Cheile maşinii

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

În vara asta ne-am hotărât să ne facem de cap. Aşa că, împreună cu bunii mei prieteni Mihăiţă şi Mirciulică luăm bărbăteşte în piept drumul litoralului. Avem patru variante la alegere: să mergem pe jos, să mergem cu trenul, să mergem cu maşina tatălui lui Mirciulică sau să mergem cu autostopul. Alegem varianta cea mai dură: cu maşina tatălui lui Mirciulică. Cu atât mai mult cu cât nu plătim noi benzina, iar bătaia ulterioară îi revenea lui Mirciulică. Varianta e cu adevărat dură pentru că flăcăul nu şi-a luat permisul decât de o lună. Pentru a echilibra riscul, schimb din oră în oră cu Mihăiţă: când el pe “locul mortului”, când eu. Ne-am făcut socoteala că, plecând odată cu răsăritul, având în vedere stilul de condus al lui Mirciulică, vom ajunge în Constanţa pe la amurgit. Dar cu el nu poţi fi sigur de nimic, aşa că ne luăm provizii cât pentru două zile. Dar, luat cu încetul şi cu rugăciuni la fiecare troiţă, ajungem cu bine pe litoralul însorit al Mării Negre. Ce e drept, când ajungem nu mai era însorit, aşa că ne repezim fuguţa să căutam adresa gazdei ca să nu ne apuce noaptea pe drum.

A doua zi, după sculare, ne grăbim la apă ca broaştele ţestoase după eclozare. Am lăsat maşina cu hainele noastre în ea în parcarea unei benzinării de la intrarea în Mamaia şi parcurgem drumul până la plajă în frumoasele costume de baie din dotarea individuală. Ne expunem soarelui darnic, înotăm, glumim şi ne distrăm până la momentul când, organismele noastre deshidratate şi-au exprimat dorinţa insistentă de refacere a rezervei de hidrocarbonaţi.

- Mă duc eu să iau trei beri, ia cuvântul Mihăiţă în timp ce se ridică.

- Bine, zice Mirciulică trântit pe burtă. Vezi că banii sunt în pantaloni.

Urmează un scurt moment de confuzie pentru că, pe o rază de doi metri în jurul nostru nu e niciun pantalon. Recuperez rapid şi le reamintesc faptul că am lăsat hainele în maşină. Prin haine înţelegând şi pantaloni.

- Ah, ai dreptate, am uitat. Ia tu cheile şi du-te de-i caută în pantaloni.

În acel moment s-a produs o falie spaţio-temporală de toată frumuseţea. Totul a dispărut în jurul nostru, plaja cu turiştii ei nu mai există, hotelurile de pe faleză nici atât. Suntem doar noi trei stând în picioare şi uitându-ne ca idioţii unul la altul pentru că, instantaneu, ne-a venit înaintea ochilor aceeaşi imagine: maşina încuiată, în maşină pantalonii noştri, iar în pantalonii lui Mirciulică cheile maşinii. Recuperăm cu mare greutate stând pe o bordură.

- Nu mai ai alt rând? întreabă sfios Mihăiţă.

- Eşti complet idiot. Şi dacă am, unde le ţin? În slip? răspunde nervos Mirciulică gândindu-se deja la măciucile pe care i le va aplica taică-său. Sigur că am, dar sunt în maşină.

Decid să preiau conducerea operaţiunilor, aşa că îi informez:

- Fraţilor, singura soluţie e să spargem broasca de la uşă.

- Alt idiot, mă pune la punct Mirciulică. Stai tu să iei bătaia de la tata?

Varianta era exclusă de la sine pentru că ştiam că omul are mâna grea, aşa că începem să ne deplasăm agale spre maşină, tot sucindu-ne minţile pentru găsirea unei soluţii. Aşa cum ne învârtim în jurul ei, Mihăiţă ne anunţă cu voce stinsă că vede la nici 50 metri de noi un service, ascuns în spatele benzinăriei. Ne repezim lacomi şi dăm peste un meşter care denotă o oarecare intenţie de cooperare. Dar, când am intrat în amănunte, omul a refuzat categoric: dacă deschide maşina cu metode „neortodoxe” va fi suspectat ulterior la orice furt. După mai bine de o jumătate de oră de parlamentări şi de jurăminte din partea noastră, omul acceptă şi deschide uşa din două mişcări.

- Hainele mele, hăinuţele mele scumpe, zbieram fiecare şi dansam cu ele în braţe.

S-a făcut târziu, aşa că am decis să lăsăm plaja şi să ne întoarcem la gazdă.

- Intră tu şi dă-i o cheie, îmi ordonă Mirciulică de sub capota ridicată.

Problema este că, maşina fiind o rablă, la fiecare pornire, cineva trebuie să fie înăuntru ca să dea la cheie, iar un altul afară să meşterească nu ştiu ce la motor. Orice altă variantă e imposibilă.

Intru, bag cheia în contact şi, fără să debraiez sau să verific maneta schimbătorului de viteze sau cea a frânei de mână, o răsucesc uşor. Bruuum! face brusc motorul şi maşina ţâşneşte din loc. Dintr-un reflex formidabil apăs pedala de frână cu toate puterile, suficient ca să-l văd pe Mirciulică cum ţâşneşte de sub capotă drept pe aripa maşinii.

- Eşti nebun? Ce sari aşa? M-ai speriat! strig la el prin geamul deschis.

- Mă ucizi! zbiară el la mine.

- Cum să te ucid? Nu vezi că s-a oprit în aia din faţă?

Acesta e crudul adevăr. Spre norocul lui, maşina nu s-a oprit în picioarele lui Mirciulică, ci în stopurile maşinii parcate în faţă. Evident, cu spărturile de rigoare de ambele părţi. Ulterior, concluzionăm că de vină este Mihăiţă care, deşi nu are permis de conducere, era dator să ne avertizeze că maşina este în viteză. Ajungem la gazdă şi intrăm în programul de seară şi odihnă. Odihnă este un eufemism, pentru că la ora trei dimineaţă, ne trezim cu Mihăiţă scuturându-ne cu ultimele puteri:

- Fraţilor, mor, mi-e rău!

Ne dezmeticim cu greu, aprindem luminile ca la Revelion tocmai bine să ne dăm seama că bietul de el făcuse insolaţie. Restul nopţii decurge monoton: când nu-l frec eu cu iaurt, îl freacă Mirciulică cu oţet şi invers. Când s-a făcut lumină, Mirciulică, cu ochii încercănaţi şi tremurând de oboseală ne declară:

- Băi, eu nu mai merg cu voi la mare. Mă întorc acasă să mă bată tata, dar ies mai ieftin.

- Nici noi nu mai vrem, îi răspundem la unison.
Aşa că am purces spre casă imediat. După două zile ne reîntâlnim pe plaja din Mamaia, de data asta veniţi individual, cu trenul. Rar am mai avut apoi parte de o vacanţă aşa veselă cum a fost a noastră în continuare.

Să auzim de bine!