaţa i-a încremenit undeva pe la mijlocul existenţei într-o aşteptare dureroasă şi parcă fără sfârşit. Toţi speră la ceva mai bun, dar numai un 6/49 le-ar putea schimba destinul.

În cazul în care ai comis imprudenţa să-i atingi, trebuie să te înarmezi cu dopuri antifonate pentru a stăvili avalanşa de injurii nemeritate. Locul lor de parcare, garantat de sfânta chitanţă ADP, este sacru, iar dacă ai avut cumva proasta inspiraţie să-l/o pângăreşti, nu trebuie să te mire ştergătoarele ridicate, cauciucurile dezumflate sau, de ce nu, o vizită a poliţistului de proximitate. Dacă din plictiseală i te-ai adresat cumva, ai mare grijă ce spui şi, mai ales, pe ce ton, căci tot ce zici poate fi folosit împotriva ta. Bârfa e literă de lege, iar invidia ţi-o vei atrage chiar dacă ai doar o cameră în plus la apartamentul din Titan.

Vrei să ţi-l/-o faci duşman de moarte? Nimic mai simplu. Spune-i că ţi-ai luat o plasmă nouă şi ţi-ai atras antipatia şi ocările sale pentru tot restul lunii. Dar nu direct, bineînţeles, ci pe la spate, căci acolo doare cel mai tare.

Dacă-l/o întrebi cum se simte, îţi va răspunde că e cel/cea mai fericit/ă, dar coabitarea cu soacra/socrul, cumnatul/cumnata, căţelul, purcelul, şi-a lăsat profund amprenta asupra stării sale de optimism.

Butonând cu fervoare ultimul model de smartphone, nu are în buzunar nici bani de un covrig. E-adevărat, smartphone-ul e luat în rate pe 2 ani, dar ce contează?

Specimenul feminin manifestă în general un temperament arţăgos, corespondent fiindu-i temperamentul orgolios al variantei masculine. Cu origini preponderent rurale, urbanizate intensiv prin cultura de mall, manifestă o lipsă crasă de gust vestimentar. Cu toate că sunt la curent cu toate brandurile la modă, poartă haine posace, croite în special pe principiul „ce-i frumos, doar mie-mi place”.

Nu manifestă simţul umorului, uită de minima toleranţă şi singurul ţel este strict corelat cu ascensiunea corporatistă. Munca la birou de 10-12 ore e sfântă, cu riscul sacrificării sănătăţii psihice.

Prieteni? Toţi cei cu care împarte un interes comun (a se citi cel puţin un card de credit şi/sau minim o rată/leasing de rambursat) pentru putea plânge unul pe umărul celuilalt. Căci la ce altceva sunt buni prietenii? Hobby-uri? Bârfa cu aspect local sau internaţional, după caz, şi frecatul mentei, dudei sau al ţiparului, în funcţie de posibilităţi.

Cine e? E chiar tu, poate eu, noi la un moment dat în viaţă. Moment, de altfel, teribil de nefericit. Vrei să-l depăşeşti cu brio? Nimic mai simplu. Învaţă să spui nu. Spune nu la rata pentru un televizor nou sau la o altă maşină de spălat. Cele pe care le ai sunt suficient de bune. Şi nu uita să mai zâmbeşti din când în când. Chiar dacă ţi se pare că nu ai nici un motiv şi poate se uită lumea ciudat la tine. Vrei să ajungi ca el/ea? Ia-ţi un credit la bancă pe 30 de ani, câteva carduri de credit şi aşteaptă să te lovească criza.

NB: Studiul a fost realizat în urma analizei obiective asupra unui grup de 15 persoane cu vârsta medie de 35 ani şi vârsta maximă de 45 ani. Datorită logoreei cronicizate pe această temă, informaţiile necesare au fost obţinute extrem de facil.

 

Sper că v-a plăcut. Mie da, cu siguranţă!

Să auzim de bine!

Grecul şi românul

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Cititorilor blogului meu cred că le este de acum cunoscută afinitatea mea faţă de Grecia. Faţă de istoria, cultura şi, de ce nu, limba greacă. O mare parte a anului trăiesc dese momente de adâncă frustrare pentru că nu am cu cine vorbi greceşte. Sentimentele îmi sunt atât de năvalnice câteodată încât încep să mă adresez colegilor în această limbă deşi, în toate cazurile mi se răspund cu totul alte lucruri în cu totul alte limbi... Fapte care nu îmi ştirbesc dragostea faţă de această limbă şi nici dorinţa de a o învăţa cât mai bine. Oricum, acest lucru m-a pus deseori în cele mai inedite situaţii, atât în ţară, cât şi în Grecia. Astăzi vă voi relata cazul care mi s-a părut a fi cel mai paradoxal, mai absurd dar şi mai vesel dintre toate petrecute în ţară.

Mai este mult până la vară, dar iată cu Dumnezeu e bun şi milostiv şi, zilele trecute, îmi scoate în faţa ochilor o firmă de turism care are la intrare un mare panou publicitar cu oferte pentru Grecia. Fiind în drum spre serviciu, iau în trecere un pliant pe care îl citesc în autobuz. Nu îmi trebuie mult ca să-mi dau seama că este vorba de reprezentanţa din România a unei firme greceşti, ceea ce mă duce imediat cu gândul la două lucruri: e posibil să aibă ofertele pentru vară mai ieftine decât restul agenţiilor şi este la fel de posibil ca să dau de niscai vorbitori de limba greacă, ceea ce, pentru plăcerile mele lingvistice, nu e de colea.

Cred că vă este clar că a doua zi, imediat ce am terminat programul m-am repezit la respectiva agenţie. Ajung la uşă, sun şi îmi deschide un domn cam la cincizeci de ani, mărunţel şi brunet. Văzându-i înfăţişarea, devin convins că e grec. Din acest moment începe dialogul nostru pe care voi încerca să vi-l redau cât mai fidel posibil. Cu o observaţie esenţială: tot timpul eu i-am vorbit în greceşte, iar el mi-a răspuns în româneşte! Regret doar că nu vă pot reda mimica lui în timp ce încerca să mă lămurească vorbind româneşte, de parcă eu eram grec, nu român!

Sunt primul care încep dialogul:

- Γεια σας! Καλησπέρα! (Vă salut! Bună seara!), îi spun eu în greceşte.

Tipul îmi răspunde în româneşte:

- Vă salut! Ţe faci?

Prin acest “ce faci” omul mi-a confirmat că e grec, aceasta fiind o formă tipică pentru salut între greci – Καλησπέρα! Τι κάνεις / Bună seara! Ce faci? s-ar saluta doi greci la ei acasă, la fel cum englezii îşi spun how do you do. Aşa că decid să continui.

- Καλά και εγώ ευχαριστώ! (Mulţumesc, şi eu fac bine) îi răspund în greceşte.

După care, continui:

- Aveţi o ofertă afară, grăiesc eu cu nonşanaţă în limba greacă.

- Da, e oferta nostru completă, îmi răspunde el tot în româneşte, arătându-mi cu un gest cât mai larg încăperea şi pliantele aflate pe tot locul.

Deşi sunt convins că nu sunt nici de departe cel mai bun vorbitor de limba greacă din România, încep să am sentimentul că tipul îmi vorbeşte de parcă el ar fi român ştiutor de limba greacă şi eu un grec neştiutor de limbă română, pentru că îşi însoţeşte fiecare cuvânt de gesturi explicative, ca pentru muţi sau analfabeţi, dar vorbind în continuare în limba română!

- Şi pentru vară? Aveţi ceva, vă rog? continui eu în greceşte.

- Doar ţe vedeţi.

După care reia silabisind şi privindu-mă în ochi ca să vadă dacă am înţeles:

- Ţe es-te pe pe-re-te de pre-zen-ta-re! Pe pa-nou, continuă el arătându-mi panoul cu gesturi explicite şi silabisind.

Mă uit cu atenţie la panoul indicat, privesc restul pereţilor şi îmi dau seama că este totuşi o ofertă limitată, dar continui:

- Aveţi discount? îmi continui eu antrenamentul de limbă greacă.

- Da, da! Eu avem 5 % dacă tu achiţi până in martie. Ţinţi, repetă el arătându-mi degetele de la o mână de câteva ori.

- Sunteţi şeful, deci sunteţi patronul? continui eu în aceeaşi limbă greacă.

- Da, da, îmi răspunde el vesel în română, sunt pa-tro-nul, eu am toa-tă a-fa-ţe-rea, continuă el silabisirea explicativă, făcând gesturi cuprinzătoare din mâini, gesturi care ar fi trebuit să mă facă să înţeleg că el deţine totul.

- Eu, şi artă spre el, am toată afaţere in Greţia, şi artă cu mâna undeva, afară, şi am şi afacere aiţi, continuă el vesel în română arătând încăperea cu gesturi semnificative. E a mea!

După care reia tot în română:

- Acolo eu asigur toate servicii!

- Înţeleg, continui eu dialogul oarecum unilateral în limba greacă.

- Da, da, mă bucur, îmi răspunde el. Acolo eu asigur tot ţe doriţi: excursii, vizite, sport, cumpărături, tot!

Râsul, umorul situaţiei, gesturile lui explicative, toate devin de nesuportat şi simt că voi izbucni în râs, aşa că decid să închei îndreptându-mă spre uşă, în timp ce bunul om îmi oferă un pliant cu oferta firmei:

- Bună seara şi mulţumesc pentru informaţii! Îi spun de data asta în română.

- Νά σαι καλα! Σας ευχαριστώ και καληνύχτα! (Cu plăcere! Eu vă mulţumesc şi noapte bună) îmi răspunde el de data asta, în sfârşit, în greceşte, conducându-mă spre uşă!

Greu am scris aceste rânduri încercând să mă abţin să râd de toată cazna lui de a-mi explica prin mimică, prin gesturi şi vorbind româneşte tot ceea ce ar fi putut să-mi spună mult mai uşor pentru el în greceşte… M-am decis să îi mai fac o vizită, dar la care să vorbesc doar în româneşte. Cine ştie...

Să auzim de bine!

P.S. Încăpăţânat cum mă ştiţi, nu am rezistat mai mult de o săptămână şi l-am vizitat din nou. Oferta este bună fără nicio îndoială. Chiar cea mai bună. Aşa cum mi-am propus, discuţia am purtat-o în întregime în limba română. Am vorbit de oferta lui turistică, de numărul meu de maşină cu numele NIKOΣ, de Soarele Verginei de pe ecranul telefonului meu celular fără să spunem o singură literă în greceşte, iar la plecare, politicos ca şi data trecută, omul m-a condus până la uşă şi, în timp ce mă pregăteam să ies, îmi spune în româneşte:

- Vorbeşti foarte bine româneşte!...

În timp ce râdem în hohote amândoi, arăt cu degetul spre el şi îi spun în greceşte:

- Şi tu vorbeşti bine greceşte!...

11 mari descoperiri pur româneşti

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Nu sunt adeptul protocronismului şi nici al sincronismului. Sunt adeptul ideii de adevăr şi dreptate, sunt adeptul ideii că fiecare lucru trebuie cunoscut şi apreciat aşa cum a fost făcut şi atunci când a fost făcut. În rândurile de mai jos veţi găsi un top al celor mai impresionante 11 realizări ale gândirii româneşti. Top cere, cu regret trebuie să recunosc, nu este cunoscut în totalitate nici măcar de noi, de români.

1. Diorama – Grigore Antipa

Diorama este o reprezentare spaţială a unei porţiuni de peisaj, în care muzeele expun animale împăiate, manechine şi diverse alte obiecte din peisaj, în scopul înfăţişării unui ecosistem şi creării impresiei unui peisaj real. Primul care s-a gândit la această formă de încadrare a naturii în peisajul citadin a fost naturalistul Grigore Antipa, biolog, zoolog, ecolog şi profesor universitar român. El este întemeietorul Muzeului Naţional de Istorie Naturală din Bucureşti, care îi poartă numele şi care, pornind de la reorganizarea sa în 1907, prezintă pentru prima oară dioramele biologice.

Acestea au reprezentat o nouă etapă în evoluţia şi organizarea muzeelor de istorie naturală. Primele diorame prezentau viaţa de pe piscurile munţilor Carpaţi, din regiunea colinelor, din Bărăgan, precum şi din zona inundabilă a Deltei Dunării. De asemenea, în Muzeul de Istorie Naturală există şi numeroase diorame care înfăţişează fauna din regiunile de tundră, preerie, savană sau din deşertul Sahara. Datorită deosebitei prezentări, numeroase muzee europene şi americane au solicitat sprijinul savantului român pentru organizarea colecţiilor lor muzeistice.

2. Tunul Basilic – Orban

“Căderea Constantinopolului” reprezintă numele sub care este cunoscută cucerirea capitalei Imperiului Bizantin de forţele Imperiului Otoman, sub comanda sultanului Mehmed al II-lea, în data de 29 mai 1453. Armata bizantină număra aproximativ 7.000 de oameni, din care 2.000 erau mercenari străini. Cetatea avea circa 22,5 kilometri de ziduri fortificate, probabil cele mai puternice aflate în folosinţă până atunci. Otomanii aveau o armată uriaşă de aproximativ 80.000 – 100.000 de oameni, dar săbiile şi săgeţile nu erau suficiente pentru a penetra colosala cetate bizantină. Ca atare, otomanii au angajat un inginer pe nume Urban sau Orban, de origine controversată încă, dar despre a cărui naţionalitate română există destule probe.

Acesta era specialist în construirea de tunuri, arme care la acea vreme reprezentau o noutate în tehnica de luptă. Orban a constuit în premieră un tun enorm, botezat “tunul Basilic”, măsurând peste opt metri lungime şi circa 75 centimetri diametru, care era capabil să lanseze un proiectil de 544 kilograme la o distanţă de aproape doi kilometri. Tunul lui Orban nu avea precizie, încărcarea sa dura trei ore, ghiulele erau puţine şi arma s-a prăbuşit sub reculul propriu după numai şase săptămâni. Cu toate acestea, instrumentul a reprezentat precursorul tunurilor perfecţionate, de mare putere proiectate ulterior, lănsâd până astăzi moştenirea principiului său de funcţionare.

3. Cibernetica – Ştefan Odobleja

Cibernetica este teoria controlului prin retroacţiune. Termenul s-a răspândit mai ales în legătură cu sistemele digitale, dar domeniul este mult mai larg: cibernetica se ocupă de modul în care un sistem (digital, mecanic, biologic) prelucrează informaţiile şi reacţionează la acestea. Tot cibernetica se interesează de modul în care sistemele se modifică sau permit modificări pentru a-şi optimiza acţiunile. Medicul Ştefan Odobleja, creatorul psihociberneticii şi părintele ciberneticii generalizate, a publicat în 1929 studiul “Metoda de transonanţă toracică” în care enunţa pentru prima oară legea reversibilităţii.

Odată cu participarea la la Congresul Internaţional de Medicină Militară din Bucureşti (1937), acesta anunţă apariţia operei sale capitale “Psihologia consonatistă”, lucrare prin care face publică prima variantă a concepţiei cibernetice generalizate şi demonstrează caracterul mulţi şi interdisciplinar al acesteia. Modelul cibernetic, pornind de la observaţii, intuiţie şi raţiune creat de Odobleja în 1938 - 1939, dar vehiculat zece ani mai târziu în literatura americană şi apoi în cea europeană, a fost utilizat şi aplicat într-o varietate de domenii.

4. Pila Karpen – Nicolae Vasilescu-Karpen

O pilă electrică de producţie românească, furnizează energie de 56 de ani, fără întrerupere. Inventatorul minunii, Nicolae Vasilescu-Karpen, om de ştiinţă, inginer, fizician şi inventator a declarat, cu o jumătate de secol în urmă, că ea va funcţiona veşnic. În Muzeul National Tehnic "Dimitrie Leonida" din Bucureşti există un obiect de patrimoniu care stă într-un seif metalic blindat, chiar în biroul directorului muzeului. Este vorba despre "Pila termoelectrică cu temperatură uniformă", cunoscută sub numele de "Pila lui Karpen", pilă realizată în 1950. Aparatul este, de fapt, un perpetuum mobile, adică un dispozitiv care generează energie la nesfârşit fără vreo intervenţie din exterior.

Deşi ar fi trebuit să se oprească de multe decenii, "Pila lui Karpen" se încăpăţânează ca să funcţioneze, aşa cum a prevăzut inventatorul ei. Construirea unui perpetuum mobile a fost visul de secole al omenirii. Un aparat care să se mişte la nesfârşit, fără ca să primească impulsuri exterioare, ar rezolva definitiv setea de energie a civilizaţiei actuale. În epoca modernă însă, acest vis a fost abandonat pe considerentul că ar fi o utopie. Cei ce au continuat totuşi să caute soluţia, au fost marginalizaţi, lumea oamenilor de ştiinţă considerându-i nebuni. Perpetuum mobile nu poate exista. Cu toate acestea, un fizician român s-a încăpăţânat să-l construiască şi se pare că a reuşit. Nicolae Vasilescu-Karpen a început ca să lucreze la teoria unei pile electrice care să genereze energie la nesfârşit încă înainte de Primul Război Mondial. "Pila" a fost brevetată în 1922. Era vorba, în fapt, despre două pile electrice legate în serie, care pun în mişcare un minimotor galvanometric. Acesta, la rândul său, mişcă o paletă conectată la un întrerupător. La fiecare jumătate de rotire, paleta deschide circuitul, pentru ca la a doua jumătate de rotaţie să-l închidă. Timpul de rotaţie al elicei e calculat în aşa fel încât pilele să aibă timp de reîncărcare, respectiv pentru refacerea polarităţii în perioada cât circuitul este deschis. O astfel de pilă de proporţii ar putea alimenta o navă spaţială.

5. Scaunul ejectabil – Anastase Dragomir

Dacă la sfârşitul secolului al XIX-lea, începutul secolului al XX-lea, mulţi entuziaşti ai aviaţiei erau preocupaţi de construcţia avioanelor şi pilotarea acestora, un tânăr pe nume Anastase Dragomir şi-a concentrat atenţia pe siguranţa aparatelor de zbor şi, mai ales, a pasagerilor de la bordul lor. Anastase Dragomir era pasionat, ca mulţi dintre tinerii acelei perioade, de problemele aviaţiei. A plecat în Franţa, unde a lucrat la mai multe uzine de avioane. Aici şi-a perfecţionat propriul său sistem pentru salvarea piloţilor şi a pasagerilor în caz de accidente. La 3 noiembrie 1928, a înregistrat în Franţa cererea de brevet “Nouveau systeme de montage des parachutes dans les appareils de locomotion aerienne” şi a obţinut Brevetul nr. 678566 din 2 aprilie 1930 pentru “cabina catapultabilă”.

Această invenţie era “un nou sistem de paraşutare din aparatele de locomoţie aeriană, fiecare pasager având o paraşută proprie care permite, în momentul critic, eliberarea acestui ansamblu de avion, astfel încât paraşuta, împreună cu pasagerul insalat pe scaun, să treacă printr-o deschizătură a podelei”. Brevetul prevedea ca acest ansamblu de celulă-paraşută să aibă mai multe comenzi menvrabile de către pilot. În 1950, Anastase Dragomir a obţinut un nou brevet românesc, cu nr. 40658, pentru “celula paraşutată”, care constă în folosirea unui spătar curb de glisare pentru ejectarea cabinelor, fie pe jos, fie pe sus, pentru ca în 1959 să înregistreze o altă cerere, care avea ca obiect construirea unui avion de transport echipat cu cabine catapultabile pentru salvarea pasagerilor (brevet românesc nr. 41424 din 1960). Ideea roamânului se va concretiza prin apariţia scaunului ejectabil la noile tipuri de avioane supersonice militare.

6. Stiloul – Petrache Poenaru

În anul 1821, brăileanul Petrache Poenaru, pandur, creator al steagului României moderne, inginer, matematician, inventator şi membru titular al Academiei Române din 1870, era secretarul lui Tudor Vladimirescu în timpul revoluţiei. Aceasta era o funcţie publică, activitatea lui fiind legată de pană şi călimară. Poate că de aici i-a venit ideea conceperii primului stilou din lume. Deşi după înfrângerea lui Tudor Vladimirescu, pandurii erau vânaţi şi decapitaţi, Petrache Poenaru scapă, iar în 1826 primeşte o bursă franceză şi îşi completează studiile la Ecole Polytechnique din Paris.

În 1827, la 25 mai, obţine Brevetul francez 3208 pentru "plume portable sans fin, qui s'alimente elle-même avec de l'encre" (condei portăreţ fără sfârşit, alimentându-se el însuşi cu cerneală). Această invenţie a revoluţionat domeniul instrumentelor de scris, contribuind la crearea unui obiect folosit şi în prezent de milioane de oameni. Tocul cu rezervor al lui Poenaru elimină zgârieturile de pe hârtie şi scurgerile nedorite de cerneală, oferind soluţii pentru îmbunătăţirea părţilor componente spre a asigura un debit constant de cerneală, precum şi posibilitatea înlocuirii unor piese.

7. Vaccinul antiholeric – Ioan Cantacuzino

Ioan Cantacuzino, academician, medic, microbiolog, profesor universitar român, fondator al şcolii româneşti de imunologie şi patologie experimentală, a desfăşurat o bogată activitate de cercetare privind vibronul holeric şi vaccinarea antiholerică. Pe baza cercetărilor desfăşurate în această direcţie, medicul a pus la punct o metodă de vaccinare antiholerică, numită “Metoda Cantacuzino”, folosită şi astăzi în ţările unde se mai semnalează asemenea cazuri de holeră. Implicându-se în studiul holerei, tifosului exantematic şi tuberculozei, aduce contribuţii remarcabile. A creat noţiunea de imunitate prin contact.

În 1913 a condus prima vaccinare antiholerică masivă în focarele infecţioase, cunoscută în ştiinţă ca „Marea experienţă românească", care a salvat multe mii de vieţi şi a iniţiat măsurile de combatere a epidemiei de holeră. În primul Război Mondial, în calitate de conducător al serviciilor sanitare militare şi civile, a luat măsurile de combatere a marii epidemii de tifos exantematic. A creat o serie de lucrări ca: descoperirea imunităţii celulare şi umorale, sensibilitatea şi lipsa de imunitate a organismului faţă de scarlatină, studii cu renume mondial asupra holerei şi vaccinoterapiei. Introduce vaccinul lui Calmette, iar în 1912 creează vaccinul antitific.

8. Gerovital – Ana Aslan

Medic român specialist în gerontologie, academician din 1974 şi primul director al Institutului Naţional de Geriatrie şi Gerontologie (din Otopeni), Ana Aslan a evidenţiat importanţa procainei în ameliorarea tulburărilor distrofice legate de vârstă, aplicând-o pe scară largă în clinica de geriatrie, sub numele de Gerovital sau vitamina H3. Produsul a fost preparat în anul 1952 şi brevetat în peste 30 de ţări. În acelaşi an ia fiinţă Institutul Naţional de Geronto-Geriatrie „Dr. Ana Aslan”, primul institut de geriatrie din lume, model pentru ţările dezvoltate prin asistenţa clinică şi cercetare.

„Ana Aslan” are anual mii de pacienţi. Efectele terapiei Aslan asupra îmbătrânirii au convins încă de la început, aducând institutului pacienţi cu nume celebre precum Tito, de Gaulle, Pinochet, Chaplin, Claudia Cardinale, prinţese, conţi şi directori ai unor mari bănci ale lumii. Renumele produselor “Aslan” a trecut şi oceanul, John Kennedy recurgând la ele pentru o afecţiune a coloanei vertebrale la un tratament la domiciliu cu “Gerovital”.

9. Injecţia cu insulină – Nicolae Paulescu

Nicolae Paulescu, fost profesor de psihologie al Universităţii de Medicină şi Farmacie din Bucureşti, este cel care a descoperit în 1921, insulina, hormonul secretat de pancreas, hormon care reglează metabolismul glucidelor, lipidelor, protidelor şi mineralelor din organism. Paulescu a demonstrat eficienţa acestei substanţe în reducerea hiperglicemiei şi a folosit insulina la tratarea diabetului. Descoperirea sa a salvat milioane de vieţi.

Ca şi în alte cazuri, enciclopediile îi prezintă la acest capitol pe doi “eroi cana dieni” Frederick Banting şi Charles Best care, în 1922, aveau să primească Premiul Nobel, în dauna lui Paulescu. Cei 30 de ani de muncă în laborator ai profesorului au fost furaţi de cei doi tineri canadieni, care luaseră cunoştinţă de munca românului din publicaţiile vremii. Pe baza articolelor acestuia, ei au reuşit să izolelze insulina şi să o folosească la tratarea unui pacient. Cu 8 luni înainte, Paulescu publicase într-o revistă de specialitate belgiană rezultatele cercetărilor sale sub titlul “Recherches sur le rôle du pancréas dans l’assimilation nutritive”. Doar că n-o numise insulină, ci pancreină.

10. Avionul cu reacţie – Henri Coandă

În octombrie 1910, în Marele Palat de pe Champs-Élysées din Paris, s-a deschis cea de-a doua ediţie a Expoziţiei Internaţionale de Aeronautică. Au fost expuse cele mai noi piese de aviaţie. Cea mai interesantă maşinărie, care a atras atenţia multora, a fost un avion roşu, fără elice, pe a cărui placuţă metalică scria: COANDA-1910. Acest avion a trezit interesul şi atenţia oamenilor nu numai pentru că nu avea elice, ci şi pentru că era total diferit faţă de ceea ce numeau ei până atunci "avion". Avionul avea două aripi duble şi un singur loc, o anvergură de 10,3 m, lungimea de 12,5 m, greutatea de 420 kg şi o forţă de propulsie de 220 kgf. Cea mai interesantă parte din avionul lui Coandă era sistemul de propulsie,o adevarată revoluţie în construcţia de motoare de avioane, sistem care avea să constituie soluţia viitorului.

Este vorba de motorul cu reacţie, inventat şi construit pentru prima oară de către acelaşi Henri Coandă, compus dintr-un motor cu piston cu patru cilindri, răcit cu apă şi care dezvolta 50 de cai putere la 1.000 de rotaţii pe minut. Acest motor-piston era cuplat cu un ax care rotea multiplicatorul de rotaţii; mişcarea era transmisă compresorului, care câştiga o viteză de 4.000 de rotaţii pe minut. Forţa de propulsie era de 220 kgf, mult mai mare decât dacă motorul cu piston ar fi fost cuplat la o elice. Mulţi vizitatori ai expoziţiei au fost suspicioşi privind decolarea unui asemenea aparat, până la o demonstraţia accidentală a lui Coandă, când, dorind doar să verifice motorul, avionul a inceput să mergă din ce în ce mai repede, până şi-a luat zborul. Impresionat de flăcările produse de motor şi îngrijorat de faptul că nu mai pilotase un avion până atunci, ci doar planoare, Henry a pierdut controlul maşinăriei, care a pierdut din înălţime şi viteză până a trebuit ca să aterizeze forţat. Această încercare a constituit primul zbor cu un avion echipat cu un motor cu reacţie. Astfel, cu 30 de ani înainte de Heinkel, Campini şi Whittle, Coandă a construit şi a zburat cu primul avion cu reacţie.

11. Racheta spaţială în trepte – Hermann Oberth

Hermann Oberth s-a născut la Sibiu în 1894. În 1922, lucrarea sa de doctorat despre ştiinţa rachetelor a fost respinsă, fiind considerată utopică. În 1923, Hermann Oberth a publicat cartea Racheta în spaţiul interplanetar, iar în 1929, Moduri de a călători în spaţiu. În anii 1928-1929, Hermann a lucrat la Berlin în calitate de consultant ştiinţific la primul film din istorie cu acţiune care se desfăşura în spaţiu: Femeile de pe Lună. Filmul a fost produs de UFA-Film Co., în regia lui Fritz Lang şi a avut un succes enorm în popularizarea noii ştiinţe a rachetelor.

În toamna lui 1929, Hermann Oberth a lansat prima sa rachetă cu combustibil lichid, numită Kegeldüse. La aceste experimente a fost asistat de diferiţi studenţi de la Universitatea Tehnică din Berlin, printre care se afla şi Wernher von Braun, ulterior părintele Programului Apollo. La sfârşitul lui 1958, Hermann Oberth, a găsit timp să îşi pună pe hârtie şi să publice gândurile sale legate de posibilităţile tehnologice ale unui vehicul lunar, o catapultă lunară, un elicopter şi un avion silenţios.

Alte invenţii româneşti renumite

1858 - Bucureşti - primul oraş din lume iluminat cu petrol şi prima rafinare a petrolului

1880 - Dumitru Văsescu - construieşte automobilul cu motor cu aburi

1886 - Alexandru Ciurcu - construieşte prima ambarcaţiune cu reacţie

1895 - D. Hurmuzescu - descoperă electroscopul

1904 - Emil Racoviţă - fondează biospeologia

1906, 18.03 - Traian Vuia - avionul cu tren de aterizare pe roţi cu pneuri; cu “Vuia I” acesta reuşeşte prima decolare fără ca să folosească niciun mijloc ajutător, numai cu aparate aflate la bord (de fapt, primul avion din istorie)

1906 - A.A. Beldiman - aparatul hidraulic cu daltă de percuţie pentru sondaje adânci

1910 - Tache Brumărescu – este inventatorul avionului cu decolare verticală, a cuplei automate la vagoane şi al maşinii de tăiat stuf

1918 - Gogu Constantinescu - întemeiaza o nouă ştiintă: sonicitatea, cu aplicaţii uriaşe în tehnica fluidelor şi a transmiterii forţelor

1920 - Gheorghe Botezatu - a calculat traiectoriile posibile Pământ - Lună, folosite la pregătirea programelor “Apollo” (al căror părinte a fost sibianul Herman Oberth); el a fost şeful echipei de matematicieni care a lucrat la proiectul rachetei “Apollo”, rachetă care a dus primul om pe Lună

1921 - Aurel Persu – inventează automobilul aerodinamic fără diferenţial, cu motor pe puntea din spate (caroserie de forma “picăturii de apă”)

1956 – Iustin Capră – inventează rucsacul zburător, de fapt, primul aparat individual de zbor, dar face greşeala ca să nu îşi breveteze invenţia

1962 - Ion Agârbiceanu - primul laser cu gaz (heliu-neon) cu radiaţie infraroşie.

Ei, ce ziceţi? Nimic, nu? Păi, nici nu prea mai sunt multe de spus. Poate doar un lucru: dacă am fi fost locuitori ai vestului Europei, aceste invenţii ar fi fost cunoscute de fiecare cetăţean al planetei încă din fragedă pruncie...

Să auzim de bine!