Cu gândul la criză

Imagine preluată de pe logec.ro

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Stau cu Dorel în birou şi ne uităm unul la altul. Am rămas singuri, programul s-a terminat de mult, ceilalţi au plecat, iar noi suntem atât de obosiţi de alergătura zilei încât nu ne vine nici să mergem acasă...

Mai iau o gură din ceaiul răcit de mult, Dorel mai ai o gură din cafeaua la fel de sleită şi îşi aprinde o ţigară. Încet, încet, vlaga ne revine şi suntem în stare să articulăm câteve cuvinte.

- Şefu’, îmi spune Dorel, doar când lucram în State mai eram atât de obosit.

- Zău? Ai lucrat în State? devin eu curios.

- O, da, şefu’, am plecat prin ’91 sau ’92.

- Şi cât ai stat acolo? continui eu discuţia devenită interesantă.

- Păi, am stat vreo trei ani, se socoteşte el câteva momente.

Şi aşa începe o discuţie în care Dorel îmi va povesti o mulţime de lucruri despre viaţa de acolo, despre cum muncesc şi trăiesc cei de acolo. Pentru mine este şi nu este o viaţă atractivă pentru că, atât cât cunosc despre State, este vorba de o altă lume, un alt univers. Lucrurile sunt atât de diferite acolo, în State, faţă de noi, europenii, încât nu îmi pot imagina că aş putea “arde” diferenţele.

Şi Dorel începe să îmi povestească cum a lucrat, mai întâi, la un comerciant, făcând livrări la domiciliu, despre cum era plătit şi cum era împărţit bacşişul, despre corectitudinea relaţiilor cu colegii precum şi despre relaţia cu patronul.

Apoi, îmi povesteşte despre perioada în care a lucrat în construcţii, despre viaţa de şantier şi organizarea exemplară a muncii acolo, despre plicul cu cecul săptămânal, despre cum făcea piaţa în căutarea ingredientelor cu care era obişnuit pentru a face mâncare românească, despre câştigurile realizate şi începutul unei situaţii pe care şi-o dorea realizată acolo.

- Şi uite aşa, am ajuns ca să îmi cumpăr o casă.

- Înseamnă că aveai deja strânşi bani frumoşi, zic eu.

- Aveam, dar nu frumoşi. I-am băgat pe toţi în casă şi mi-a mai dat şi banca un credit.

- Cam nasol, zic eu. Aşa “chel”, fără bani, ce făceai cu casa? Îţi trebuia măcar o mobilă, acolo, ceva... mă minunez eu.

- Aşi, nici vorbă. Cum am luat casa în primire, au venit cei de la telefoane. În două ore aveam telefonul instalat. Tot pe credit. A doua zi a venit mobila.

- Şi asta tot cu credit?

- Da, sigur, toate veneau automat, şefu’. Era suficient ca să te muţi şi apărea furnizorul. Nu aveai bani? Nicio problemă, credit!

Dorel continuă ca să îmi povestească despre particulărităţile vieţii de acolo. Un lucru îmi apare înaintea ochilor asemenea unui far de maşină: CREDIT. Sunt economist şi încerc să gândesc prin prisma unui economist. Creditul nu înseamnă altceva decât o marfă reală contra unor bani nici măcar virtuali, ci contra promisiunii unor bani care vor fi. Dorel îmi descrie o situaţie care, pe mine, nu mă încântă deloc. Dacă banca va avea o problemă sau, pur şi simplu, îi va cere să îşi lichideze toate datoriile simultan? Dacă situaţia economică sau cine ştie ce accident vor obliga banca să scoată pe piaţă toate lichidităţile ei? Care lichidităţi, mă întreb tot eu, din moment ce totul este pe credit? Care lichidităţi, din moment ce volumul banilor blocaţi în credite depăşeşte de departe capitalul băncii? Într-o asemenea situaţie mi se pare clar ca lumina zilei că puţine bănci pot fi solvabile. Totul îmi pare un mare balon de săpun, o economie umflată artificial pe baza unor promisiuni de bani şi nu a unor bani reali. Cât de solvabil poate fi un muncitor ca Dorel, care are casă cumpărată pe credit, maşină cumpărată pe credit, telefon şi televiziune pe cablu instalate tot pe credit, mobilă furnizată pe credit? Cât de solvabilă poate fi o bancă fără bani? Înţeleg utilitatea creditului, dar nu mă împac cu acest sistem. Simt o sudoare rece la gândul necesităţii unei solvabilităţi imediate.

Discuţia purtată cu Dorel a avut loc în vara lui 1998. Sunt convins că, asemeni mie, au existat o mulţime de alţi oameni, mai mult sau mai puţin pregătiţi, care au gândit la fel: ce-ar fi DACĂ...?

Şi ce dacă au gândit?...

Să auzim de bine!