Note şi impresii de călătorie din şi despre Thasos, insula verde (16)

Centru în Limenaria

Ziua cincisprezece – Întoarcerea, traversarea munţilor

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Scularea este la ora şapte ca să mâncăm cât mai devreme şi să câştigăm timp. Mâncăm cât putem de repede, îmi iau rămas bun de la recepţie fără a fi supus umilinţei de a preda camera, ducem bagajele la maşină şi pornim. Este ora nouă, tocmai bine ca să prindem ferry-boat-ul de nouă şi jumătate (sunt două companii care efectuează curse, iar navele pleacă precum autobuzele...) şi chiar reuşim.

Privim suspinând insula care rămâne tot mai mică şi mai tăcută, pentru că cicadele ale căror cântece de amor ne-au însoţit tot concediul oriunde am fost, nu se mai aud. Dar avem prilejul ca să asistăm la un spectacol splendid oferit de pescăruşii care înconjoară aidoma unui nor alb o navă navigând pe sens opus…

Exceptând o maşină cu număr de Germania, care ne blochează coborârea câteva minute, debarcarea decurge rapid şi la fel de rapid ne înscriem pe şoseaua spre autostradă. Spre deosebire de anul trecut, autostrada pare ceva mai animată, dar totuşi nu ca în zilele ei bune…

Panouri mari şi vizibile ne anunţă că am ajuns la breteaua Xanthi Est, ne înscriem pe ea conform recomandărilor domnului Stratos şi ne îndreptăm spre oraş. Oraşul este mult mai mare decât ne imaginam şi, duşi de frumuseţea locurilor, ratăm ocolirea centrului. Aparent nu este nicio problemă, mai ales că localnicii sunt foarte binevoitori în a ne arăta drumul spre Echinos. Doar că… ei bine, doar că oraşul este aşezat la poalele munţilor precum o coală de hârtie bine bine întinsă. Astfel că, jumătate din oraş este la şes, iar jumătate pe coasta muntelui la modul cel mai propriu şi mai brusc. Tradus în limbaj rutier, asta înseamnă că intrăm pe străduţe atât de înguste încât oglinzile maşinii aproape că ating pereţii caselor şi atât de înclinate încât îmi este teamă să nu cedeze frânele în cazul unei opriri. Pentru mine sunt cele mai înclinate străzi pe care am circulat vreodată. Dar nu asta e culmea, ci faptul că sunt străzi cu dublu sens! Cu aerul condiţionat dat la maximum, mă trec toate transpiraţiile la gândul manevrelor pe care ar trebui ca să le efectuez cu o maşină de două tone în cazul unei întâlniri de gradul trei… Ne ajută Dumnezeu şi scăpăm de acest labirint de testare şi ne înscriem pe şoseaua spre Echinos.

Dacă până acum am mai avut vreun moment de veselie în maşină, acum acest lucru este de domeniul trecutului. Pentru că intrăm pe serpentine. Şoseaua nu permite trecerea a două maşini în acelaşi timp decât cu manevre de repliere şi are câteva proprietăţi interesante: când e munte în stânga, e prăpastie în dreapta şi viceversa. Iar pantele sunt atât de mari încât, cu toată rezerva de putere pe care o are motorul, nu reuşesc să trec de treapta a doua. Debraiez, schimb viteza, ambreiez, accelerez. Aproape fiecare serpentină ne întoarce cu 180 de grade. Abia ajungem la vârf şi ne socotim că vom coborî, că un alt urcuş începe. Debraiez, schimb viteza, ambreiez, frânez. În mijlocul munţilor dăm peste o benzinărie şi încerc să alimentez, dar nu reuşesc să bag mai mult de patru litri, ceea ce e un semn bun privind consumul. Drumul continuă în aceeaşi manieră, dar reuşim ca să trecem de Echinos şi, ceva mai târziu, de Thermes. Cararcteristic locurilor văzute după ieşirea din Xanthi este creşterea ponderii elementului turcesc în peisaj, deşi Turcia este mai departe decât Bulgaria... Debraiez, schimb viteza, ambreiez, accelerez. Acesta e refrenul care continuă ca să mă urmărească. La un moment dat apare un indicator care ne anunţă că vama este la doar patruzeci de kilometri, dar în bucuria noastră uităm că e vorba de kilometri de serpentine. Aşa că… Debraiez, schimb viteza, ambreiez, frânez. Şi iar, şi iar… Exact când o întreb pe soţie pentru Dumnezeu, când se termină cei patruzeci de kilometri, ei bine, dintre copaci apare vama. Clădirea nu depăşeşte mărimea unei bucătării de bloc. Doi vameşi greci ne studiază cu atenţie documentele, după care ne fac semn să trecem. Vameşul bulgar nu se mai osteneşte cu vreun control, ci doar dă din cap şi ridică bariera. Trecem şi infernul serpentinelor continuă… Debraiez, schimb viteza, ambreiez, frânez. Debraiez, schimb viteza, ambreiez, accelerez. În acest ritm ajungem aproape de Zlatograd. Mă uit pe kilometraj şi nu pot crede: în trei ore am parcurs doar o sută de kilometri socotiţi din Keramoti! Trei ore de serpentine infernale! Dacă cineva m-ar fi plătit ca să fac aşa ceva, vă asigur că l-aş fi refuzat categoric.

De la Zlatograd trecem prin Preseka şi Fotinovo pe un soi de drum comunal, cu multe şi variate găuri, dar aproape pustiu, ceea ce ne permite o viteză diferită de cea legală… Ce e curios este modul artistic în care bulgarii şi-au marcat cu vopsea albă conturul găurilor din aşa zisul asfalt. Reuşim ca să ne încadrăm pe E85 şi drumul ne duce singur până la Russe. Şi întâlnesc din nou acel fenomen ciudat al alungirii timpului şi spaţiului care apare ori de cîte ori traversez Bulgaria. De la indicatorul de intrare în localitate las la o parte orice reţinere şi merg cu 80 km/oră. Iar până la vamă fac mai mult de 20 de minute, ceea ce mă duce la ideea unui oraş de aproape 40 de kilometri lungime, ceea ce e exclus. De altfel, gonind pe şoselele Bulgariei, am încercat o experienţă. Cu ochii la rotiţa kilometrajului care indică sutele de metri, merg cu 100 km/oră. Rotiţa abia se învârte deşi, dacă mă iau după impresia optică, peisajul se derulează mult mai repede. De parcă suta de metri ar fi mai lungă... Ajuns în ţară, repet experienţa pe drumul spre casă. Rotiţa sutelor de metri se învârte nebuneşte, deşi viteza este tot de 100 km/oră... Mă rog, e o impresie, dar una care mă urmăreşte...

Ajungem la vama bulgărească şi ne punem pe aşteptat. Lucrările la pod nu s-au terminat, ceea ce prelungeşte aşteptarea noastră la o jumătate de oră. În sfârşit, trecem de vama bulgarilor, vameşul bulgar ne urează bun venit şi ajungem la vama românească unde, vameşul ne întâmpină cu un bine răstit:

- Ce stai? Dă-i drumul!

Bine te-am regăsit, România! îmi vine să strig.

Până şi copila e contrariată, din moment ce mă întreabă dacă respectivul vorbea cu mine... Am zburat până acasă, tragem maşina pe locul de parcare, opresc motorul şi începem descărcarea. Un miros pestilenţial ne acoperă brusc. Copila se uită speriată la mine şi recunoaşte:

- Am călcat într-o murdărie de câine...

Bine te-am regăsit, România! îmi vine să strig.

Ajunşi în casă, începem să depunem bagajele pe unde apucăm, în timp ce aud pe geamul bucătăriei înjurăturile, răgetele şi grohăiturile beţivilor care îşi fac veacul în faţa blocului.

Bine te-am regăsit, România! îmi vine să strig.

Ca oamenii veniţi acasă după două săptămâni de concediu, frigiderul e cam gol, aşa că iau o sacoşă şi mă reped la un Carerrefour din apropiere. Apuc un coş cu rotile, fac cumpărăturile şi, tocmai ieşeam de la casă şi mă îndreptam spre celălalt capăt al magazinului pentru a recupera alte produse lăsate la cutia de la intrare, că un paznic mă atenţionează respectuos:

- Îmi cer scuze, nu vă supăraţi, dar nu aveţi voie cu coşul!

- Dar nu plec nicăieri cu el, doar mă duc în celălalt capăt al magazinului pentru că am sacoşele în cutia de la intrare...

- Ştiu, vă înţeleg, dar nu aveţi voie. Ştiţi, ne-au dispărut coşuri...

Bine te-am regăsit, România! îmi vine să strig.

Să auzim de bine!

Note şi impresii de călătorie din şi despre Thasos, insula verde (15)

Pictură stradală

Ziua paisprezece - Plaja Golden Beach, peştişori pupăcioşi

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Astăzi e ultima noastră zi de plajă în Thasos. O tratăm de parcă ar fi ultima zi din viaţă, atât suntem de supăraţi. Înfulecăm în grabă micul dejun, copila substituie câteva felii de salam pentru pisicile locale (care pisici, între noi fie vorba, nu numai că sunt extraordinar de multe, dar par dintr-o rasă ciudată, cu picioare lungi şi subţiri, gât lung şi capul mic) şi hotărîm ca să ne îndreptăm spre plaja Golden Beach, cea mai frumoasă şi mai accesibilă până acum, dacă omitem serpentinele care trebuie parcurse…



Restaurant în Limenas

Revedem acelaşi nisip minunat, aceeaşi apă mirifică, aceeaşi plajă nesfârşit de lungă… Ne aciuăm imediat sub o umbrelă bine poziţionată geografic, dar prost poziţionată social pentru că lângă noi ocupă şezlongurile un grup de tineri greci atât de gălăgioşi şi atât de vulgari cum nu am crezut că voi întâlni. Şi nici nu am întâlnit.

Ne repezim în apă bucuroşi că scăpăm de tinerii cei prost crescuţi. Prilej însă de bucurie pentru că facem cunoştinţă cu peştii pupăcioşi. Şi de tristeţe la vederea numărului uriaş de albine moarte în apa mării din motive care îmi scapă. Respectivii peştişori au dimensiunea de aproximativ zece, doisprezece centimetri şi trupul tigrat. Caracteristica lor este însă cu totul alta: dacă stai nemişcat în apă nu mai mult de două minute, ei bine, peştişorii vin şi te ating cu boticurile lor micuţe. Desigur, dintr-o pură curiozitate gastronomică… Aşa că, mă poziţionez mai bine în nisip (apa este atât de limpede încât vizualizarea nu prezintă nici un impediment) şi iată că nu trec două minute şi apar trei peştiţori pupăcioşi. Îmi dau târcoale de vreo două ori, după care unul din ei îşi lipeşte buzele de degetul meu mijlociu de câteva ori. Îi mulţumesc în gând deoarece consider gestul ca un sărut de rămas bun şi ies din apă definitiv. Spre deosebire de alte dăţi, astăzi stăm pe plajă dincolo de ora cinci. Nu ne vorbim, doar ne uităm la munţii din jur şi apa din depărtare. Faptul că nu există forme de relief intermediare face ca şi aceşti munţi, deşi cel mai înalt vârf depăşeşte doar cu puţin o mie două sute de metri, să pară neguroşi şi ameninţători, aşa cum ies brusc din apă.

Vine şi momentul plecării şi o facem la modul nemilos, fără a mai privi în urmă pentru că sunt convins că, dacă o făceam, nu mai plecam de acolo… În drum spre domnul Stratos ne oprim la supermaket-ul Arvanitidis pentru ultimele cumpărături pentru cei de acasă sau pentru drum, după care lăsăm maşina în parcare (cu cheile în contact) şi traversăm la domnul Stratos. Nu suntem băutori de cafea, aşa că trebuie ca să refuzăm politicos invitaţia lui la o cafea, dar întindem hărţile pe masă pentru consultaţiile rutiere promise.

Între altele, bunul om dispare şi revine duipă câteva momente cu un obiect oarecum sferic în mâini, destul de greu dacă mă iau după efortul depus.

- Ştiţi ce e asta? ne întreabă domnul Stratos.

Încerc să iau bila deformată în mână şi abia atunci îmi dau seama că este deosebit de grea. Îi fac semn că habar nu am.

- Este un proiectil de bombardă, mă lămureşte el. L-am găsit întâmplător în curte. Are peste două mii de ani.

Privim curioşi obiectul. Şi mă gândesc cât este de adevărat când afirmam că pământul Greciei musteşte de istorie. E suficient să îndepărtezi un centimentru de sol... De altfel, ne explică el în continuare, el are o problemă şi cu casa. Dacă, cumva, casa îi este distrusă, nu o va putea renova. Pentru simplul motiv că sub ea a fost descoperit un sit arheologic antic...

Odată terminată acţiunea, ne luăm la revedere ca de la un prieten şi plecăm la hotel pentru a face bagajele. Şi pentru a mânca ceva, că doar suntem oameni, nu maşini de cusut…

Bagajele nu ne răpesc mult timp, aşa că pe la ora nouă şi jumătate suntem în pragul restaurantului Doukas, unde suntem întâmpinaţi cu aceeaşi pompă cu care ne-am obişnuit. Robert apare zâmbitor ca să ia comanda noastră şi îl întreb în ce limbă vrea ca să o fac. Omul alege limba greacă, iar la sfârşit mă felicită. Comanda e formată din pui a la creme pentru soţie, şniţel a la creme pentru mine şi piept de pui la grătar pentru fată. Care face eroarea de a cere şi o salată. Am zis eroare pentru că, în momentul în care apare ospătarul cu salata suntem în pragul unui şoc gastronomic: salata nu este adusă într-un castonel, aşa cum se întâmplă la noi, două frunze de salată şi trei felii de castravete, ci este adusă într-un castronoi cât toate zilele! Ca să înţelegeţi dimensiunea castronului, pot să vă spun că am mâncat toţi trei din ea şi nu am reuşit ca să o terminăm…

În timp ce ne străduim ca să dovedim farfuriile pline vârf, apare unul din patronii localului (celălalt lucra alături de ceilalţi ospătari), care ne salută, ne întreabă cum a fost ziua şi dacă ne simţim bine. Îi răspund că ziua a fost bună, că ne simţim bine şi că îi mulţumim pentru mâncarea excelentă. La care, omul face un gest de neimaginat pentru un client român şi ne spune, cu mâna pe inimă:

- EU vă mulţumesc!

Să nu mă credeţi un naiv care îşi imaginează că patronul unui restaurant moare din dragoste pentru clienţii lui. Nuu, el moare din dragoste pentru banii clienţilor lui, dar ŞTIE cum să îi treacă din buzunarul clientului în al lui...

Cu chiu cu vai terminăm de mâncat bucatele, reuşim ca să dovedim şi desertul gratuit şi ne ridicăm ca să plecăm. Robert apare ca din pământ şi ne întreabă dacă ne revedem şi mâine. Îi răspund că, poate, la anul, deoarece mâine vom pleca. La auzul acestor vorbe, parcă un telegraf ciudat se pune în acţiune şi toţi, dar absolut toţi chelnerii în frunte cu cei doi patroni vin ca să dea mâna cu noi, să ne mulţumească şi să ne ureze drum bun. Cum să nu revii într-un loc unde eşti tratat la acest mod? e o întrebare pe care ar trebui să şi-o pună toţi responsabilii turismului românesc. Vorba domnului Stratos: ce, sunt chiori, ei nu văd cum se face turismul?

Ajungem la hotel după miezul nopţii, ne spălăm, mă pun în pat şi adorm buştean, gândindu-mă la peştişorii pupăcioşi…

Să auzim de bine!

Note şi impresii de călătorie din şi despre Thasos, insula verde (14)

Plaja Nisteri stânga

Plaja Nisteri dreapta

Ziua treisprezece - Plaja Piscină ratată, Plaja Nisteri, dulcea picanterie, indicaţii de drum

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare! Ziua treisprezece, zi cu ghinion. Ne apropiem de sfârşitul concediului şi nu am văzut încă un loc dorit încă de la venire: Plaja Piscină. Poate numele vi se va părea ciudat, dar să ştiţi că şi plaja este ciudată. Este o plajă amplasată în capătul sudic al insulei, dincolo de plaja de la Aliki. Cum mergi pe şoseaua de vest a insulei, imediat după localitate, şoseaua face o buclă la dreapta, trecând de hotelul Aeria (la şosea este un panou cât toate zilele care îl anunţă), apoi face o buclă la stânga. Ei bine, pe la jumătatea buclei, se face un drum de ţară la dreapta, spre mare, spre hotelul Seirines. Acesta este drumul spre Plaja Piscină. Iar numele ei provine de la faptul că, printr-un fenomen curios al naturii, stâncile au fost erodate sub forma unui bazin destul de mare ca dimensiuni, având oarecum forma unei inimi, bazin umplut cu apa mării.

Aceasta a fost teoria. Pentru că în practică, am oprit maşina şi am coborât după primii cinci zeci de metri parcurşi pe respectivul drum de ţară. Drumul este la fel de prost ca cel spre Plaja de Marmură, poate chiar mai prost, iar maşina a fost destul de solicitată până acum în acest sens. Ca să nu mai vorbesc de garda la sol de doar zece centimetri…

Drept pentru care, trecem vizitarea acestei plaje la capitolul nerealizări şi ţinem o scurtă şedinţă încotro să o luăm. Decidem în unanimitate covârşitoare ca să ne îndreptăm spre Plaja Nisteri. Este apropiată de hotelul nostru şi bine dotată, aşa că nu avem nici un argument împotrivă.

Ajunşi în zonă, decidem ca să nu mai parcăm maşina la şosea, ci să intrăm pe un drum folosit de cunoscătorii pe care îi observasem data trecută că îşi aduc maşinile cât mai aproape de umbrele. Şi aici ne lovim de aceeaşi problemă a drumului: coborârea spre plajă se face pe o porţiune scurtă de drum de ţară, dar atât de brusc abruptă că mă face să opresc şi să verific mai întâi dacă o pot coborî. Decid că da şi reuşim ca să aducem maşina sub un pin din zonă. Alegem o umbrelă bine poziţionată şi începem ca să ne bucurăm de binefacerile apei şi soarelui.

La un moment dat, aşa cum stau pe jumătate adormit pe şezlong, aud copila că mă întreabă:

- Tata, domnul acela e mort? E nemişcat de două ore… şi cu gura deschisă...

Tresar şi mă ridic în capul oaselor cu gândul la limba în care va trebui să dau declaraţiile poliţiei locale. Sau Interpolului. Sau… Dumnezeule! Uitându-mă mai bine la cadavrul care zace pe şezlong cu gura deschisă îmi dau seama că nu este altul decât bunul domn Elias, unul dintre patronii restaurantului unde fusesem tratat ca un om mare, cum spune reclama. Ostenit de turele nocturne, este clar că bietul om trage un mic somn de frumuseţe…

De altfel, nu mă surprinde modestia prezentării sau a locaţiei. Stând de vorbă cu localnicii în diverse ocazii, am observat că cei care fac bani, nu se întrec în a-şi etala costume Armani sau maşini scumpe. Muncesc de dimineaţa până seara alături de ceilalţi salariaţi, îmbrăcămintea noastră este mai de calitate decât a lor, iar timpul liber îl petrec în familie sau în diferite zone locale şi nu pe Coasta de Azur. În general, fiind o zonă eminamente turistică, cuvântul de ordine este “muncim şi facem bani vara ca să avem din ce trăi iarna”.

Mă întorc liniştit la îndeletnicirile mele estivale şi descopăr un nou joc, pe care îndrăznesc ca să-l numesc “buturuga”. Jocul e simplu şi nu necesită abilităţi deosebite. Mă poziţionez culcat pe plajă cu faţa în sus sau în jos într-o zonă în care apa sau valurile abia mai ating ţărmul şi zac aşa până mi se face foame… sau sete… sau altă poftă... Marele avantaj este acela că, având corpul spălat permanent de apa mării, te poţi bronza la nesfârşit, fără eriteme. Spre marea mea satisfacţie, observ că, după aproximativ zece minute (mai precis, nouă minute şi patruzeci şi trei de secunde), un procent estimat între 78,36% şi 78,42% din bărbaţii de pe plajă, a început să-l practice cu asiduitate…

Astfel, terminăm apoteotic ziua de plajă şi ne putem îndrepta spre hotelul nostru. Am parte de o nouă satisfacţie în momentul când reuşesc să scot maşina pe acea scurtătură abominabilă. Urmează procedura ablaţiunii şi a schimbului de haine după care, decidem că e momentul ca să-i facem o vizită de rămas bun domnului Stratos.

Ajungem cu bine la local şi Nikos, un chelner albanez din local, mă salută cu “amirale”, ceea ce dovedeşte că şi-a însuşit critica făcută cu prilejul ultimei vizite când m-a categorisit cu un titlul umil de căpitan… Ne localizăm la masa noastră preferată, ne salutăm cu membrii familiei domnului Stratos şi apare şi acesta cu nelipsita-i ţigară în mână. Ca să nu facem gesturi inutile cu mâinile pe durata conversaţiei, comandăm urgent trei salate tzatziki, trei porţii de bouiourdi, un castron de tyrosalada, un mix grill pentru copilă, un piept de pui la grătar pentru soţie şi creveţi în sos picant de tomate pentru mine. Acum, citind aceste rânduri, veţi emite concluzia că eu, adică autorul acestor rânduri, sunt un mare beţiv din moment ce îmi plac mâncărurile picante. Greşit, total greşit, ca să nu zic eronat! Pentru că, aşa cum observasem şi la alte mese anterioare consumate în Thasos, tot gustul picant al mâncării dispare complet după maximum cinci minute, printr-un procedeu culinar care îmi scapă, dar care merită un premiu Nobel.

Cât timp înfulecăm, domnul Stratos ne recomandă pentru întoarcere un cu totul alt drum decât cel ştiut de noi. Este un drum care, după ce eşti debarcat în Keramoti (atenţie, numele se pronunţă cu accent pe ultimua silabă!), te duce la autostrada A2, apoi prin breteaua Xanthi Est te traversează oraşul respectiv, după care trece prin localităţile Echinos şi Thermes (sunt trei Thermes, Apo Thermes/Thermes de Sus, Meses Thermes/Thermes de Mijloc şi Kato Thermes/Thermes de Jos) te scoate la o vamă mititică, tocmai bună de trecut în Bulgaria fără aglomeraţie. Dar marele avantaj este, aşa cum îl prezintă domnul Stratos, scurtimea drumului şi durata: maximum cinci sute de kilometri, drum pe care un şofer bun îl face în maximum opt ore. Suntem atraşi de o asemenea ofertă şi rămânem înţeleşi ca să venim a doua zi cu harta pentru a marca punctele importante ale traseului.

După ce dăm gata şi platoul cu felii de pepene, ne îndreptăm spre hotel, oarecum strâmbi din cauza burţilor umflate şi oarecum trişti din cauza plecării apropiate.

Să auzim de bine!

Note şi impresii de călătorie din şi despre Thasos, insula verde (13)

Casă în Panaghia

Ziua doisprezece - Panaghia şi Plaja Golden Beach, îngheţată câtă vrei

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Astăzi este o zi mare şi importantă. Adormirea Maicii Domnului este modul cuviincios de a-i comemora moartea. E ziua numelui de Maria, unul dintre cele mai frumoase nume.

Ne sculăm, mâncăm şi plecăm spre Panaghia, o localitate din apropierea Limenas, unde este o biserică foarte frumoasă, după spusele localnicilor. Drumul decurge în condiţiile obişnuite până ajungem în apropierea localităţii. Aici, ne este dat ca să vedem ceva ce nu am fi crezut: poliţişti greci! Şi nu unul, nu doi, ci cea mai mare concentraţie de poliţişti pe metru pătrat care poate fi închipuită. Dar nu vă alarmaţi. Sunt poliţişti chemaţi să asigure fluenţa traficului, pentru că numărul maşinilor care au venit şi continuă ca să vină este uriaş. Unul dintre ei ne dă indicaţiile necesare unde putem parca, ceea ce înseamnă cam un kilometru depărtare faţă de amplasamentul bisericii… Ne conformăm, parcăm şi plecăm spre biserică.



Stradă în Panaghia

Ca peste tot în Thasos, drumul, dacă nu coboară, urcă… Parcurgem cu încântare străduţele înguste ale localităţii pentru că ne oferă prilejul unor poze cum doar în calendarele cu ştaif mai vezi. Clasicii bătrâni stând la taclale în faţa unei taverne sunt nelipsiţi. Cu aparatul ţăcănind de zor, ajungem la biserică, unde o coadă semnificativă s-a format deja la icoana Maicii Domnului. Cumpărăm câteva lumânări şi ne aşezăm disciplinaţi la coadă. În jurul nostru aud localnicii cum se salută, se felicită şi îşi mulţumesc. Este o atmosferă de puternică socializare, o atmosferă cu adevărat de sărbătoare, cel puţin dacă ne luăm după îmbrăcămintea oamenilor.

Ne vine rândul, ne închinăm şi sărutăm icoana, după care dăm o tură prin incinta bisericii unde sute de oameni aşteaptă, dar nu ştiu ce aşteaptă. În spatele bisericii câţiva bărbaţi pregătesc porţiile cu pomeni. Intrăm în biserică şi reuşim ca să prindem măcar sfârşitul slujbei. Ieşim tocmai când încep clopotele ca să bată. Şi atunci vedem şi motivul aşteptării atâtor oameni: câţiva bărbaţi puternici iau pe umeri suportul cu icoana şi, cu preotul în frunte, se formează o procesiune care începe ca să se deplaseze pe străduţele localităţii. Ne alăturăm procesiunii făcând poze încontinuu până ajungem la o mică piaţă, unde preotul ţine o scurtă rugăciune, sfinţeşte apa unei fântâni şi procesiunea porneşte mai departe.

Fanfara

Vedem lumea cum se spală sau bea apă din respectiva fântână şi ne conformăm şi noi. Ca o curiozitate, nu remarcăm pe niciuna din străduţe nelipsitele la noi tarabe cu iconiţe sau alte articole bisericeşti.

Mai targ câteva cadre şi ne îndreptăm spre maşină, prilej de a vedea din nou în acţiune comportamentul şoferilor greci. Un şofer cu o maşină micuţă încearcă să parcheze pe o latură a şoselei. Nu reuşeşete din prima, nici din a doua şi nici din a treia încercare. Toate făcute cu preţul blocării traficului pe ambele sensuri, pe care s-au format deja cozi uriaşe. Dar nimeni, înţelegeţi, nimeni nu claxonează, niemeni nu înjură, nimeni nu scoate nervos capul pe geam, nimeni nu turează sălbatic motorul. Toţi stau liniştiţi înţelegând că situaţia bietului şofer de azi poate fi şi a lor mâine…

Fântâna

Din cauza aglomeraţiei de pe şosea, nu avem de ales pentru restul zilei decât ca să mergem la plaja Golden Beach, care e cea mai apropiată. Bucuria este unanimă. Ajungem, parcăm, punem parasolarele pe geamuri şi purcedem la alegerea unei umbrele pentru a ne bucura încă odată de frumuseţea acestei plaje. Deosebit de lungă, cu un nisip ca pudra, atât în apă, cât şi pe mal, cu minunata apă topaz, a devenit locul nostru preferat. Pe fotoliile umbrelei vecine odihnesc un domn şi o doamnă însoţiţi de un căţeluş alb, deosebit de frumos. Iubitor de animale cum sunt, mă apropii de căţeluş în timp ce îi vorbesc. În acel moment, o aud pe doamnă zicând în româneşte:

- Puteţi să îi vorbiţi, pentru că ştie limba română!

Ne amuzăm cu toţii şi continuăm conversaţia până când familia respectivă decide că a venit timpul ca să plece pentru că vor să facă turul insulei. Ne despărţim după ce le ofer câteva indicaţii ajutătoare, noi având deja vreo şase sute de kilometri făcuţi prin insulă…

Căldura devine sufocantă, intrăm în apă, ne bălăcim, dar totuşi se impun nişte băuturi răcoritoare. Aşa că, plec cu soţia la complexul din apropierea plajei ca să achiziţionăm câteva sucuri şi, de ce nu, nişte îngheţate. Găsim o cofetărie (în mod surprinzător pentru un român, veţi găsi cofetării destul de des pe întinderea insulei), lucru pe cale de dispariţie în România, intrăm şi dăm de o jună vânzătoare pe care o întreb cât costă o îngheţată. Îmi răspunde politicos că nouăzeci de cenţi, iar eu o întreb cât e de mare.

- Cât vreţi dumneavoastră! Câte cupe vreţi? continuă ea nevinovată.

Cât vreţi dumneavoastră! Auziţi responsabili ai turismului din România? Cât vreţi dumneavoastră! Aşa se face turismul adevărat, cu asemenea răspunsuri îi faci pe turişti ca să revină, chiar dacă e vorba de o simplă cofetărie.

Cât vreţi dumneavoastră! Ce părere aveţi de un asemenea răspuns şi în România?

Să auzim de bine!

Note şi impresii de călătorie din şi despre Thasos, insula verde (11)

Plaja Pahis

Ziua zece - Plaja Pahis şi crabii plimbăreţi

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Astăzi avem programată o zi de cruţare, aşa că, după micul mare dejun nu mai plecăm în zări albastre, ci spre altele mai apropiate, cum ar fi plaja de la Pahis.

Valurile continuă ca să se facă simţite, dar într-o măsură mai mică. Plaja este marcată cu steag albastru şi pe merit. Un grup sanitar excepţional de curat şi dotat cu toate cele necesare, o tavernă curată şi promptă, şezlonguri şi umbrele pe care le poţi închiria cât vrei pentru trei euro.



Un crab

Ne încadrăm în programul de bălăceală, ba chiar îmi permit un mic somn de frumuseţe la umbră… Cu minciocul achiziţionat încerc mai apoi ca să prind vreun peştişor şi, deşi mă duc până, hăt, după nişte stânci, nu reuşesc ca să prind nimic. Dar vă rog să mă credeţi pe cuvânt când vă mărturisesc faptul că unii dintre ei sunt de un colorit şi o frumuseţe nemaipomenite…

Mai în glumă, mai în serios, ne decidem ca să comandăm la taverna plajei câte un souvlaki de căciulă. Barmanul ne roagă ca să revenim peste zece minute şi asta facem. Ni se dă coala de hârtie cu care, acum suntem obişnuiţi, cu frigăruile în ea şi un platou (he, he, platou, ai?) cu cartofi prăjiţi, împreună cu tacâmurile înfăşurate în şerveţel. În mod absolut neobişnuit pentru noi, nu suntem atenţionaţi ca să restituim platoul şi tacâmurile, dar am văzut multe minuni pe aici, aşa că nu ne mai mirăm.



Al doilea crab

Valurile s-au liniştit binişor, deşi la orizont se prefigurează niscai nori ameninţători. Mai facem câteva ture de înot prin apa de culoarea topazului şi ne retragem spre domiciliul nostru temporar.

După tratamentul de curăţare cotidiană ne îndreptăm spre Limenas spre o binemeritată cină. Şi de data asta încercăm ca să abordăm străzile oraşului într-o manieră prudentă de frica aclamaţiilor personalului diferitelor restaurante, dar facem o greşeală fatală: încercând ca să evităm faţa localului Doukas, trecem prin spatele lui, pe faleza portului, fără ca să ştim că are o ieşire şi pe această direcţie. Şi cădem în plasă, în uşă fiind chiar patronul localului care dă semnalul:

- Robert, Niko, Anghele, veniţi!

Instantaneu, respectivii apar şi ne înconjoară cu aclamaţii în greceşte şi româneşte. Nu avem altă scăpare decât să spunem că este prea devreme şi vrem să facem mai întâi un tur al portului. După un schimb de priviri interogative, respectivii acceptă şi putem pleca liniştiţi. Asta s-o credem noi, pentru că un ospătar al unui local vecin, auzind probabil de noi din vecini sau din gura târgului, ne iese în faţă cu o ofertă de nerefuzat:

- De ce nu veniţi şi pe la localul nostru? Vă putem oferi o pizza uite aşa de mare! zice el desenând în aer un cerc de mărimea unei roţi de Matiz.

Oftăm şi îl refuzăm politicos:

- Nu astă seară!

Fără ca să credem nici măcar o secundă vorbele lui. Şi rău am făcut… Ne continuăm drumul pe faleză până pe digurile cu far şi reuşesc ca să prind câteva poze memorabile cu asfinţitul. Tocmai admiram câteva iahturi superbe, că mă aud chemat de fete. Care fete tocmai se uitau la niscai crabi care ieşiseră pe stâncile portului la o mică promenadă de seară… Deşi perfect camuflaţi pe stânci, nu pot să nu remarc culorile lor deosebit de interesante, aşa că trag urgent câteva cadre cu respectictivii. Orele fiind înaintate şi noi fiind deja obişnuiţi ca grecii, să mâncăm târziu, punem cap compas localul Doukas.

Luăm loc în ovaţiile generale, fapt care mă obligă ca să le adresez câteva cuvinte de mulţumire în greceşte. Ni se oferă locuri la o masă, se schimbă faţa de masă şi apare prietenul nostru Robert ca să preia comanda. Cu gândul la oferta concurenţei, comandăm o pizza pentru fată, iar pentru noi câte o porţie de paste carbonara. Cu nelipsita porţie de bouiourdi pentru soţie, iar pentru mine o salată de sfeclă cu usturoi. Vin şi comenzile şi atunci înţelegem că ameninţările concurenţei nu au fost vorbe în vânt: pizza are dimensiunea unei roţi de Matiz! Iar porţiile de carbonara sunt de fapt mici dealuri de paste poziţionate pe câte un platou. Le înghiţim gândindu-ne dacă le găsim cu Google Earth marcate pe harta insulei… Feliile de sfeclă din platoul meu (pentru că şi salata de sfeclă este adusă pe, he he, nelipsitul platou) sunt groase cât degetul meu arătător şi le pierd numărul lor încercând ca să le număr.

Masa durează cam o oră, dar la final avem feţele descompuse din cauza suferinţei. Copila aproape că plânge că nu mai poate mânca, deşi pe platoul ei mai sunt două felii robuste. Şi eu şi soţia refuzăm ca să vorbim ca să nu sughiţăm şi ştim că mai urmează nelipsitul desert de îngheţată. Facem plata cuvenită fără ca să putem articula un cuvânt şi ne îndreptăm greoi spre maşină. Singurul lucru pe care îl mai putem face este să comentăm aspectul şi culorile crabilor.

- Sunt buni de mâncare? ne întreabă copila făcându-ne să ne facem cruce la auzul cuvântului mâncare şi să o ameninţăm că o dăm jos din maşină...

Să auzim de bine!