Thasos în doi (6)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Micul dejun a devenit o parte din ce în ce mai puţin dorită a zilei. Asta, pentru simplul motiv că unul dintre ospătari nu prea are atracţie spre camera de baie sau, chiar dacă el are, n-au hainele lui. Şi miroase. De fapt, nu miroase, pute. Stând de vorbă cu persoane abilitate, aflu că e student la arheologie şi munceşte sezonier ca să-şi susţină studiile. Lucrul este demn de tot respectul, dar asta nu ne împiedică să ne ţinem de nas atunci când trece pe lângă masa noastră.
Şi, cum în orice rău este şi un bine, masa noastră este permanent cea mai curată din tot restaurantul şi niciodată nu are nimic de strâns, noi grăbindu-ne să ducem imediat la bucătărie orice farfurie murdară...
După ce mâncăm, reuşesc s-o conving pe soţie să mergem să vedem plaja Porto Gatos. O luăm spre vest, prin Skala Rachoniou, Skala Prinou, Skala Kalirachis, iar în Skala Marion ieşim din şosea pe o bretea spre dreapta. Poate că cititorii mai curioşi se vor întreba ce e cu atâtea Skale în Thasos. Păi, ce să fie? Nimic. Ca şi în româneşte, skala înseamnă scală. Adică o scară gradată (aşa cum aveau vechile aparate de radio), localităţile fiind întinse pe terenuri în formă de scară.
Parcurgând câteva străduţe de o îngustime tradiţională, reuşim să ajungem la râvnita plajă. Este curată, este discretă, este liniştită, apa este la fel de curată şi foarte liniştită datorită golfului, are locuri de parcare, nu este aglomerată, dar... Întotdeauna există un dar, iar în cazul nostru el înseamnă că ocuparea unui set fotoliu plus umbrelă se plăteşte cu o consumaţie nu la bar, ci la una din tavernele aflate chiar lângă plajă, ceea ce se traduce printr-un cost mult mai ridicat, mai ales pentru nişte persoane salariate ca noi, care nu mănâncă în cursul zilei.
Aşa că, după o scurtă vizită, decidem să ne întoarcem spre casă. Drumul până aici este presărat de benzinării şi pe stânga şi pe dreapta, benzinării de la care ne notasem preţurile la benzină. Acest lucru ne ajută să oprim la aceea cu benzina cea mai ieftină şi să facem prima alimentare, până acum circulând doar cu benzina din plinul făcut la plecarea din ţară. Cu benzină de douăzeci de euro mai grei, ne îndreptăm spre plaja Glykadi. Aflată nu departe de hotelul nostru, plaja are un drum de acces în pantă spre un loc de parcare bănuit a fi la umbră. Plaja este curată, apa minunată, barul difuzează muzică house şi latino (că, deh, de aia am venit în Grecia...) şi doi ospătari bântuie printre eşzlonguri. Regretul meu nu este că difuzează aceste genuri de muzică ci, că volumul la care se difuzează, volum ce mă împedică să-mi folosesc căştile pentru a asculta muzica grecească din dotare.
Facem cuvenita comandă, din care nu lipseşte şi cea de mojito, dar (şi încerc să fiu cât mai obiectiv) calitatea nu se ridică la aceea de la barul Tropical. E mai diluat, sau romul nu e de calitate, nu ştiu ce îi lipseşte, dar nu-mi place. Încerc câteva poze subacvatice, înotăm, ne jucăm în apă şi aţipim la soarele arzător, ce mai încoace-încolo, ne bucurăm de zilele frumoase ale concediului. Observ cum, un cetăţean din vecinătate, amator şi el de scufundări, a harponat o sepie şi se laudă cu ea faţă de cei din jur. Este un lucru cu care nu mă împac, mai ales că astăzi am avut ocazia să fiu martorul unei scene care m-a făcut să mă întreb dacă voi mai mânca vreodată peşte.
Înotam lipit efectiv de nisipul de pe fund urmărind de foarte aproape un banc de vreo 30 – 40 de peştişori argintii, lungi de vreo 4 centimetri, însoţiţi de alţi doi, mari cam cât palma mea. Unul dintre micuţi se opreşte şi începe a scotoci chipurile nisipul de pe fund, de fapt, el urmărindu-mă cu ochişorii lui mărgeluţe, când cu unul, când cu altul. În acel moment, unul din peştii babani iese din formaţie, se întoarce şi îl muşcă uşor pe micuţ de coadă. Acesta sare ca din puşcă, oprindu-se între tovarăşii lui, iar cel mare revine în formaţie. Este un mesaj atât de clar al grijii şi atenţiei părinteşti la nişte fiinţe pe care le credem fără minte, încât ies din apă zguduit şi îi povestesc soţiei toată întâmplarea.
Ne întoarcem la hotel pe la asfinţit într-o maşină încinsă şi condusă de cine? Ei da, de soţie, căreia i-am promis că va conduce tot concediul. Iar eu sunt om de cuvânt... Ne spălăm, ne schimbăm pe îndelete şi ne îndreptăm spre Limenas pentru cuvenita cină, ocazie de a vedea, pentru prima dată de când colindăm Grecia, un echipaj de poliţie. Încetinim pentru a vedea cât mai multe amănunte, prezenţa lui fiind pentru noi un element inedit. Echipajul se află poziţionat la începutul liniei de centură şi legitimează şoferii într-un mod care mi se pare aleatoriu. Suntem cu toate actele în regulă, maşina e nouă şi trecută prin toate reviziile, nu au ce să-i găsească, dar noi suntem de modă veche, adică suntem dintre aceeia care consideră că nu e bine să ai de-a face nici cu poliţia şi nici cu doctorul.
Azi vom încerca o nouă experienţă culinară numită gyros cu autoservire. Ce este ăla un gyros, noi ştim mai de mult, dar nu ştiam ce e un gyros cu autoservire. Ne aşezăm la masă şi, deoarece nimeni nu vine la noi, mă ridic şi mă adresez vânzătoarei. Ocazie de a afla că un gyros cu autoservire este atunci când clientul se află în faţa vitrinei cu preparatele componente ale gyros-ului, alege din ochi ce-i place şi îi spune vânzătoarei, iar aceasta îl prepară. Râdem în hohote de noul sens al noţiunii de autoservire, dar mâncăm gyros-ul cu poftă pentru că e proaspăt, mare şi bun. După care urmează nelipsitele clătite. Fătuca a ajuns să intre într-o rutină în ceea ce ne priveşte. Ne vede, ne salutăm şi întreabă doar atât: cu ce? Asta pentru că eu, fiind duşmanul declarat al monotoniei, schimb mereu ciocolata cu vanilia, vanilia cu fructele de pădure şi aşa mai departe.
Nu ne întoarcem imediat la hotel, ci profităm iarăşi de o bancă liberă şi ne aşezăm să admirăm portul noaptea, timp de vreo jumătate de oră, iar efectele sunt atât de plăcute încât nu ne mai supără faptul că la hotel vedem că nici azi nu avem televizor.
Să auzim de bine!

Aspectele sociale ale egoismului

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

A fi egoist nu este ceva de laudă. Ba, din contră, este ceva cât se poate de blamabil. Toate religiile şi toate principiile vieţii sociale acuză vehement egoismul şi îl condamnă pe toate căile. Egoismul, ca o componentă a personalităţii cuiva e considerat cât se poate de nociv. Ei bine, cu toate acestea, eu sunt egoist. De când mă scol dimineaţa şi până seara, la ora de culcare, nu pierd niciun prilej pentru a-mi manifesta egoismul din mine şi pentru a-l cultiva.

Sunt foarte egoist când îmi parchez maşina. Cât mai aproape de bordură, cât mai bine plasată între alte maşini. Nu o las în mijlocul drumului sau cu vreo parte de-a ei mai expusă nu din grijă faţă de ceilalţi conducători auto, de care mă doare în cot, ci din cel mai pur egoism. Mă gândesc doar la mine şi la maşina mea: dacă trece vreun şofer mai grăbit sau mai neatent şi mi-o zgârie sau mi-o agaţă? Cine umblă după aia să o repare? Ăla?

Sunt egoist chiar şi când mă întâlnesc cu o cunoştinţă şi ne oprim ca să schimbăm câteva cuvinte. O fac retras, evitând cât mai mult contactul cu ceilalţi trecători. Şi nu din politeţe sau din grijă faţă de confortul lor pietonal, ci din cauza egoismului din mine: dacă trece vreunul nesimţit în grabă şi mă calcă pe pantofii mei cei noi? Dacă un altul, neatent, se împiedică de mine şi îşi varsă cafeaua stradală pe mine? Ce, am ajuns eu să mor de grija altora cum merg pe drum?

Sunt la fel de egoist atunci când ies dintr-un magazin şi nu mă opresc în uşă ca să-mi număr restul sau să aranjez banii în portofel. Dacă sunt nevoit să întreprind asemenea acţiuni o fac ferit, cât mai izolat. Şi, vă rog să mă credeţi că nu mă interesează câtuşi de puţin că împiedic sau nu accesul celorlalţi în magazin. Pe mine mă motivează egoismul din mine: dacă trece vreun bleg şi-mi sparge sticla de ulei sau, mai rău, pe cea de vin? Îmi cumpără ăla alta?

Sunt foarte egoist atunci când traversez. Aştept culoarea verde şi urmăresc atent maşinile, întâi în stânga, apoi în dreapta nu pentru că aş pune vreun preţ pe şoferii României sau pe regulile de circulaţie, nuuu! Puţin îmi pasă de ei, să se ducă învârtindu-se! Dar egoismul din mine îmi spune: dacă vine vreun şofer neatent sau cu frâne proaste şi te loveşte? Cine umblă în cârje după aia? Ăla sau tu?

De exemplu, eu n-am putut să fiu niciodată atât de altruist ca părinţii pe care îi aud dimineaţa, în drum spre serviciu, discutând cu copiii lor în timp ce-i aşează pe locul din faţă, lângă şofer: stai aici, tati, că aici îţi place ţie! Egoismul feroce care mă caracterizează m-a făcut întotdeauna să mă întreb: de ce să-mi pun propriul copil pe cel mai periculos loc din maşină? În caz de accident, cine va fi schilodit pe viaţă, copilul altcuiva sau al meu?

La fel de egoist sunt şi atunci când beau, chiar şi un pahar de must, şi refuz să mă mai sui la volan. Nu de frica legilor, mă doare în volan de ele, şi nici de a poliţiştilor, de care mă doare în tester, ci din cauza întrebării fără răspuns: în caz de eveniment, de ce să fiu eu vinovat, chiar dacă nu sunt, doar pentru că am înverzit fiola?

Sunt cât se poate de egoist atunci când merg pe trotuar şi văd marcate pistele de biciclişti pe care le ocolesc cât pot. Credeţi că o fac de dragul confortului şi siguranţei bicicliştilor? Aiurea! Sau din respect faţă de lege? Nici vorbă! Este tot egoismul din mine, egoism care mă face să mă gândesc doar la perosana mea şi la binele ei: dacă vine un bezmetic de biciclist pe pistă şi mă loveşte? Cine îmi duce hainele la curăţat după aia? Ăla sau tot eu?

Egoismul din mine nu are limite. Sunt foarte egoist când ajung acasă şi nu dau volumul combinei audio la maximum. Nu o fac nu pentru că m-ar interesa liniştea celorlalţi locatari, puţin îmi pasă de ei, dar mă gândesc: dacă vreun prost aude muzica tare venind de la mine şi îşi dă şi el combina tare pornind de la raţionamentul primitiv dacă el da eu de ce nu?

Egoismul meui atinge culmi nebănuite atunci când arunc gunoiul la ghenă şi închid nu numai capacul toboganului, ci şi uşa. Nu o fac pentru că aş avea vreo urmă de respect pentru vecini, de care mă doare direct în cot, dar egoismul din mine îmi spune: băi, deşteptule, dacă laşi uşa deschisă mirosul va intra şi în casa ta!

Puţine sunt situaţiile, puţine sunt momentele pe parcursul unei zile în care nu sunt egoist. Personal, sunt convins că egoismul este o componentă esenţială a vieţii sociale. Dacă eu nu mă gândesc la mine, atunci cine?

Să auzim de bine!

Zodiile suprapuse

Aşa cum v-am mai spus, nu cred nu numai în existenţa zodiilor, dar nici în funcţionalitatea lor. În primul rând pentru faptul pur şi simplu, cunoscut de altfel de toţi astrologii, că datale calendaristice nu mai corespund zodiilor sau viceversa. Asta înseamnă că o anumită dată calendaristică în zilele noastre nu se mai încadrează în aceeaşi zodie ca acum 2000 de ani. În al doilea rând, dar la fel de important ca primul, este faptul că ceea ce vedem noi pe cer ca fiind o anumită configuraţie este o imagine în două dimensiuni a unor stele repartizate într-un spaţiu tridimensional, fără nicio legătură între ele, aflate poate la milioane de ani-lumină distanţă una de alta. Ca să nu mai vorbim de faptul că respectivele constelaţii sunt o asociere teoretică, legată doar de imaginaţia privitorului. Încercaţi într-o noapte senină să priviţi cerul cu atenţie şi veţi observa imediat că imaginaţia vă va asocia stelele în cele mai ciudate şi stranii asociaţii. Vrei să vezi o vulpe? Vei găsi imediat un număr de stele pe care să le asociezi conturului unei vulpi. Vrei să vezi un excavator Caterpillar? Nicio problemă, doar priveşte cerul un minut şi trasează-ţi liniile conturului imaginar. Orice formă de animal, plantă sau obiect vei dori, vei găsi numărul suficient de stele pentru a le configura.
Aşa că, sper că nu veţi fi supăraţi dacă vom face un mic experiment. Să ne imaginăm o fată, Maria pe numele ei, născută pe 7 iunie. Haideţi să vedem cum se suprapun informaţiile despre ea oferite de nenumăratele zodiace existente pe piaţă.
Porind de la data naşterii observăm că Maria se înscrie în zodia Gemenilor. Asta dacă ne luăm după zodiacul clasic. Pentru că, după cel chinezesc se înscrie în zodia Calului, după cel indian în Phoenix, după cel egiptean în Seth, după cel Druidic (sau arboricol) în carpen, iar după cel floral în orhidee.
Zodiacul chinezesc ne arată trăsăturile Calului: Pentru chinezi, Calul este simbolul fericirii supreme. Aceasta zodie este înzestrată cu vivacitatea, loialitatea şi eleganţa unui animal de rasă, dar şi cu o nerăbdare copilărească. Calul se simte în largul său în înalta societate şi este un partener de conversaţii foarte plăcut şi elegant. Inteligenţa şi gândirea sa limpede îi conving cu uşurinţă pe interlocutori de temeinicia punctelor lui de vedere. Dar un bun vorbitor este rareori un om de acţiune, şi acest defect îl urmăreşte peste tot. Ceea ce îl împiedică pe Cal să acţioneze este teama de eşec, pentru că niciodată nu scapă nevătămat dintr-o aventură. Pe de altă parte, dacă este vorba de un domeniu cunoscut şi ştie că are un sprijin pe care poate conta, se avântă fără ezitare. Calului nu îi place să stea într-un loc: mişcarea continuă îl animă, dar preferă să ocolească obstacolele decât să sară peste ele. Spiritul dinamic al Calului nu se domoleşte niciodată. Nu-i place să piardă timpul sau să lenevească, dar nici planurile pe termen lung nu-l atrag, pentru că îşi pierde repede motivaţia. În general, nu prea are încredere în sine.
Zodiacul indian ne spune: Nativul zodiei Phoenix din zodiacul indian este o persoană foarte agreabilă, pe care o simpatizează toată lumea. Este însă şi un om de caracter, care nu abuzează de bunăvoinţa celorlalţi ci, dimpotrivă, se arată atent şi înţelegător, un bun ascultător şi sfătuitor. Pe plan profesional, nativul din zodia Phoenix este foarte conştiincios şi un adevărat liant pentru colectivul din care face parte. Adesea poate ajunge lider de opinie. În relaţiile sentimentale, nativul din zodia Phoenix mizeaza pe înţelegere reciprocă, tandreţe şi sinceritate. Îşi doreşte un partener blând şi tandru ca el, cu care să trăiască în armonie.
Zodiacul druidic ne spune pentru Carpen: cuvântul care te defineşte este bunul gust. Ai o frumuseţe rece, te preocupă aspectul exterior şi vrei să fii mereu în formă. Îţi doreşti o viaţă cât mai confortabilă, cât mai disciplinată. Partenerul tău trebuie să aibă un suflet bun şi să fie sensibil. Visezi la parteneri neobişnuiţi, dar arareori rămâi alături de unul nonconformist. Nu ai încredere în oameni, eşti nesigură pe tine.
În zodiacul egiptean o găsim pe Maria arondată lui Seth: Seth-Spirit negativ Seth reprezintă zeul negativ al Egiptului. Persoanele născute sub acest semn pot fi acuzate de egoism, de invidie, de viclenie şi de spirit de răzbunare. În aceste făpturi aparent paşnice sălăşluieşte un adevărat războinic. Nu iartă pe cei care greşesc şi nu au milă nici faţă de propria persoană. Caracterul lor tulburent, încăpăţânat şi certăreţ este însă şi cel mai puternic, cel mai constructiv, cel mai capabil de fapte măreţe atunci când este pus în slujba unor cauze măreţe. Trebuie să înveţe să-şi tempereze ieşirile, să-şi controleze pornirile de răutate şi să-şi educe propria conştiinţă. Doar evoluând moral, se împacă cu propria persoană şi îşi găsesc liniştea.
Zodiacul floral ne spune că se încadrează în grupa Macilor: Ai o bună intuiţie care te ajută în anumite situaţii şi uneori eşti capabilă de profeţii în toată regula. Apropiaţii nu pot ţine secrete faţă de tine, eşti un bun psiholog şi intuieşti cu uşurinţă gândurile ori sentimentele acestora. Eşti sensibilă, rafinată şi cam visătoare. Mare atenţie la consumul de alcool şi chiar droguri, pentru că există tentaţia unui astfel de drum. Eşti o romantică incurabilă, lumea este un basm iar partenerul tău trebuie să se încadreze în tiparul unui Făt-Frumos, lucru care probabil că nu se va realiza decât foarte greu! Mai devreme sau mai târziu este posibil ca acesta să apară, asta dacă nu te-ai schimbat între timp. Pui accentul pe senzualitate în alegeri şi în raporturile cu partenerul.
Iată ce ne spune despre aceeaşi Marie zodiacul erotic: Sunt un fluture viu colorat şi cu mine te vei simţi cea mai iubită făptură. Mergem peste tot, zburăm pretutindeni. Nu garantez că ajungem undeva, dar eu sunt adepta zicalei "trăieşte clipa", nu sunt rigidă precum Taurul. Nu am reţineri ca scorţoşii ăia de Capricorni, eu râd cu tine, vorbesc, te sun, dar trebuie să fii o persoană activă social, cu simţul umorului şi fără prea multe complexe. Dacă eşti inteligent, mă cucereşti, însă încearcă să nu mă eclipsezi, altfel îmi iei ce am eu mai de preţ, informaţiile multe şi diverse pe care le folosesc în momentele-cheie. Eu îţi declar iubirea nebună, nu aştept ca Taurul până îţi cade părul de nervi şi nici nu mă retrag ca Racul la primul semn de duritate. Ei bine, cred în libertatea emoţiilor şi a sentimentelor, de aceea te voi înţelege dacă a doua zi nu mă mai iubeşti, doar aşa pot fi şi eu câteodată. Solicitările de orice fel mă sâcâie, mai ales dacă sunt prea multe... şi nu te ţin legat de piciorul patului ca Taurul! Excesele emoţionale mă ţin doar zece minute, prin urmare dacă eşti în căutarea unei povesti romantice fă-le cu mâna Racilor sau Peştilor. Sunt spontană, amuzantă şi irezistibilă. În pat am imaginaţie. Ştiu valoarea unei surprize. Caut pe cineva care să mergă la teatru, la bibliotecă şi în discoteci. Dacă doreşti varietate, caută-mă!
Zodiacul zilei de naştere vine şi el şi spune: 7-Spiritualitatea, filosofia, psihologia şi parapsihologia, iată ştiinţele care îţi stârnesc curiozitatea şi care stau la baza formării sistemului tău înalt de valori. Te consideri o persoană specială şi privilegiată şi ştii că norocul şi succesul sunt direct proporţionale cu dreapta credinţă. Sursele frumuseţii tale tainice sunt magnetismul şi misterul, arme imbatabile în iubire.
Zodiacul literei numelui zice că: Litera M-Eşti foarte organizată. Ai voinţă şi calităţi constructive, o gândire logică şi îţi place să-i ajuţi pe ceilalţi. Încearcă să-ţi exprimi sentimentele persoanei cu care trăieşti (perechii tale). Îţi place să fii înconjurată de persoane mai în vârstă. Eşti foarte activă şi ai nevoie să te simţi productivă şi utilă, dar ai tendinţa de a exagera totul. Legăturile cu familia sunt o parte importantă a vieţii tale.
În profilul carierei citim despre Maria: Gemeni. Când vine vorba de Gemeni te gândeşti la cineva cu care se poate comunica cu uşurinţă. Gemenii pot vorbi de două ori mai repede şi pot avea de două ori mai multe idei bune într-o firmă decât orice alt angajat. Dotaţi cu o minte ageră, se mută tot timpul de la un proiect la altul, ajutorul lor este mereu bine venit. Se descurcă bine în posturile de intermediari din moment ce le place să vorbească. Dacă ai nevoie de ceva relaţii apelează la cineva născut în această zodie şi te va ajuta cu siguranţă. Dacă locul de muncă devine plictisitor, Gemenii vor găsi un alt teren „de joacă”. Un mare cusur al lor este că sunt foarte curioşi, lucru care le poate aduce necazuri uneori. Să conducă o întrunire de afaceri nu este tocmai scopul lor în viaţă, dar când este cazul se descurcă. Este mereu o plăcere când împart şi colegilor din cunoştinţele lor-toată lumea din jur se destinde. Când monotonia apare în viaţa lor, o alungă repede cu o călătorie de afaceri sau câteva zile de vacanţă. Iar atunci când vor pleca să se relaxeze, vor lăsa în locul lor o persoană de încredere care să se ocupe de tot ce trebuie. Biroul Gemenilor este plin cu multe telefoane, un calculator sau chiar două, un fax, un televizor şi orice altceva care i-ar putea ajuta să comunice mai bine. O geantă cu tot ce trebuie se va afla în birou pentru orice eventualitate. Maşina aleasă de ei va fi una sport, modernă, cu un telefon mobil sau poate chiar două. Gemenii sunt perfecţi pentru a fi exploratori, scriitori, translatori sau chiar să lucreze în publicitate.
În dragostea şi dorinţele secrete ale zodie aflăm: Gemeni (Iubirea înseamnă joacă). Această zodie stă sub semnul unirii şi al afecţiunii şi cu toate acestea nu este deloc uşor să descoperi prin ce frământări trec femeile Gemeni. Deşi sunt caracterizate de fidelitate, iar cei din jur le percep drept nişte fiinţe dedicate trup şi suflet partenerului de viaţă, într-un colţ secret al inimii, nativele acestei zodii aspiră la o altfel de dragoste decât cea pe care o au lângă ele. Există momente foarte dese în viaţa acestora când visează la Luceferi de pe cer, iar dragostea pământeană nu le mai oferă împlinire sufletească. Viziunea pe care o au asupra iubirii este una inedită, jocurile în dragoste producându-le o plăcere infinită. Le plac experienţele diversificate şi tânjesc uneori după alt partener. Şi nu ezită să-l caute şi să-şi divulge marele lor secret dacă partenerul este închistat în concepţii tradiţionale.
Fixurile şi obsesiile zodiacale zic: Gemeni. "Nu te enerva". Cum e zodia? Cei mai vioi şi mai adaptabili copii ai zodiacului, Gemenii, sunt şi cei mai lipsiţi de obsesii şi de manii. Ce "păsărele" are? Dacă dragostea pentru informaţie, comunicare şi mişcare ar putea fi catalogate drept "fixaţii", atunci cam asta ar fi meteahna lor. Şi încă ceva: se feresc de oamenii proşti, neîndemânatici şi înceţi. Dar, de-aici şi până la obsesii, e cale lungă. De ce să te consumi în încordări psiho-emoţionale, când pe lume sunt atâtea lucruri interesante? Tiparele rigide nu sunt de ei. Spirite libere şi democrate, li se pare absolut aberant să le impui celorlalţi gusturile sau ideile tale. Nu merge ceva? Nicio problemă, se reorientează cât ai clipi. Bineînţeles că au şi ei micile lor ciudăţenii dar, în general, nu sunt deranjante. Se mai supără uneori, însă le trece repede. Când face urât? Cu ei, nimic nu e bătut în cuie. Atrăgători ca nişte fluturi şi la fel de greu de prins, Gemenii deranjează adesea tocmai prin lipsa reperelor fixe.
Cum iubeşte zodia ta ne precizează: Gemenii sunt cei mai jucăuşi amorezi dintre toate zodiile. Partenerul de viaţă nu se va plictisi nicicând cu un geamăn. Este imprevizibil şi iubăreţ. Îi place să îşi declare iubirea în cele mai inventive moduri, însă uneori poate părea copilăros şi nu este luat în serios. E drept, Gemenii se îndrăgostesc repede şi des. Este dificil să îl păstrezi alături fiindcă e permanent în căutare de noutate. Totuşi, momentele petrecute alături de el sunt unice şi de neuitat!
Ziua de naştere combinată cu cărţile de Tarot ne arată că: 6, 24. Dacă eşti născut într-o zi de 6 sau 24, cartea Tarotului care te reprezintă este Îndrăgostiţii, simbolizând iubirea, indecizia, alegerea, nehotărârea. Nu este o carte foarte pozitivă deoarece ea reprezintă alegeri dificile de făcut de-a lungul vieţii. Răsturnări bruşte de situaţie. Căsnicie dublă, soţ şi amant sau două căsnicii.
Aflată la volan, Maria are următoarele trăsături: Gemenii la volan. Gradul riscului de a face accident. Experţii au aflat că mai puţine accidente şi încălcări ale regulilor sunt făcute de Gemeni (locul 8). Conform altor date, 9,3% din accidentele rutiere sunt produse de ei. Şi cel mai des din cauza condusului agresiv. Gemenii depăşesc viteza legală, sar de pe o bandă pe altă şi se bagă în depăşiri unde se poate şi unde nu se poate. Stilul de a conduce Sunt cei mai temperamentali şoferi. Farurile sunt pentru ei o jucărie, iar claxonul-componenta de bază a maşinii. Avantajul lor este faptul că reacţionează rapid. Recomandări pentru cel care "stă lângă" şofer Cum aţi putea să-l liniştiţi pe şoferul Gemeni? Pur şi simplu avertizaţi-l că aţi auzit de existenţa unui radar în zonă. Gemenii cumpără 'Audi'. Ştiţi de ce? Ca să audă bine! Mulţi Gemeni iubesc să asculte muzica la volum maxim când conduc. Şi e atât de plăcut să simţi şi bătaia vântului! Iar pentru a le avea pe amândouă, atunci e nevoie să mergi cu viteză.
Bolile care o pândesc pe Maria sunt, conform prezicerilor zodiacale: Zodia Gemeni guvernează membrele superioare, toracele, coloana vertebrală şi partea sistemului nervos care le însoţeşte. Gemenii au o constituţie mai fragilă şi obosesc destul de repede. Cu toate acestea, acest nativ poate avea o viaţă destul de lungă graţie vitalităţii sale nervoase. Printre afecţiunile la care sunt predispuse persoanele din această zodie se numără tuberculoza, bolile oculare şi pulmonare, tulburări hepatice. Unii reprezentanţi ai acestei zodii au un temperament bilioso-sanguin, iar alţii bilioso-nervos, fiind predispuse de aceea la depresie şi la debilitate generală. Produsele alimentare pe care le consumă trebuie să aibă un conţinut ridicat de clorură de potasiu.
În final, banii o caracterizează pe Maria după cum urmează: O petrecere cu multe cock-tail-uri este minunată pentru a-şi face noi prieteni, este Raiul pe pământ pentru amuzanţii şi vorbăreţii Gemeni. Imprevizibilii Gemeni iubesc să-şi cheltuiască banii fără a-şi face griji de viitor. Carisma lor îi va conduce cu siguranţă către un nou câştig! Adoră flexibilitatea, deci cu siguranţă nu vor primi ca premiu de fidelitate un ceas de aur după 25 de ani de muncă-vor schimba 25 de slujbe în acest timp! Banii sunt un rău necesar pentru ei. Hei, sunt atâtea de făcut! Şi dacă e nevoie de bani pentru asta, aşa să fie-Gemenii vor găsi cu siguranţă o metodă pentru a face rost de ei. Slujbele sunt foarte căutate de protagoniştii acestei zodii, pentru că atunci când sunt ocupaţi se simt bine. Adoră să aibă mai mult de o slujbă la care să se adauge şi câteva "scheme" pentru a face ceva bani în plus-aceasta este o zi perfectă de muncă pentru ei. Se potrivesc cel mai bine la vânzări din moment ce aşa pot vorbi tot timpul, iar orarul este destul de flexibil. Şi să nu vă mire-pot vinde chiar gheaţă unui eschimos! Rar vei vedea pe cineva născut sub acest semn, care să-şi facă griji în privinţa banilor, din moment ce sunt atât de încrezători în forţele lor încât pot scoate un iepure din orice joben.
După cum putem lesne constata, Maria este când exuberantă, când retrasă şi interiorizată, este un spirit deschis, plăcut şi sociabil sau unul rău, malefic, doritor de ură şi răzbunare. Maria este când o aventurieră, când o persoană timidă, o fidelă romantică sau o feministă agresivă, un om la riscului sau o fiinţă blândă, care cere ocrotire, o persoană calmă sau o reală nevropată. O econoamă calculată sau o risipitoare fără minte. Maria este... dar ce nu este? Maria este orice şi oricine pentru că astea sunt zodiile: nişte texte cu caracter aparent de unicitate, dar care se potrivesc oricui, oricând.
Să auzim de bine!

Şi?

Imagine preluată de pe somethingborrowed.ro

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Şi este o conjuncţie. Asta dacă ne luăm după spusele dicţionarului. Numai că, ştim cu toţii că există o mulţime de cuvinte care posedă şi alte sensuri decât cele gramaticale. În cazul nostru, unul dintre sensurile cuvântului este acela de întrebare retorică, întrebare care trădează indiferenţa. Ai văzut ce pantofi şi-a cumpărat Jeni? Şi? vine răspunsul indiferent, cu sensul şi ce dacă, ce e cu asta?

Aşa stând lucrurile, folosită sub această formă, conjuncţia noastră capătă aspecte peiorative. Iar în rândurile de mai jos vă voi oferi câteva exemple concrete şi reale despre utilizarea publică şi cu deplin succes a conjuncţiei şi.

Primul exemplu. Mă aflu în staţia de troleu. La un moment dat, un taxi opreşte în staţie. Când citiţi expresia opreşte în staţie vă rog să vizualizaţi imaginea unui taxi oprit fix în mijlocul staţiei de troleu, la mai mult de un metru de bordură. Din el coboară şoferul care, relaxat, se duce la toneta de ziare, cumpără un ziar şi rămâne la o mică şuetă cu vânzătoarea.

Timpul trece şi omul nu dă semne de plecare. Dar iată, troleul apare în depărtare şi potenţialii călători încep să migreze spre marginea trotoarului. Şoferul nostru e neclintit pe poziţie, iar troleul se apropie. Mă gândesc să fac o faptă de bine, aşa că mă apropii de el şi îi spun:

- Nu vă supăraţi, dar vine troleul.

Individul se opreşte din conversaţie şi mă priveşte peste umăr:

- Şi?

- Şi aţi parcat chiar în mijlocul staţiei, iar oamenii nu se vor putea urca.

- Şi?

Troleul ajunge în staţie, oamenii se chinuie să ajungă la uşi, iar măgăoaia de troleu, fiind oprită pe banda doi, blochează toată strada. Din cauza unui şi.

Al doilea exemplu. De data aceasta mă aflu în autobuz, deplasându-mă spre centru. Autobuzul e aproape gol, aşa că îmi permit să iau loc pe un scaun la geam. Ne apropiem de intersecţia de la Răzoare, cunoscută pe plan european pentru aglomeraţia existentă acolo indiferent de oră. Iată că se petrece şi momentul blocajului şi autobuzul este încercuit de autoturisme. Într-o maşinuţă cochetă, un domn şi o doamnă de condiţie, dacă ne luăm după aparenţe. El conduce, iar ea mănâncă ceva dintr-un şerveţel. Fără să vreau, privirea îmi este atrasă de ei, prilej de a observa că doamna, după ce termină conţinutul şerveţelului, îl mototoleşte, deschide geamul şi aruncă şerveţelul pe geam. Nu rezist unei asemenea nesimţiri, aşa că mă uit insistent spre ei şi, când surprind privirea doamnei îi bat obrazul cu degetul. Doamna se uită mirată la mine, apoi îi spune câteva cuvinte domnului, după care mă privesc ambii întrebători.

- Nu vă e ruşine? Aţi aruncat şerveţelul pe geam, încerc eu să strig la ei prin deschiderea geamului.

- Şi? vine răspunsul dezarmant al doamnei.

Un şi spus în asemenea condiţii m-a lămurit mult, mult mai mult decât toate hainele lor de marcă.

Al treilea exemplu. E seară, e vară şi e cald. Stau la geamul dormitorului şi privesc cerul nopţii încercând să pronostichez cum va fi vremea mâine. În faţa intrării blocului de peste drum stă obişnuita hoardă de beţivi. Ca de obicei, aceşti urlă şi grohăie măscări şi tot ca de obicei, nimeni din respectivul bloc nu zice şi nu face nimic. Meditând la condiţia de a fi român, observ o maşină care opreşte lângă grup. Nu mai este un secret pentru nimeni că aleile dintre blocuri sunt suficient de înguste, iar spaţiile de parcare suficient de puţine pentru ca respectivele alei să fie cât se poate de înghesuite la orele serii. Abia dacă pot trece maşinile pe un rând. Şoferul maşinii oprite începe un dialog cu beţivii dar, nu trece mult şi, în spatele maşinii se opreşte o altă maşină. Şoferul continuă să vorbească cu cei din grup. O a treia maşină opreşte şi ea. Primul şofer e netulburat. Pierzându-şi răbdarea, cel de al doilea şofer claxonează scurt. Nicio reacţie din partea primului. Omul se dă jos din maşină şi se duce la primul şofer:

- Ce Dumnezeu, domnule! Nu vezi că ai blocat strada?

- Şi? vine răspunsul şoferului pe care, acum, îl putem numi fără grijă nesimţit.

Să auzim de bine!

De ce îmi place jocul de snooker

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Activitatea de practicant mi s-a părut întotdeauna mult mai utilă decât cea de chibiţ. Iar manifestările pătimaşe sau comentariile făcute în calitate de chibiţ mi s-au părut întotdeauna chiar inutile. Nu cred că antrenorul vreunei echipe îşi va modifica componenţa echipei doar pentru că mie nu-mi place de un jucător sau altul. Fără discuţie, nu poţi avea timpul şi nici posibilitatea fizică de a practica toate activităţile sportive care îţi plac. Dar asta nu m-a împiedicat să-mi respect cât am putut de mult apropierea de principiul mai sus enunţat.
Astfel că, îmi place, atunci când am timp, să urmăresc o partidă de volei la fel de mult cum îmi place să urmăresc o cursă ciclistă şi îmi place să urmăresc o partidă de tenis la fel de mult ca un meci de baschet. Desigur că, majoriatea acestor spectacole le pot urmări doar aflat în faţa micului ecran dar, vă rog să mă credeţi, de fiecare dată o fac cu regretul că nu am prcticat sportul respectiv.
Unul din sporturile care mă atrag în mod deosebit este snooker-ul. Şi asta nu doar din cauză că masa de joc este mult mai mare decât cea de biliard sau găurile mult mai mici. Şi nici pentru că jucătorii se prezintă la „patru ace” şi cu pantofii făcuţi.
Atunci de ce îmi place jocul de snooker? Credeţi că pentru faptul că spectatorii nu urlă ca descreieraţii, aşa cum fac la alte sporturi, atunci când un jucător bagă o bilă în buzunarul mesei? Da, dar nu numai pentru asta.
Credeţi că pentru faptul că jucătorii nu-şi trag pe ascuns şuturi şi pumni în gură cum fac la alte sporturi? Da, dar nu numai pentru asta.
Credeţi că pentru faptul că jucătorii nu termină partida plini de noroi sau cu tricourile rupte, aşa cum se întâmplă la alte sporturi? Da, dar nu numai pentru asta.
Urmăresc pe Eurosport partidele Campionatului mondial de snooker, desfăşurat la Sheffield, în celebra sală Crucible. Pentru operativitate, în arenă sunt instalate două mese la care se joacă simultan, arena fiind despărţită în două de o cortină verticală, care se poate ridica în anumite situaţii. La una din mese joacă celebrul Stephen Hendry, unul dintre cei mai mari jucători de snooker. Iar Hendry reuşeşte un break de 147 de puncte. Pentru neiniţiaţi, un break reprezintă numărul de puncte acumulate de un jucător pe durata cât a jucat doar el la masă. Astfel, un break poate avea valori diferite, de la 1 la 147 şi durează până când jucătorul greşeşte sau efectuează o lovitură de siguranţă şi trebuie să cedeze adeversarului locul său la masă. Un break de 147 de puncte este ceva minunat şi cu totul deosebit, însemnând parctic că un jucător a jucat singur de la lovitura de deschidere şi până la introducerea într-unul din buzunare a ultimei bile, cea neagră. Pentru comparaţie, pot să vă spun că un break de 10 puncte realizat de un amator este o performanţă excepţională.
Ei bine, ce credeţi că s-a întâmplat când Hendry a realizat break-ul de 147 de puncte? În acel moment, cei doi jucători aflaţi la masa vecină, cea ascunsă de cortină, şi ei mari campioni la rândul lor, şi-au întrerupt partida şi au venit să-şi felicite viitorul adversar!
De asta îmi place jocul de snooker.
Să auzim de bine!

Ce-i lipseşte românului (2)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Sunt un tip sincer şi consecvent, aşa că îmi menţin cele declarate în postările anterioare: locuiesc într-un bloc din Drumul Taberei. Poate că unora, această afirmaţie li se va părea una benignă, lipsită de semnificaţii. În fond, ce mare scofală e să locuieşti într-un bloc, fie el şi în Drumul Taberei?

Şi, aparent, chiar aşa este. Numai că, o analiză mai atentă ne poate releva multe aspecte legate de ceea ce se poate spune că numim un comportament social sau, de ce nu, o ţinută morală. De fapt, dacă analizăm problema sub aspect demografic, se poate lesne observa că un bloc de talie medie găzduieşte o populaţie egală numeric cu cea a unei comune sau a unui sat. Suficient pentru a se putea face mici analize sociale sau de comportament. Iar rezultatele obţinute, puse alături de altele, mai prestigioase, pot să ne dea o idee despre anumite trăsături specifice ale unei populaţii.

Sunt ani buni de când a fost montat un sistem de interfon în bloc. Unul dintre motive, dacă nu cel mai important, a fost acela că astfel, se limitează drastic circulaţia prin bloc a persoanelor necunoscute sau neavenite. Iar în lipsa unui portar, consider că este mijlocul cel mai sigur de protecţie antiefracţie colectivă. Dar iată că o parte din locatarii blocului meu nu se împacă cu această idee, periclitându-şi nu numai propriul apartament, ci şi pe cele ale vecinilor. Concret, unii dintre ei blochează uşa în poziţia deschisă cu o piatră sau covoraşul pentru şters. Rezultatele se văd aproape instantaneu: tot felul de indivizi încep să traverseze holul blocului sau să stea la o ţigară pe scări. Iar astea ar fi doar aspectele soft, ca să zic aşa... aspecte care nu se întorc doar împotriva mea sau a altor vecini, ci chiar şi asupra celor care recurg la respectiva practică.

Fiind un bloc cu mai multe etaje, constructorul s-a gândit că o ghenă ar fi chiar utilă, drept pentru care a şi construit-o. Astfel că, la fiecare etaj, există o cameră pentru ghenă, cameră prevăzută cu uşă, iar uşa prevăzută cu clanţă. Mai mult de atât, burlanul ghenei are prevăzut un capac foarte funcţional, între noi fie vorba, capac care acoperă deschiderea pentru aruncarea deşeurilor menajere. Ei bine, şi aici compatrioţii mei dau dovadă de acelaşi dezinteres care lezează nu numai interesele vecinilor de palier, dar chiar pe cele proprii. Cum? Foarte simplu: deşi nu au nicio reticenţă în a deschide uşa camerei sau capacul ghenei, la final refuză cu îndârjire închiderea lor. Rezultatul este la fel de brusc observabil: mirosul pestilenţial intră nu numai în apartamentele vecinilor, ci chiar în cel propriu.

Din acelaşi motiv al unui număr mai mare de etaje, blocul este dotat cu lift. Mai precis, două lifturi. Fiind o construcţie mai veche, lifturile sunt acţionate prin butoane şi nu prin voce sau puterea gândului... Ei bine, nici aceste umile butoane nu au scăpat tăvălugului civic... Astfel că, nu au fost cazuri singulare cele în care auzeam discuţii între ocupanţii vreunei cabine despre gradul de civilizaţie al nemţilor (băăă, acolo e mişto, să vezi ce curăţenie, ce ordonaţi e nemţii, lifturile zici că e de la NASA etc) pentru ca, după debarcarea lor să găsesc butoanele arse şi blocate de beţe de chibrit...

Fapte care mă determină că mă întreb, pentru a câta oară: acesta este spiritul românilor?
Să auzim de bine!

Ce mai fac oamenii?

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Vi se pare o întrebare firească, nu? Şi de bun simţ. E foarte util, atât pentru propriul tonus, cât şi pentru a păstra relaţiile sociale la un nivel decent, ca să pui sau să îţi pui această întrebare.

În fond, este chiar o formă de salut. Ce mai faci? este întrebarea pe care şi-o adresează două sau mai multe persoane imediat după ce s-au văzut. Nu este neapărat o manifestare a curiozităţii, ci şi o formă de politeţe. Iar eu, după cum am mai declarat, încerc să fiu politicos. Aşa că, momentan, neîntâlnindu-mă cu nimeni căruia sau căreia să îi pun această întrebare, mi-am pus-o chiar mie. Chiar aşa! Ce mai fac oamenii din jurul meu?

Sunt bine, sănătoşi? Sunt fericiţi sau trişti, sunt ocupaţi sau lenevesc şi o mulţime de întrebări asemănătoare. Întrebări care nu-şi găsesc răspunsul decât dacă ieşi dintre pereţii cutiei care se numeşte îndeobşte casă şi intri în public, în popor, în rândul maselor. Pe stradă, ce s-o mai lungesc.

Aşa că, m-am îmbrăcat şi am pornit pe străzi. Străzi cu blocuri, sau străzi cu case vechi, cu grădină şi cişmea în curte. Iar primul lucru pe care l-am văzut, a fost grija oamenilor pentru avutul lor. Dacă la bloc problema are o oarecare rezolvare cu ajutorul interfoanelor, paza curţilor necesită existenţa unor animale mari, puternice şi agresive pentru pază. Aşa după cum vedem că are proprietarul din Poza nr. 1 care, în plus, mai are şi grija unui număr norocos la casă...

Nu departe de curtea cu pricina, un alt vecin are instalat un sistem de semnalizare pornind de la aceleaşi principii animaliere. Vine poştaşul, bagă corespondenţa în cutie, trage mâţa de coadă, aceasta miaună şi proprietarul apare în pijama la poartă. Poza nr. 2 ne prezintă mecanismul de alarmare în poziţia stand by.

Oarecum lămurit de plimbarea stradală, decid ca să urc într-un autobuz, fără o direcţie anume, animat de aceeaşi curiozitate de a vedea ce fac oamenii în autobuz. Păi, ce să facă şi ei? Au grijă de ţinuta lor, doar sunt în public, nu? Cum am putea să ne arătăm respectul pentru cei din jur, altfel decât având grijă de ţinuta noastră? Aşa că, se apucă să-şi facă unghiile în autobuzul cu călători, după cum vedem în Poza nr. 3. Gestul persoanei îmi trezeşte regrete pentru că nu am timp ca să colind prin toate autobuzele cu speranţa că voi găsi un călător care se spală pe dinţi între două staţii.

Este unanim acceptat faptul că toamna este un anotimp romantic. Adăugaţi la aceasta şi spiritul năvalnic, latin al românilor şi ce credeţi că veţi obţine? Exact, aţi ghicit! O declaraţie de dragoste! Dar nu una oricum, ci scrisă pe asfaltul străzii în oarecare acord cu regulile ortografice ale limbii române române. Făcută să dureze, dincolo de vicisitudinile sorţii sau ale celor provocate de roţile maşinilor, aşa cum putem vedea în Poza nr. 4.

Cobor din autobuz, convins că tot o plimbare pe jos este mai relevantă. Şi uite aşa, ajung în centrul oraşului, prilej de a intra într-o mare de oameni. Pe lângă mine trec oameni preocupaţi sau veseli, ocupaţi sau indiferenţi, fiecare cu grijile lui, fiecare cu nevoile lui. Nevoi pe care şi le poate rezolva printr-un procedeu de înaltă tehnicitate, după cum vedem în Poza nr. 5.

Este unanim recunoscută lipsa locurilor de parcare în Bucureşti. Practic, putem spune că Bucureştii sunt un oraş al deficitului de locuri de parcare. Acest lucru face ca luptele pentru obţinerea şi păstrarea unui loc de parcare să devină acerbe. Iar odată acest loc obţinut, sapi o groapă cât toate zilele ca să nu mai parcheze altcineva. Şi mai pui şi o mică plăcuţă indicatoare pentru nou veniţi. Nu de alta, dar ca să nu parcheze pe locul tău atât de greu obţinut, aşa cum vedem în Poza nr. 6.

Iată dragii mei, acestea au fost roadele unei scurte plimbări în rândul maselor, într-o zi, dintr-o săptămână, dintr-o lună, dintr-un an...

Să auzim de bine!

Dizidenţa la români

Imagine preluată de pe ziare.ro

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Într-o postare anterioară făceam o uşoară aluzie la dizidenţa română. Mai bine zis, la subţirimea ei. Spre deosebire de alte ţări, unde aceasta s-a manifestat plenar (şi nu mă gândesc acum doar la Cehoslovacia şi nici doar la vremurile moderne), la noi s-a manifestat în cel mai pur stil balcanico-românesc. Cei cărora nu le plăcea regimul fugeau peste graniţă şi se angajau la Europa Liberă, ulterior dovedindu-se că au fost colaboratori ai Securităţii... Iar cei care nu fugeau la Europa Liberă, plecau în Vest cu diferite de burse şi granturi... În mare, cam aceasta a fost imaginea dizidenţei noastre. Ca de obicei, un lucru făcut la întâmplare şi fără finalitate. Iar mult trâmbiţata literatură de sertar s-a dovedit un mare fâs.

Ca să aveţi o imagine cât mai realistă a situaţiei, vă voi oferi două exemple. Eram într-o localitate de provincie, imediat după Revoluţie. În timp ce aşteptam rezolvarea unor acte în holul primăriei, un post de radio difuza un interviu cu un scriitor român, declarat dizident bineînţeles DUPĂ Revoluţie. La un moment dat autorul, mirat de cererea reporterului de a-şi proba dizidenţa, spune:

- Cum, dar în ultima mea lucrare acest lucru este evident. Ascultaţi aici: “... iar soarele apunea după dealuri...”

Reporterul îşi manifestă ignoranţa declarând că nu vede nicio dizidenţă în acest pasaj. Scriitorul nostru îi răspunde:

- Nu sunteţi atent. Ia urmăriţi-mă: soarele ... ei? Apunea ... ei, nici acum? Dar este foarte clar! Aici eu prevăd sfârşitul lui Ceauşescu!

Să mai comentăm o asemenea dizidenţă? Mi se pare o glumă proastă. Un alt exemplu, de data asta celebru, al felului în care a fost înţeleasă dizidenţa la români este şi faimoasa declaraţie a unui fost preşedinte (dar au mai fost şi alţi politicieni cu aserţiuni asemănătoare) în care mărturiseşte că s-a înscris în P.C.R. pentru a-l sabota din interior... Probabil că şi Ceauşescu o făcuse din aceleaşi considerente...

În mod conştient sau subconştient, această laşitate şi lipsă de bărbăţie a avut repercusiuni chiar asupra titularilor, făcându-i ca să adopte cele mai aiuritoare atitudini doar din dorinţa de a arăta că ei sunt „curaţi”. Dovedit istoric este faptul că întotdeauna, în orice condiţii, intelectualitatea unei ţări a avut o orientare de stânga. Şi este de înţeles. Numai în România, ca urmare a acestor refulări, intelectualitatea a avut şi are o orientare de dreapta. Efectul a fost dezastruos pe toate planurile. Istoria naţională a fost umilită şi batjocorită, tradiţiile terfelite şi uitate, teritoriul ameninţat de separatism, moravurile aruncate la gunoi, totul la presiunea unei intelectualităţi debusolate. Manifestarea cea mai evidentă a acestor refulări am avut ocazia să o vedem cu prilejul alegerilor pentru primăria Bucureştilor (oraş în care intelectualitatea are o pondere deosebită). Şi astfel, am ajuns ca să avem parte de primari precum Crin Halaicu sau Viorel Lis, doar din dorinţa, nejustificată faptic, de a avea un primar „de dreapta”, de a arăta că „noi” nu suntem şi nu gândim în termeni comunişti sau socialişti.

De parcă toate acestea nu ar fi fost de ajuns, în dorinţa refulată de a se afirma ca adevăraţi gânditori şi oameni de atitudine, iar nu nişte trepăduşi care stăteau cu capul plecat pe vremea comunismului, intelectualitatea noastră a considerat că este cazul să-şi dea cu părerea chiar şi atunci când acest lucru nu era cerut sau constituia o eroare. Aşa a ajuns Preşedintele Băsescu ca să fie nevoit să refuze titlul oferit de Academia Română.

Nu a existat nicio problemă politică în care intelectualitatea noastră să nu îşi dea cu părerea cu un evident accent „de dreapta”, dar tăcerea a fost deplină atunci când a fost sau este vorba de probleme sociale sau economice. Personal, nu am cunoştinţă de nicio formă de atitudine a intelectualităţii româneşti privind extinderea consumului de droguri, a prostituţiei sau a şomajului. Nici în ceea ce priveşte situaţia pensionaruilor sau a sistemelor de învăţământ şi sănătate. Dar ne este dat să auzim nenumărate comentarii legate, de exemplu, de cuvântările lui Adrian Năstase. Această atitudine a împins intelectualitatea românească spre un comportament nu numai greşit, ci chiar aberant. Căci, cum poate fi numită situaţia dintr-o ţară în care este criticată opoziţia şi nu puterea? Iar în această privinţă cred că ne putem mândri cu calificativul de unicat.

Iar situaţia actuală mă determină să cred că nu îşi vor schimba năravul, chiar dacă părul a început să le încărunţească...

Să auzim de bine!

Barul Hattrick-se poate şi aşa

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

În viaţa oricărui bărbat vine un moment când lucrurile trebuie tranşate: ori aşa, ori aşa. Cum s-a întâmplat şi cu mine mai dăunăzi când, amintindu-mi că sunt şi eu bărbat, am decis ca să mă comport ca atare. Drept urmare, ajuns acasă m-am proţăpit în faţa soţiei şi am declamat:

- Vezi că diseară te scot în oraş!

Ascultătoare cum îi este felul, o văd că se duce la cămară şi revine cu sacoşele de piaţă în mâini.

- Nu, m-am referit la ALTFEL de scos în oraş, îi precizez eu văzându-i confuzia.

Şi ne-am suit în maşină având referenţial barul Hattrick. Pentru necunoscători, localul este amplasat undeva, prin Centrul Vechi al Bucureştilor.

În mod surprinzător, găsesc un loc de parcare nu departe de stabiliment şi ne pregătim ca să intrăm în miezul acţiunii.

Prima impresie este obositoare. Pur şi simplu pentru că trebuie să urc două etaje. Şi iată-ne ajunşi în local. Curat, foarte curat este a doua impresie. Şi a treia. Şi până la sfârşitul mesei. Ecrane cât toate zilele pe pereţi, pentru că este un local unde ai ocazia ca să urmăreşti diverse transmisii sportive. Parşiv cum sunt, venisem cu intenţia ca, pe timpul mesei, să urmăresc campionatul mondial de snooker, dar am renunţat cu uşurinţă chiar de la început.

Am renunţat din cauza ospătarului care şi-a început activitatea cu o cuvântare ciudată şi nemaiauzită pe plaiurile noastre:

- Vă rog să mă scuzaţi pentru întârziere!

Rămânem perplecşi. Cum aşa, am ajuns ca în România un ospătar să îşi ceară scuze? E nemaipomenit, iar gestul lui mă face ca să uit de partida de snooker.

Seduşi de amabilitatea dovedită a omului, facem comanda, care nu întârzâie ca să apară. Ei, dragii mei, dacă până acum încă mai erau vagi urme de snooker prin creierul meu, acum acestea au dispărut complet. Pentru că ceea ce văd în faţa ochilor sunt două farfurii uriaşe, conţinând fiecare câte o porţie la fel de uriaşă. Deşi sunt om matur, cu armata făcută la infanterie, nu mă pot abţine ca să îl întreb pentru cine sunt asemenea porţii, pentru că noi suntem doar doi, nu patru.

Zâmbind, omul mă asigură că sunt pentru noi şi, de frică să nu ni le ia înapoi, ne repezim să înfulecăm. Nu înainte de a comanda şi două pahare uriaşe de bere, care ne este adusă rece şi aburindă, exact aşa cum îi stă ei bine. Platourile conţin un număr enorm de aripioare care, probabil, au aparţinut unor păsări cu un vădit comportament atletic, pentru că sunt dolofane şi pline de carne. Aripioarele se odihnesc temporar pe un pat din cartofi prăjiţi, suficienţi cât să sature un cal (presupunând că îi plac cartofii prăjiţi). Iar peste aripioare, ei bine, peste aripioare... ce credeţi că se află peste aripioare? Nimic altceva decăt câte o lingură de sos. Dar ce sos..., ce sooos... O minunăţie de sos! Ultimul loc în care am reuşit să mâncăm un sos ca lumea a fost pizzeria, acum desfiinţată, de la Favorit. E drept, acolo o cunoşteam pe bucătăreasă...

Lingem sosul cu aviditate, albim oasele bietelor aripioare de orice urmă de carne şi ne îndopăm cu cartofii care nu se mai termină. Totul având pe fundal o muzică de calitate redată la un nivel de calitate. Aici, este cazul ca să vă destăinui o intimitate: niciodată nu am suportat localurile în care se ascultă muzică la volum ridicat, fie ele şi în Grecia... Consider că, dacă am intrat într-un local cu o persoană, am intrat nu numai ca să mâncăm ca disperaţii, ci ca să şi cuvântăm, ca nişte humanoizi ce se respectă.

Şi aşa, încet, încet se termină şi masa noastră. Vine momentul plecării şi suntem salutaţi cu tot respectul, fapt care mă determină să îl asigur pe ospătar că îmi voi face impresiile cunoscute pe blog. Ceea ce am şi făcut.

Pentru cârcotaşi, ţin ca să subliniez că aceasta NU este o postare publicitară şi că între mine şi respectivul local NU există nicio relaţie comercială sau de colaborare. Doar una de bun simţ.

Să auzim de bine!