Note şi impresii de călătorie din şi despre Thasos, insula verde (14)

Plaja Nisteri stânga

Plaja Nisteri dreapta

Ziua treisprezece - Plaja Piscină ratată, Plaja Nisteri, dulcea picanterie, indicaţii de drum

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare! Ziua treisprezece, zi cu ghinion. Ne apropiem de sfârşitul concediului şi nu am văzut încă un loc dorit încă de la venire: Plaja Piscină. Poate numele vi se va părea ciudat, dar să ştiţi că şi plaja este ciudată. Este o plajă amplasată în capătul sudic al insulei, dincolo de plaja de la Aliki. Cum mergi pe şoseaua de vest a insulei, imediat după localitate, şoseaua face o buclă la dreapta, trecând de hotelul Aeria (la şosea este un panou cât toate zilele care îl anunţă), apoi face o buclă la stânga. Ei bine, pe la jumătatea buclei, se face un drum de ţară la dreapta, spre mare, spre hotelul Seirines. Acesta este drumul spre Plaja Piscină. Iar numele ei provine de la faptul că, printr-un fenomen curios al naturii, stâncile au fost erodate sub forma unui bazin destul de mare ca dimensiuni, având oarecum forma unei inimi, bazin umplut cu apa mării.

Aceasta a fost teoria. Pentru că în practică, am oprit maşina şi am coborât după primii cinci zeci de metri parcurşi pe respectivul drum de ţară. Drumul este la fel de prost ca cel spre Plaja de Marmură, poate chiar mai prost, iar maşina a fost destul de solicitată până acum în acest sens. Ca să nu mai vorbesc de garda la sol de doar zece centimetri…

Drept pentru care, trecem vizitarea acestei plaje la capitolul nerealizări şi ţinem o scurtă şedinţă încotro să o luăm. Decidem în unanimitate covârşitoare ca să ne îndreptăm spre Plaja Nisteri. Este apropiată de hotelul nostru şi bine dotată, aşa că nu avem nici un argument împotrivă.

Ajunşi în zonă, decidem ca să nu mai parcăm maşina la şosea, ci să intrăm pe un drum folosit de cunoscătorii pe care îi observasem data trecută că îşi aduc maşinile cât mai aproape de umbrele. Şi aici ne lovim de aceeaşi problemă a drumului: coborârea spre plajă se face pe o porţiune scurtă de drum de ţară, dar atât de brusc abruptă că mă face să opresc şi să verific mai întâi dacă o pot coborî. Decid că da şi reuşim ca să aducem maşina sub un pin din zonă. Alegem o umbrelă bine poziţionată şi începem ca să ne bucurăm de binefacerile apei şi soarelui.

La un moment dat, aşa cum stau pe jumătate adormit pe şezlong, aud copila că mă întreabă:

- Tata, domnul acela e mort? E nemişcat de două ore… şi cu gura deschisă...

Tresar şi mă ridic în capul oaselor cu gândul la limba în care va trebui să dau declaraţiile poliţiei locale. Sau Interpolului. Sau… Dumnezeule! Uitându-mă mai bine la cadavrul care zace pe şezlong cu gura deschisă îmi dau seama că nu este altul decât bunul domn Elias, unul dintre patronii restaurantului unde fusesem tratat ca un om mare, cum spune reclama. Ostenit de turele nocturne, este clar că bietul om trage un mic somn de frumuseţe…

De altfel, nu mă surprinde modestia prezentării sau a locaţiei. Stând de vorbă cu localnicii în diverse ocazii, am observat că cei care fac bani, nu se întrec în a-şi etala costume Armani sau maşini scumpe. Muncesc de dimineaţa până seara alături de ceilalţi salariaţi, îmbrăcămintea noastră este mai de calitate decât a lor, iar timpul liber îl petrec în familie sau în diferite zone locale şi nu pe Coasta de Azur. În general, fiind o zonă eminamente turistică, cuvântul de ordine este “muncim şi facem bani vara ca să avem din ce trăi iarna”.

Mă întorc liniştit la îndeletnicirile mele estivale şi descopăr un nou joc, pe care îndrăznesc ca să-l numesc “buturuga”. Jocul e simplu şi nu necesită abilităţi deosebite. Mă poziţionez culcat pe plajă cu faţa în sus sau în jos într-o zonă în care apa sau valurile abia mai ating ţărmul şi zac aşa până mi se face foame… sau sete… sau altă poftă... Marele avantaj este acela că, având corpul spălat permanent de apa mării, te poţi bronza la nesfârşit, fără eriteme. Spre marea mea satisfacţie, observ că, după aproximativ zece minute (mai precis, nouă minute şi patruzeci şi trei de secunde), un procent estimat între 78,36% şi 78,42% din bărbaţii de pe plajă, a început să-l practice cu asiduitate…

Astfel, terminăm apoteotic ziua de plajă şi ne putem îndrepta spre hotelul nostru. Am parte de o nouă satisfacţie în momentul când reuşesc să scot maşina pe acea scurtătură abominabilă. Urmează procedura ablaţiunii şi a schimbului de haine după care, decidem că e momentul ca să-i facem o vizită de rămas bun domnului Stratos.

Ajungem cu bine la local şi Nikos, un chelner albanez din local, mă salută cu “amirale”, ceea ce dovedeşte că şi-a însuşit critica făcută cu prilejul ultimei vizite când m-a categorisit cu un titlul umil de căpitan… Ne localizăm la masa noastră preferată, ne salutăm cu membrii familiei domnului Stratos şi apare şi acesta cu nelipsita-i ţigară în mână. Ca să nu facem gesturi inutile cu mâinile pe durata conversaţiei, comandăm urgent trei salate tzatziki, trei porţii de bouiourdi, un castron de tyrosalada, un mix grill pentru copilă, un piept de pui la grătar pentru soţie şi creveţi în sos picant de tomate pentru mine. Acum, citind aceste rânduri, veţi emite concluzia că eu, adică autorul acestor rânduri, sunt un mare beţiv din moment ce îmi plac mâncărurile picante. Greşit, total greşit, ca să nu zic eronat! Pentru că, aşa cum observasem şi la alte mese anterioare consumate în Thasos, tot gustul picant al mâncării dispare complet după maximum cinci minute, printr-un procedeu culinar care îmi scapă, dar care merită un premiu Nobel.

Cât timp înfulecăm, domnul Stratos ne recomandă pentru întoarcere un cu totul alt drum decât cel ştiut de noi. Este un drum care, după ce eşti debarcat în Keramoti (atenţie, numele se pronunţă cu accent pe ultimua silabă!), te duce la autostrada A2, apoi prin breteaua Xanthi Est te traversează oraşul respectiv, după care trece prin localităţile Echinos şi Thermes (sunt trei Thermes, Apo Thermes/Thermes de Sus, Meses Thermes/Thermes de Mijloc şi Kato Thermes/Thermes de Jos) te scoate la o vamă mititică, tocmai bună de trecut în Bulgaria fără aglomeraţie. Dar marele avantaj este, aşa cum îl prezintă domnul Stratos, scurtimea drumului şi durata: maximum cinci sute de kilometri, drum pe care un şofer bun îl face în maximum opt ore. Suntem atraşi de o asemenea ofertă şi rămânem înţeleşi ca să venim a doua zi cu harta pentru a marca punctele importante ale traseului.

După ce dăm gata şi platoul cu felii de pepene, ne îndreptăm spre hotel, oarecum strâmbi din cauza burţilor umflate şi oarecum trişti din cauza plecării apropiate.

Să auzim de bine!