Nu e important

Imagine preluată de pe old.varnita.md

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Aud și văd o mare foială în lumea politică și societatea românească în ultimul timp. O mulțime de oameni, emit păreri, fac supoziții sau dau verdicte. Toți sunt pricepuți, toți sunt specialiști, toți se consideră singurii păstrători ai adevărului. Adversari nu mai există, există doar dușmani, iar Europa a fost invadată de pârele iresponsabile ale unor scelerați. Și, pentru că toată lumea emite păreri, de ce să nu emit și eu? Pentru că eu nu consider că e important:
- că niște minți scelerate au afirmat în Europa că în România a avut loc o lovitură de stat (ca o paranteză, vă rog să rețineți că această sintagmă va fi folosită mult, mult timp de acum încolo de intelectuatea românească subțire, gen alde Andrei Pleșu sau comentatori refulați gen alde Ion Cristoiu), ignorând cu bună știință că Parlamentul nu poate da o lovitură de stat;
- că niște minți scelerate au plâns la porți străine că suspendarea președintelui este neconstituțională, deși acest lucru e specificat cât se poate de clar în Constituția noastră;
- că niște minți scelerate au afirmat că sunt arestați judecătorii Curții Constituționale, deși aceștia nu sunt judecători în totalitate și au fost numiți de domnul Băsescu;
- că niște minți scelerate au împânzit Europa cu un val de murdărie și ură (de care v-am avertizat cu ceva timp în urmă) care nu au afectat vreun partid, ci țara în totalitatea ei;
- că niște minți scelerate au umplut mass media cu afirmația că alegerea lui Antonescu și Ponta (deși nu acesta este subiectul referendumului!) va duce la pierderea fondurilor europene, uitând cu nerușinare că guvernarea PDL-istă a făcut din România campioana Europei la cuantumul fondurilor europene pierdute;
- că niște minți scelerate au născocit că sunt apărătorii dreptății, crezându-ne niște idioți care au uitat când strigau sus și tare că nu au de gând să respecte deciziile instanțelor judecătorești;
- că niște minți scelerate au mințit că nu sunt respectate deciziile Curții Constituționale, deși fiecare act legislativ legat de suspendarea domnului Băsescu a fost confirmat de aceasta;
- că niște minți scelerate încearcă să facă din domnul Băsescu simbolul adevărului, în condițiile în care acesta minte de la o zi la alta atunci când afirmă azi că el îndeamnă populația să iasă la vot, iar mâine o îndeamnă să boicoteze votul;
- că niște minți scelerate vorbesc de lupta lor pentru bunăstarea poporului, în condițiile în care au condamnat mase de oameni la moarte prin închiderea spitalelor.
Nu, nimic din toate acestea nu sunt importante. Astea și multe altele. Nimic, dar absolut nimic, vă rog să mă credeți. Singurul lucru important este faptul că există oameni care cred și răspândesc asemenea elucubrații.
Să auzim de bine!

Cine „face legea” (2)

Imagine preluată de pe papiric.ro

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Scriam în articolul precedent despre situaţia paradoxală în care, cei deştepţi trebuie să se plece la nivelul proştilor. Aparent problema nu pare gravă, dar haideţi ca să ne imaginăm un scenariu destul de plauzibil. Să presupunem că tu, cititorule, eşti părintele unui copil cu o minte strălucitoare care, printr-o repartizare de care nu e vinovat, ajunge într-o clasă de elevi mediocri şi indisciplinaţi. Nu e singur, în clasă mai sunt câţiva de calibrul lui, iar numărul lor este majoritar. Ei bine, profesorii vor preda pe înţelesul şi la nivelul celor mediocri. Iar coplilul tău, cu toate capacităţile lui dezvolatate, nu va înainta un singur pas. Pentru că cei slabi vor “face legea” în clasa respectivă.

Sunt un om care iubeşte curăţenia. Sub orice formă a ei pentru că sunt convins că între curăţenia trupească şi cea morală există o mare legătură. La asta se mai adaugă şi aspectul educativ, aspect format datorită părinţilor şi profesorilor mei. Îmi place să mănânc din farfurii curate, mâncăruri făcute curat. Îmi place să simt pe mine hainele curate şi mirosul lor de curăţenie mă dispune. Îmi place să umblu pe străzi curate, într-o maşină curată, fie ea autoturism personal sau mijloc de transport în comun.

Îmi place să trăiesc într-o zonă curată, într-un bloc curat. Îmi place aerul curat şi îmi plac pantofii curaţi. Mă simt excelent ori de câte ori sunt într-o ţară străină şi cobor din maşină fără frica de a nimeri într-o murdărie de câine, îmi place să merg pe trotuare curate, care să îmi permită să admir arhitectura clădirilor şi nu mă obligă să fiu atent unde calc. Îmi place să merg pe alei curate şi să fiu înconjurat de mirosul florilor.

Desigur, toate acestea sunt nişte platitudini pentru că, asemeni mie, mai există o sumedenie de cetăţeni ai patriei. Există o sumedenie de oameni cărora le place curăţenia şi, deşi nu dispun de date statistice, pornesc de la ideea că numărul lor este majoritar. O sumedenie de oameni care consideră că trăiesc într-o ţară în care legile şi reglementările sunt favorabile curăţeniei, nu murdăriei, o sumedenie de oameni care consideră că, prin reprezentanţii lor aleşi, şi-au impus acest punct de vedere, lucru confirmat chiar de legile aflate în vigoare. Dar, oare, aşa este?

Haideţi să mergem cu un autobuz. Pe scaune sau în picioare, între călători, stau diverse persoane, una mai murdară şi mai mirositoare decât alta. Pe scaun nu ne putem aşeza decât dacă vrem să purtăm haine murdare. Coborâm din autobuz şi încercăm câţiva paşi pe trotuar. Dar, trebuie să îi facem cu mare atenţie, ca să nu călcăm într-o murdărie de câine. Ne refugiem pe o alee, dar fără să trecem pe sub ferestrele vreunui bloc, pentru că riscăm să ne trezim în cap cu cine ştie ce gunoaie aruncate pe fereastră. Intrăm în blocul în care locuim, dar trebuie să ne ţinem de nas din cauza capacului de la ghenă lăsat deschis. Şi aşa mai departe...

Aşa că, vă întreb în încheiere, cine "face legea" în ţara asta? Oamenii curaţi sau cei murdari? Trăim în condiţiile dorite de oamenii curaţi sau în cele impuse de oamenii murdari?

Să auzim de bine!

Ce vedem şi ce nu vedem

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
După cum ştiţi, locuiesc într-un bloc din cartierul bucureştean Drumul Taberei. Cartier cu multă verdeaţă, multă linişte, multe pieţe şi multe linii de acces cu mijloacele de transport în comun. Pe scurt, un cartier mai deosebit, ca să nu zic privilegiat. Îmi place să plec la serviciu pe sub umbra copacilor plantaţi peste tot (opt din ei sunt plantaţi de mine, sunt „puii mei”), să văd părinţii grijulii cum îşi aduc odraslele la şcoala din apropierea blocului, să simt răcoarea dimineţii în acest tumult de viaţă. Îmi place să aud glasurile acestor prichindei şi nu de puţine ori mă opresc şi îi urmăresc cu privirea şi cu gândul. Îmi place să aud mârâitul motoarelor celor porniţi odată cu mine la serviciu şi strigătele gunoierilor sau ale măturătorilor. Toate acestea sunt viaţă şi iubesc viaţa aşa cum este, aşa cum mi-o fac.
După care, intru în lumea strâmtă a autobuzului sau tramvaiului, înghesuit de trupurile transpirate şi enervat de stopurile interminabile. Mă refugiez în lumea mea citind o carte sau dezlegând rebusuri şi integrame, uitând de anturaj, cu gândul doar la înţelegerea celor citite. Şi acestea sunt momente din viaţa mea, dar şi din viaţa altora, o viaţă trăită la comun la care sunt şi eu participant, momente pe care, chiar dacă nu le iubesc, le accept.
Urăsc monotonia şi plafonarea, aşa că încerc de fiecare dată să parcurg un traseu diferit faţă cel de ieri. Dacă azi plec cu tramvaiul, mâine aleg o linie de autobuz. Şi tot aşa în fiecare zi, atât la dus, cât şi la întors. Un singur lucru este în permanenţă nemodificat: mersul pe jos în echivalentul a trei staţii. Două când vin la serviciu şi una când plec. Nu o fac doar din dorinţa de mişcare (dorinţă care mă face să sufăr atunci când folosesc maşina proprie), ci şi din dorinţa de a mă simţi un membru al cetăţii. Mergând pe jos am ocazia să urmăresc cu atenţie o construcţie nouă, am ocazia să văd doi oameni care se ceartă sau o pereche care se sărută cu foc, văd un vânzător de ziare căruia i-a scăpat teancul de ziare pe jos sau un bătrân neatent care se loveşte de un stâlp. Am ocazia să văd oamenii trăind, aşa cum înţeleg ei sau cum le este menirea.
La întoarcerea spre casă aplic acelaşi sistem de evitare a monotoniei, iar mijloacele de transport mă lasă la o distanţă suficientă de bloc ca să mai văd din lumea înconjurătoare. Văd acelaşi vânzător de la tonetă care, de azi dimineaţă nu a reuşit să vândă decât un bax de apă minerală şi trei Eugenia, văd locurile de parcare goale ale celor plecaţi la muncă, văd maşinile de aprovizionare blocând aleile înguste şi primii beţivi care se îndreaptă spre casă după o “băută” începută de cu zori.
Mă apropii de bloc prin partea din spate pentru că este mai umbroasă şi văd primii copilaşi scoşi la joacă de părinţii lor în umbra din spatele blocului. Unul călăreşte de zor o tricicletă, timp în care trage abitir dintr-o suzetă. Altul, prea mic pentru a merge singur, este ţinut în hamuri de mămica lui care râde împreună cu el de stângăciile lui. O fetiţă în hăinuţe roz îşi cheamă prietena de la scara cealaltă ca să se joace cu păpuşile pe o mică pătură întinsă chiar lângă uşa blocului. Trei băieţei nu se dezmint şi bubuie de zor o minge spre satisfacţia tăticilor care stau retraşi şi beau o câte o bere rece.
Toate acestea sunt imagini frumoase, imagini de viaţă, pe care sunt convins că le-aţi văzut sau le vedeţi şi voi oricând şi oriunde.
Ceea ce nu văd aceşti copii, ceea ce nu văd părinţii lor pe aleile unde copiii lor se joacă, ceea ce nu simt aceşti copii şi aceşti părinţi sunt zoaiele imunde şi pestilenţiale scurse din tomberoanele de gunoi depozitate la câţiva metri de ei...
Să auzim de bine!

Eutanasierea

Tuturor celor prezenți și viitori, salutare!
Observ că, în momentul de faţă, două sunt subiectele de actualitate, ca să nu zic la modă: bătaia lui Bote cu amanta şi eutanasierea. Atenţie, e vorba de două subiecte total separate şi nicidecum de un asemenea procedeu aplicat lui Bote sau amantei.
Întrucât primul subiect nu mă interesează nici cât negrul sub unghie, astăzi voi emite o părere despre cel de-al doilea: eutanasierea.
Până acum, lucrurile au fost de aşa natură încât am putut vedea cu proprii mei ochi cum se desfăşoară viaţa în diferite oraşe europene, capitale sau nu. În unele am stat mai mult, în altele mai puţin dar, oricum, suficient ca să apuc să văd câteva lucruri concrete. Sau, cel puţin, aparenţa lor.
Mi-a fost dat să văd oraşe în care era suficient ca un agent de circulaţie să ridice o mână şi coloane de kilometri de maşini îngheţau pur şi simplu, spre deosebire de Bucureşti unde, după semnalul agentului, mai trec cinci sau şase maşini. Mi-a fost dat să văd oraşe în care cititorul de card pentru accesul în metrou era doar o piesă ornamentală, totul decurgând pe baza bunului simţ al călătorilor, spre deosebire de Bucureşti unde, chiar dacă sunt doi agenţi lângă turnicheţi, tot mai sar unii pârleazul. Mi-a fost dat să văd oraşe în care oamenii aveau acces liber pe iarba din parcuri, dar nu lăsau poteci în urmă şi nici munţi de gunoaie, aşa cum se întâmplă oriunde în România. Mi-a fost dat să văd oraşe în care cetăţenii îşi respectau monumentele şi istoria, bună, rea, aşa cum a fost, spre deosebire de români care se poartă de parcă abia ar aştepta să-şi mâzgălească monumentele.
Dar, mai important decât toate, am văzut şi am circulat zile întregi în oraşe în care nu am avut nevoie nici măcar o secundă să mă uit pe unde calc. Nu vă pot exprima sentimentul de libertate pe care l-am avut. Au fost oraşe în care nu m-am gândit absolut de loc unde să calc atunci când cobor din maşină. Oraşe în care m-am suit noaptea în maşină ca să fac plimbări, fără să mă gândesc de loc că voi băga o murdărie în maşină. Oraşe în care m-am putut uita liniştit la monumente, la clădiri sau la oameni fără să am altă grijă decât să nu lovesc un alt trecător. Vă repet că a fost şi a rămas una din cele mai puternice senzaţii de libertate pe care le-am avut şi le am atunci când ies din ţară.
Poate că au şi ei câini cu sau fără stăpân. Poate că au şi ei probleme cu respectivele animale. Dar rămâne problema oficialităţilor. Treaba lor ce fac cu ei, dar oamenii îşi văd în continuare de treburile lor pentru că de aia plătesc taxe. Tot ce ştiu ei este că pot merge liniştiţi pe străzi curate. Ce se întâmplă la noi? Ei bine, la noi problema se transferă în cel mai pur stil dâmboviţean. Nimeni nu vrea şi nu poate să-şi ia vreo răspundere şi atunci, ce s-au gândit: ia să întrebăm noi populaţia. Să le transferăm lor răspunderea acestei decizii. Rezultatul? Oamenii s-au împărţit în tabere pro şi contra diferitelor metode, iar în final nu va fi luată nicio hotărâre.
Ca o concluzie, pentru că îmi este silă de un subiect atât de murdar, vreau să le transmit autorităţilor că nu mă interesează ce metodă vor folosi. Nu este treaba mea. E treaba lor. Eu nu le cer părerea cum să-mi rezolv problemele şi, asemeni mie, la fel fac toţi locuitorii capitalei. Nu ştiu ce metodă e bună şi nici nu vreau să ştiu, aşa cum nu ştiu o mulţime de alte lucruri pe care le fac. Tot ce vreau este să merg pe străzi fără să-mi fie frică pe unde calc.
Să auzim de bine!