Orientarea

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Recunosc faptul că privesc cu mare precauţie ştirile din mass media românească Şi recunosc la fel de bine că nu am urmărit toate emisiunile legate de recentul accident aviatic ca să ştiu dacă a existat vreuna în care victimele să povestească minut cu minut ce s-a întâmplat din momentul când au văzut că se prăbuşesc până au venit salvatorii. Aşa că, rândurile de mai jos au caracterul unei ipoteze strict personale.

Multe din telefoanele moderne, aşa-numitele telefoane inteligente sau smart phones cum li se spune prin Drumul Taberei, au în dotarea lor un modul numit GPS. Ca să fie clar de la început, între acest modul şi operatorul de reţea nu există nicio legătură. Poţi să nu ai semnal deloc în reţea, dar GPS-ul funcţionează la fel de bine, comunicarea lui fiind între telefon şi sateliţi, nu între telefon şi operator. Că să comunice, acest modul trebuie activat printr-o comandă umană. Dar funcţionarea lui este inutilă dacă pe aparat nu sunt descărcate hărţi, cuprinzânâd cel puţin locul în care se află persoana în acel moment. Degeaba ai descărcat hărţi cu Mozambic, dacă tu te afli în Guatemala; aparatul nu va indica nimic concret. Dar mai este nevoie de ceva, este nevoie de o aplicaţie software (un program) care să gestioneze funcţionarea modulului GPS.

Aceste aplicaţii pot fi felurite: unele îţi indică doar poziţia în care te afli, altele îţi permit căutarea unei anumite adrese, altele indică şi poziţionarea şi permit căutarea unei adrese, iar altele, mai perfecţionate, permit stabilirea unui punct ţintă şi a unui traseu din punctul în care te afli până la punctul ţintă. Cele mai harnice permit chiar obţinerea coordonatelor geografice ale locului. Coroborând toate acestea cu declaraţiile victimelor pe care am apucat să le aud, putem concluziona fără dubiu:

1. Aveau în dotare un telefon inteligent,

2. Telefonul avea modul GPS şi program de gestionare,

3. GPS-ul era deschis, funcţional, iar persoana ştia să-l folosească din moment ce a trimis coordonatele locului.

În acestă situaţie, mi-am luat teleofonul în mână şi am încercat să mă pun într-o situaţie similară, aceea de a cere ajutor. În opinia mea, convorbirea ar fi trebuit să se deruleze astfel:

- Alo! Bună ziua! 112?

- Da, bună să vă fie inima. Ce s-a întâmplat?

- Iaca, avionul în care ne aflam s-a prăbuşit într-o pădure.

- Nasol moment. Şi cu ce vreţi să vă ajutăm?

- Păi, să trimiteţi o echipă de salvare.

- În regulă. Imediat. Vă rugăm doar să ne daţi niscai coordonate sau elemente de referinţă.

- Păi, citesc pe GPS-ul telefonului că suntem la 46,771379 latitudine nordică şi 23,498039 grade longitudine estică.

- Excelent! Văd că le aveţi cu orientarea. Doar că mi-aţi furnizat coordonatele în format zecimal şi noi nu avem niciun inginer pe aici care să ştie să le convertească în format sexagesimal. Îmi pare rău. Dar pe ecran nu se vede niciun reper de orientare?

- O, ba da! Văd în josul ecranului un semn de localitate lângă care scrie Mărginimea Sibiului.

- Perfect! Vasile, notează, epava este la nord de Mărginimea Sibiului. Altceva mai vedeţi? Mai micşoraţi olecuţă imaginea ecranului.

- Da, acum a apărut în partea de sus a ecranului o apă lângă care scrie Ozana.

- Minunat! Vasile, notează că sunt la sud de Ozana. Deci, sunteţi eşuaţi între Ozana la nord şi Mărginimea Sibiului la sud. Mai vedeţi şi alte detalii? Ia mai încercaţi să măriţi olecuţă imaginea.

- Opa! A apărut un punct la un de’şt de locul unde e indicată poziţia noastră şi scrie lângă el Dealu Popii.

- Cât se poate de bine. Vasile, ai notat? Supravieţuitorii se află într-o zonă cu Ozana la nord, Mărginimea Sibiului la sud, lângă punctul Dealu Popii. În cinci minute venim, poziţionarea este cât se poate de clară, staţi liniştiţi!

Cam aşa ar fi trebuit să fie dialogul meu imaginar, cu toponimice, sper că aţi observat, la fel de imaginare. Şi totuşi căutarea a durat enorm, iar indicaţiile nu au fost de niciun folos.

Ceva îmi scapă, cineva nu a ştiut ce şi cum să întrebe, ceva ce trebuia să se întâmple nu s-a întâmplat, cineva nu a ştiut să comunice.

Să auzim de bine!
P.S. Azi, 24 ianuarie, vin cu o completare de toată lauda. În dialogul meu imaginar am folosit termenul "nasol". Într-una dintre stenogramele convorbirilor cu turnul de control în care se semnala dispariţia avionului şi pe care am citit-o azi, un personaj a folosit termenul "naşpa" referindu-se la acelaşi lucru. Se pare că imaginaţia mea e foarte aproape de realitate...
P.P.S. Dumnezeule, mă doare când am dreptate la lucruri rele. Azi aflu că Măruţă a făcut în emisiunea lui un experiment pornind exact de la cele enunţate de mine mai sus: poziţionare în funcţie de reperele geografice. A identificat locul în 5 minute. Ce vă spuneam? Cineva nu a nu a ştiut ce şi cum să întrebe, cineva nu a ştiut să comunice.

Cum se face propaganda

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Cu ceva timp în urmă am scris o postare în care îmi mărturiseam nemulţumirea privind modul în care România îşi face propagandă. Mai bine zis, despre modul cum NU îşi face propagandă şi dădeam exemplul de invidiat şi de felicitat al ungurilor care nu pierd niciun prilej să acţioneze pentru ca ceva, orice, să apară legat de ei în acţiunea unui film american. Aşa cum maşinile marca Volvo apar obligatoriu într-un film american, tot aşa apare şi o referire la unguri sau Ungaria. Nu am întâlnit încă nicio aplicaţie software care să nu aibă inclusă în menu şi limba ungară, lucru care nu se întâmplă cu limba română.

Cu prilejul unei alte postări îmi exprimam uimirea referitor la ce informaţii găsisem pe o aplicaţie de genul GPS pe care o am instalată pe telefon. Este o aplicaţie benignă, numită Mapdroyd, care acţionează ca o jumătate de GPS în sensul că îţi indică poziţia şi împrejurimile oriunde te-ai afla, dar nu îţi permite stabilirea sau urmărirea unui traseu. Ei bine, deschizând respectiva aplicaţie am descoperit că pe hartă erau marcate zonele în care îşi fac veacul haitele de câini vagabonzi atât de cunoscute nouă, bucureştenilor.

A mai fost o postare în care vă povesteam cum am rămas bujbe vizionând din Grecia emisiunile postului PROTV internaţional. Emisiuni care m-au uimit nu prin conţinutul lor, ci prin faptul că în august 2011 erau prezentate ca fiind actuale emisiuni din 2009! Iată, mi-am zis atunci, ce informaţii denaturate pot afla românii mei (şi nu numai ei, ci şi străinii) privind realităţile şi actualitatea din România cea iubitoare de români.

Aceste trei aspecte cumulate mi-au creat o arecare stare de dezamăgire privind modul în care ţara mea nu îşi face publică prezenţa, iar atunci când o face, o face la modul cel mai păgubos şi mă gândeam ce se poate face pentru remedierea unei asemenea situaţii.

Iată că după ploaie vine soare, ne învaţă un străvechi proverb. După norul nemulţumirii iată că apare soarele unei satisfacţii depline. Nu am de lucru într-o după-amiază şi ce îmi zic? Ia să văd dacă găsesc vreo actualizare pentru respectiva aplicaţie. Şi am găsit-o, am descărcat-o şi am instalat-o. Iar surpirza merită efortul. Deschizând aplicaţia la harta României îmi este dat să văd ceea ce vedeţi şi voi în imaginea de mai jos: AUTOSTRADA 3 BUCUREŞTI-BRAŞOV ESTE TRASATĂ PE HARTĂ ca fiind reală şi funcţională!

Cine circulă pe ea? Păi, cine a trasat-o! Asta spre satisfacţia străinilor sau a românilor din afara ţării necunoscători ai realităţii, care vor zice cu mândrie: iată ce autostrăzi multe şi frumoase a realizat guvernul!

Să auzim de bine!

GPS

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Până nu demult, se spunea că hârtia suportă orice. Mai nou, se pare că putem spune că telefonul suportă orice. Mai precis, telefonul celular. Şi mai precis, telefonul meu celular.

Spun asta pentru că, atunci când nu am ce face, îmi fac de lucru instalând pe el tot felul de aplicaţii. Dacă nu îmi plac facilităţile oferite sau felul cum ele rulează, le şterg. Dacă îmi plac, le şterg la fel de bine pentru că nu îmi place ca să îl ţin încărcat cu tot felul de chestii.

Una dintre ultimele aplicaţii descărcate şi instalate a fost aceea numită Map Droyd. Este o aplicaţie blândă, cuviincioasă, care nu consumă multe resurse. Nu are cine ştie ce facilităţi, dar are meritul că îţi indică foarte precis strada unde te afli sau străzile din jur. Fără ca să poţi stabili un traseu ca pe un adevărat GPS şi fără tot felul de comenzi sofisticate sau vocale, are meritul că mi-a indicat unde mă aflu şi dacă merg pe drumul cel corect chiar în zone declarate ca necartografiate pe alte jucării GPS.

Zilele trecute, tocmai mă pregăteam ca să îl dezinstalez când, m-am hotărât ca să arunc o ultimă privire asupra hărţilor oferite. Pe ultimele actualizări, autorii au început ca să marcheze cu semne specifice spitalele, restaurantele, staţiile de benzină sau alte puncte de interes. Măresc harta şi o centrez pe locaţia unde mă aflu, adică Drumul Taberei. Prilej de a vedea marcarea amplasamentului restaurantului Drumeţului sau cel al magazinului Billa. Câteva semne ciudate însă îmi atrag brusc atenţia. Măresc şi mai mult harta şi detaliile sunt mult mai clare. Şi văd marcate..., ei bine, ce credeţi că văd marcate?

Dragii mei, ceea ce văd marcate de către producătorii acestei aplicaţii Android pe o hartă a Bucureştilor din anul 2011 sunt locurile cu haite de câini vagabonzi! Şi vă rog ca să mă credeţi pentru că le ştiu foarte bine şi fără GPS de la Android... un GPS tocmai bun de condus o ţară din secolul al XXI-lea spre intrarea în spaţiul Schengen...

Să auzim de bine!

Utilitatea GPS-ului peste hotare

Tuturor celor prezenți și viitori, salutare!
De data asta nu am mai putut să ne reunim în plen. Aşa că, din bătrâna noastră gaşcă vom merge numai trei titulari (evident, cu familiile din dotarea individuală). Vom merge în Grecia cu intenţia declarată de a petrece acolo Revelionul. Am plecat pe 27 decembrie şi urmează să ne întoarcem pe 3 ianuarie. Asta ca să avem timp destul pentru colindat prin diferite locuri, nu numai pentru distracţii ieftine, cum ar fi petrecerile şi mâncatul fără măsură.
În concluzie, suntem trei familii grupate în două maşini, ceea ce face mersul în coloană mai uşor. Mihăiţă urmează să conducă grupul având în vedere că este posesorul unui GPS redutabil, pe care îl mai folosise cu rezultate “deosebite” cu prilejul unei excursii în Făgăraş. Nu vrem să riscăm vreo amendă, aşa că, în Bulgaria păstrăm viteza legală, ceea ce face să intrăm în Grecia mai pe la asfinţit. Trecem de Salonic cu speranţa că nu mai avem mult şi ajungem. Speranţă care începe să se risipească în momentul când vedem că se întunecă. Ceva nu mi se pare în regulă. Mai făcusem drumul anterior şi nici gând să dureze atât. Îi semnalizez lui Mihăiţă, oprim şi ne consultăm. Bine am făcut pentru că aparatul omului nu avea harta actualizată decât până în Vassiliki. Iar Mihăiţă neobservând acest aspect, mergea pe drumurile Greciei la nesfârşit.
Preiau conducerea trupei şi iată-ne ajunşi. A doua zi am decis să mergem în Salonic mai pe înserat, restul zilei fiind ocupat cu alte plimbări. Reuşim nu numai să ajungem, dar să şi găsim un loc de parcare, toate mulţumită GPS-ului. Facem un tur al oraşului şi, pe la orele 22 decidem să plecăm spre staţiunea noastră în ordinea de linie GPS, Mihăiţă, eu. Ordine firească având în vedere rezultatele notabile obţinute la intrarea în oraş. Acum, e momentul să vă fac o mărturisire: nu ştiu din ce motiv, dar ori de câte ori am fost în Salonic, am ştiut să intru şi să ajung la destinaţie, dar nu am mai ştiut să ies. Deşi îi cunosc străzile mai abitir ca ale cartierului meu. Cred că e o chestie hormonală... Aşa că, Mihăiţă cu GPS-ul lui este binevenit.
Pornim, iar eu mă ţin după luminile de poziţie ale maşinii lui Mihăiţă. E musai pentru că am uitat staţiile de emisie-recepţie la hotel. Semnalizează stânga. Şi eu la fel. Merge înainte. Eu după el. Semnalizează dreapta. Fac la fel. Merge înainte. Eu după el. Iar semnalizează stânga. Îl imit. Semnalizează dreapta. Eu după el. Merge înainte. Hop şi eu. Semnalizează stânga. Semnalizez şi eu. Intrăm pe nişte străduţe atât de înguste încât mă tem să nu rămân fără oglinzi. Semnalizează dreapta. Fac la fel. Iese într-un bulevard. Ţin aproape. “Dumnezeule”, mă gândesc, „dacă nu ar fi GPS-ul, eu singur nu ieşeam de aici în vecii vecilor”. Schimbările de direcţie şi opririle durează de vreo patruzeci de minute. Rememorând traseul, pot să jur că am parcurs mai mult de jumătate din străzile oraşului. Pe tăcute, îmi fac un legământ să nu mai vin în Salonic fără GPS.
Iată-ne ajunşi la un semafor. E pe culoarea roşie. Aşteptăm liniştiţi şi îl văd pe Mihăiţă cum pleacă la verde ca glonţul din puşcă. Eu după el. Nu peste mult timp recunosc traseul spre staţiunea noastră. Mergem cu pedala la podea şi ajungem la hotel în timp record. Parcăm maşinile, coborâm şi mă adresez lui Mihăiţă:
- Frate, bun e un GPS la casa omului!
- Ce-ţi veni? îmi răspunde Mihăiţă uitându-se lung la mine.
- Cum ce-mi veni? Păi, cine cucu crezi că ne scotea din oraş dacă nu aveai GPS-ul?
Mihăiţă mă mai priveşte odată lung, după care se întinde pe jos ca să poată râde mai în voie.
- Frate, aparatul arăta aiurea şi l-am deconectat după zece minute de rătăcit. E undeva, pe sub banchetă. Mi-am propus ca la primul stop important să o iau drept înainte şi aşa am ieşit!
Să auzim de bine!

Cum să ocoleşti (cu) un GPS

Tuturor celor prezenți și viitori, salutare!
De data asta suntem hotărâţi: o vom face lată. Ne-am strâns toată gaşca şi am decis să închiriem o cabană, undeva într-un loc mai retras, un loc cu verdeață, un loc doar pentru noi. Stabilimentul trebuie să fie nici prea mic, dar nici prea mare, noi fiind un grup de vreo 14 persoane, fără să mai punem bagajele la socoteală. Mihăiţă se oferă să rezolve el treaba. Ştim bine ce înseamnă asta: o va pune pe Melania, soţia lui, să stea zi şi noapte pe Internet până va găsi ceva potrivit. Cu sufletul trist gândindu-ne la biata femeie, ne despărţim.
Dar nu pentru mult timp, pentru că după doar două zile Mihăiţă ne anunţă că a rezolvat problema: o cabană nou-nouţă undeva prin Făgăraş. Ne întâlnim vineri pe la prânz la ieşirea din Bucureşti ca să formăm coloana auto. Suntem distribuiţi fără deosebire de sex, religie sau apartenenţă politică în cinci maşini. Printre altele, Iulică vine cu propunerea că ar fi fost bine să solicităm un motociclist de la Poliţie, având în vedere numărul maşinilor din coloană. Îl liniştim spunându-i că, dacă va conduce cum ştim noi, sigur ne vom trezi cu un motociclist. Iar Mihăiţă ne linişteşte şi ultimele temeri anunţându-ne că este fericitul posesor al unui GPS nou, cu toate hărţile la zi.
După ce se potolesc uralele, pornim la drum, cu Mihăiţă evident în frunte. Iulică iar deschide gura ca să propună ca Mihăiţă să conducă cu GPS-ul scos pe fereastră ca să vedem cu toţii traseul. Şi această problemă se rezolvă prin numărul sporit de staţii de emisie-recepţie pe care le avem în dotare. Tot chichirezul este ca fiecare din şoferi să fie atent la maşina condusă de Mihăiţă şi la semnele făcute de el. Şi uite aşa, cu ochii unul pe altul şi cu staţiile deschise, ajungem la intrarea în Braşov. După câteva sute de metri, vedem că Mihăiţă frânează. Hop şi noi la fel. După 2,6 secunde îl vedem că semnalizează la dreapta. Hop şi noi la dreapta. Mergem puţin şi îl vedem că semnalizează din nou la dreapta. Şi noi la fel. Opreşte la o intersecţie şi oprim şi noi cu tot alaiul. După care vedem că semnalizează iar la dreapta. Noi după el. Intrăm într-o şosea mare şi lată, facem la dreapta şi nu după mult timp vedem un indicator către Braşov. Ne continuăm drumul, de data asta mai încet şi cu o oarecare nelinişte în suflet. În peisaj erau elemente care ne erau deja cunoscute. Ajungem la o bifurcaţie, Mihăiţă opreşte, după care semnalizează la dreapta. Noi după el ca oile. Continuăm să oprim la intersecţii şi să facem la dreapta până observăm cu toţii (chiar şi copiii care aţipiseră) că am reintrat în şoseaua cea mare. Luăm legătura prin staţii şi decidem să tragem pe dreapta.
Urmează un consiliu de război rapid prilej pentru Mihăiţă de a declara că el merge pe unde îi arată GPS-ul. Suntem debusolaţi: e posibil ca, după câteva zile de mers în cerc, să ni se termine benzina şi proviziile. Decidem în unanimitate să închidă aparatul şi să mergem după indicatoare. Figura a ţinut excelent până la intrarea în Făgăraş. Acolo însă nu am mai avut nici un indicator să ne ajute aşa că, după o scurtă consultare, am decis că e mai bine să redeschidă aparatul. Am pornit din nou cu entuziasm la drum, dar după câteva ocoluri, un membru mai lucid al grupului a observat că iar ne rotim în jurul unui punct.
Iar am oprit şi iar ne-am consultat, dar după o mică pauză necesară ca să alungăm localnicii care începuseră să ne cunoască. Am decis cu majoritate de voturi să închidă naibii aparatul şi să mergem înainte. Şi bine am făcut pentru că, e drept că mai pe seară, am ajuns la destinaţie. Zilele de sfârşit de săptămână au trecut ca o părere cu glume şi veselie şi iată că ne trezim că este duminică la prânz şi trebuie să revenim la domiciliile conjugale. Prilej de noi consultări: mergem după indicaţiile GPS-ului au ba. Mihăiţă ne dă asigurări că, noapte de noapte, cât a durat şederea noastă la cabană, el a reglat aparatul care acum merge ca ceasul.
Decidem să plecăm în aceeaşi coloană, urmând indicaţiile aparatului. Trecem de o comună, trecem şi de a doua (bucuroşi de zilele de distracţie care vor urma, nimeni nu reţinuse nimic din imaginea drumului la dus) şi vedem că maşina lui Mihăiţă semnalizează şi face la dreapta. Ne ţinem după el o porţiune destul de scurtă pentru că iată, drumul devine impracticabil chiar pentru tractoarele forestiere. Oprim, coborâm şi ne aplecăm asupra aparatului. E clar că aparatul indică acest drum ca fiind cel mai scurt spre Bucureşti.
- Da, dar este peste Munţii Făgăraş, observă Dănuţ cu o luciditate care nu îl caracterizează.
- Îmi pare rău, continuă el, dar eu nu pot merge cu maşina pe aşa înălţimi, am astmă.
Ne uităm năuci la el: sunt semne clare că şi-a revenit şi e cel pe care îl ştim. Drumul cred că e impracticabil şi pentru caprele negre, dară-mi-te pentru nişte maşini de oraş cu garda la sol de zece centimetri!
Aşa că decidem să o ia fiecare pe unde îi convine. Iulică se ţine tare că el va păstra indicaţiile aparatului pentru că el (adică Iulică) nu crede că acesta (adică aparatul) se poate ţicni. După zece kilometri ne ajunge din urmă nervos că drumul pe care dorea să-l urmeze se termina într-o pădure.
Faptul că am scris acest articol e dovada clară că am ajuns înapoi în Bucureşti.
Să auzim de bine!