Concediu de criză în Grecia – A opta zi în Vechea Stagyra

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Am început să ne revenim la ritmul nostru de turism în doi. Azi ne-am propus să să vedem Stagyra. Dar nu oricare Stagyra, pentru că e plină Grecia de localităţi cu acest nume, ci pe cea veche, Stagyra lui Aristotel, că de aceea i se spunea Aristotel stagyritul.
Aristotel nu a fost cine ştie ce personalitate: doar cel mai mare filozof al antichităţii şi fondatorul şcolii peripatetice. Un banal spirit enciclopedic (logică, teologie, politică, estetică, fizică, astronomie, zoologie etc) care a împins lumea înainte prin întemeierea ştiinţei politice pe baza învăţăturii căpătate de la Platon, un alt banal filozof universal. Lucrările lui nu au avut cine ştie ce valoare, ele stând la baza culturii occidentale doar până în secolul al XVII-lea.
Tatăl lui Aristotel stagyritul a fost medicul bunicului lui Alexandru cel Mare, iar el, la rândul lui, a devenit educatorul măreţului Alexandru. Între două cugetări, Aristotel a înfiinţat prima instituţie de învăţământ cunoscută sub numele de liceu (Lykeion). Mama lui Aristotel se trăgea dintr-o familie nobilă, dar asta să nu vă ducă cu gândul că locuia într-un castel cum este cel de la Chambord. În acele vremuri, nobil însemna doar că ai ceva mai multe capre. Să ne reamintim de regele Ulise, eroul lui Homer, care domnea în Ithaka peste o populaţie de câteva sute de păstori şi care, ca rege, avea un servitor, un câine şi o turmă ceva mai mare de capre.
Legat de Aristotel stagyritul mai rămâne de lămurit un singur lucru: acea şcoală peripatetică nu înseamnă că era o şcoală plină de patetism, nici vorbă. Termenul provine de la grecescul περιπαθώ/peripatho, care se traduce prin plimbare, eu mă plimb, dicursurile sale în faţa discipolilor fiind susţinute în timpul unor lungi plimbări.
Acesta a fost Aristotel ale cărui locuri natale dorim să le vizităm. Ştim că sunt două Stagyre, una nouă şi una veche. Cea veche este relativ aproape de Stavros, pe coastă, la vreo douăzeci de kilometri, pe când cea nouă este mult mai departe, în interiorul teritoriului.

Plecăm bine aprovizionaţi cu sucuri pentru că nu avem de gând să ne întoarcem până seara. Pe scurtul drum apucăm să comentăm faptul că acum, după ce am desoperit Leul din Amfipoli, oriîncotro ne-am îndreptat am dat de el de fiecare dată, ceea ce e puţin ciudat. Şoseaua e minunată şi nici nu observăm când ajungem. De fapt, indiciul că am ajuns a fost observarea ruinelor unui turn pe vârful unui deal. Mai rulăm puţin şi întoarcem. Trag pe dreapta într-un refugiu şi caut o cale de acces. Vedem un grup de turişti descinzând din maşini, care îşi iau bagajele de plajă şi încep să coboare. Oricât de original ar fi un turist, ne vine greu să credem că îşi va lua cu el pe vârful dealului lăzile frigorifice cu bere sau corturile pliante. Ca să nu mai vorbim de faptul că poteca coboară şi nu oricum, ci prin nişte tufişuri aproape impracticabile.
Mergem câteva zeci de metri în lungul şoselei şi dăm de un indicator către cetatea Stagyrei. Atât doar că îndicatorul e îndreptat spre acelaşi drum impracticabil. Ne întoarcem la maşină, pornim şi înaintăm până ce se termină un gard. Trag pe dreapta şi cercetăm gardul. Poarta e închisă şi el ar putea fi de la locuinţa unui cetăţean paşnic, aşa că ne suim în maşină şi continuăm drumul încet. Ajungem într-o intersecţie unde se desparte un drum către Olympiada, ceea ce nu ne interesează acum. Decidem să facem cale întoarsă, ne-am depărtat prea mult de cetate.
Ajungem în dreptul refugiului şi întorc iarăşi. Trag pe dreapta şi ne minunăm de plaja care se deschide la picioarele noastre. Şi nu e una, ci două, tocmai bune ca mărime, prinse în două golfuri mici ca în căuşul unor palme de uriaş.
Oricât ne uităm nu vedem nimic lămuritor, iar nemulţumirea noastră creşte văzând nişte cetăţeni tocmai sus, pe ruinele turnului de cetate. Cum Dumnezeu au ajuns ei acolo?
Pornesc iarăşi maşina şi opresc ceva mai jos de gardul ştiut, decis să obţin informaţii de la presupusul localnic domiciliat acolo. Ei bine, acolo nu domiciliază niciun localnic, ci este chiar intrarea în parcul cetăţii Stagyra. Aşa că intrăm şi noi, în sfârşit.
Urcăm pe drumul spre intrarea în cetate cu un fel de evlavie. Aici, pe acelaşi drum, îşi tocea sandalele micul Aristotel, pe acest drum a plecat în pelegrinările sale şi tot pe acest drum s-a întors. Pe acest drum cobora cu părinţii când se ducea cu treburi în alte localităţi, pe acest drum urcau când veneau cu provizii sau bunuri pentru casă şi familie. Ajungem în interiorul zidurilor pe care alerga copilul Aristotel împreună cu ceilalţi copii ai cetăţii şi ne aşezăm pe ruina unui zid de unde se vede un peisaj minunat cu cele două golfuri. Poate, tot aici, pe aceste pietre a stat Aristotel admirând marea şi cugetând la mersul lumii, marea de topaz a fost mângâiată şi de privirile lui, poate în aceste golfuri se scălda împreună cu alţi copii în joaca lor.
Cetatea e mare chiar după standardele de acum. Ocupă culmile a două dealuri vecine, iar construcţiile, chiar aşa ruinate cum le vedem sunt numeroase. Găsim o construcţie inelară şi ne aşezăm pe marginea ei ca într-un amfiteatru. Imaginea marelui Aristotel ne urmăreşte. Oare a stat şi el pe aceste pietre, cu blidul în poale, pe când îşi mânca porţia de linte sau fasole? În peregrinările noastre prin Grecia am fost în numeroase situaţii puşi în situaţia de a păşi în locuri istorice, locuri memorabile. Dar întodeauna a existat o doză de probabilitate, nu aveam nicio certitudine că un personaj istoric a păşit la rândul său exact prin aceleaşi locuri. De data asta avem, ştim cât se poate de clar că aici s-a născut, că aici a copilărit, că ruinele pe care le privim sunt autentice şi nu au fost modificate de două mii de ani. Nu avem nicio îndoială că şi Aristotel, la rândul lui a stat pe aceste pietre privind cele două golfuri minunate, este imposibil, este împotriva firii.
Terminăm cu greu de vizitat uriaşa cetate, morţi de căldură şi de sete. Înainte să ieşim pe poartă mă opresc la ghişeul aflat la intrare să ne completăm cunoştinţele cu câteva lămuriri. Discuţia începe în limba engleză dar, fiind tot mai interesaţi de spusele lui şi de lămuririle care ne pot ajuta să ajugem şi la noua Stagyra începem, încet, încet să vorbim greceşte. La început un cuvânt, apoi două şi tot aşa, fără să observăm, îmi dau sema la sfârşitul discuţiei că vorbim greceşte. Nu ştiu dacă şi bunul om a observat trecerea pentru că e foarte sârguincios în a ne oferi hărţi şi informaţii.
Ne suim în maşină amuzaţi de întâmplare şi întoarcem pentru a doua oară. De data asta ca să ne oprim la unul din golfuri pentru o plajă binemeritată.
Între noi fie vorba, vă fac o mică precizare pentru cei care, aflaţi în zonă, vor dori să întrebe cum ajung în Stagyra: cuvântul se pronunţă cu accentul pe prima silabă, STAgyra.
Ajungem în dreptul celui de al doilea golf, parchez la marginea drumului pentru că la ora asta e imposibil să mai găseşti loc în parcarea amenajată, ne luăm catrafusele şi coborâm.
Rar ne-a fost dat să vedem o plajă mai frumoasă. Găsim repede o pereche de şezlonguri libere sub o umbrelă şi vine o fătucă să ne ia comanda, care trebuie să fie minimum trei euro. Un frappe şi un mojito, pentru că bere Mithos am în geanta frigorifică. Nu ne aşezăm imediat, dorind încă să ne bucurăm ochii de frumuseţea plajei. Muzică bună, serviciu prompt, plajă lată cu nisip fin, apă minunată, ce să ne mai dorim? Dar crimă perfectă nu există: gust din mojito şi e poşircă, cel mai slab mojito băut vreodată. Necazul însă e mult prea mic faţă de confortul şi frumuseţea plajei. Ca să nu mai vorbim că, pentru doi euro, fătuca ne aduce o cutie plină cu sandvişuri şi chipsuri. Iar mergând spre capătul de sud al plajei dau de o zonă stâncoasă unde, cu prilejul câtorva scurte scufundări, dau de o mulţime de peştişori extraordinari de frumoşi. Atât de frumoşi încât nu observ că m-am prins în firul unui pescar. El simţea că peştele trage, şi trăgea şi el de fir, eu simţeam că pescarul trage şi trăgeam şi eu de fir. Până la urmă am reuşit să mă eliberez fără să mă vadă, dar sunt convins că omul povesteşte şi acum cum era să prindă el un caşalot în mările Greciei şi cum s-a luptat...
Plecăm târziu de la plajă, trişti că nu vom mai vedea asemenea frumuseţi. Ajunşi acasă, soţia intră la duş şi eu rămân să-mi fac ordine printre aparate. O cutie de Mithos este exact accesoriul de care am nevoie pentru o activitate eficientă şi mă îndrept spre frigider ca s-o extrag, fără mari speranţe că va fi rece. Din uşa băii soţia mă anunţă:
- Vezi că am observat că televizorul nu se stinge când scot cartela şi ieşim din cameră.
Rămân încordat pe recepţie. Televizorul? Nu se opreşte când ieşim? De ce televizorul? Asta trebuie să se întâmple cu frigiderul. Pun mâna şi încep să mut mobilele cu frigider şi televizor în căutarea prizei. Dau de ea şi urmăresc firele. Da, aşa e, în priza care nu se întrerupe este băgat ştecherul de la televizor, nu cel de la frigider. Le schimb şi fac proba: iată, când scot cartela şi ies din cameră acum se opreşte televizorul, iar frigiderul continuă să funcţioneze.
Acesta era misterul nedezlegat de atâtea zile care făcea ca berea mea să nu fie niciodată rece şi congelatorul dezgheţat... De bucurie îl îndes cu toate cutiile de bere disponibile şi toate sticlele de suc din cameră. Măcar acum, pentru două zile să le avem şi noi reci.
Să auzim de bine!

Concediu de criză în Grecia – A şaptea zi în Nea Vrasna

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Începând de azi suntem singuri-singurei. Prietenii noştri au plecat şi noi am rămas să ne facem de cap. Nu ne mai sculăm aşa matinali şi luăm micul dejun cât mai relaxaţi, admirând peisajul.
Ziua se anunţă frumoasă, tocmai bună de plajă, iar noi am cam neglijat acest aspect până acum. Aşa că ne pregătim echipamentele de plajă, ne suim în maşină şi începem să ne întrebăm încotro vom merge.
În unanimitate decidem să mergem în Nea Vrasna. Dar nu oricum, ci pe drumul de costişă, adică pe drumul paralel cu faleza şi nu pe şoseaua naţională.
Nea Vrasna face parte dintr-un şirag de staţiuni, care începe în sud cu Stavros şi se continuă spre nord cu Paralia Vrasna (Plaja Vrasna), Nea Vrasna (Noua Vrasna), Asprovalta (Balta Albă), Riviera şi Serraiki Akti (Coasta Serres), ultima, toate înşirate pe coasta golfului Strymonikos. Numele golfului provine de la râul Struma care izvorăşte din Bulgaria şi se varsă cu o mică deltă în Marea Egee puţin mai la nord de Serraiki Akti.

Toate staţiunile sunt foarte cochete, cu vile care nu depăşesc două etaje, foarte curate, bine dotate cu magazine, taverne, cofetării şi toate cele necesare unui turist. Ce e interesant este trama stradală: toate străzile se întretaie în unghiuri drepte, formând careuri cu latura de aproximativ cincizeci de metri. Oriunde te afli în aceste staţiuni este imposibil să te rătăceşti: dacă nu mergi spre şoseaua principală vei merge spre mare, dacă nu mergi spre nord vei merge spre sud. Nu ai alte variante.
Cum spuneam, alegem Nea Vrasna şi plecăm. Alegând varianta pe scurtătură nu mai este nevoie să parcurgem kilometri întregi aiurea. Ieşim pe aleea din faţa hotelului, traversăm şoseaua principală şi intrăm pe unul din drumeagurile care se deschid în faţa noastră. Oricare, pentru că toate ne duc în maximum cinci minute în centrul Vrasnei.
Începem să căutăm un loc de parcare, dar nu oricum, ci unul ferit, la umbră. Deşi avem parasolare pentru toate geamurile, condiţia este absolut necesară dacă mai vrem să plecăm din staţiune înainte de miezul nopţii.
Tot căutând, ne mutăm de la un loc la altul, până găsesc unul tocmai bun, sub umbra unui arbust bine dezvoltat. Parchez, dar nu sunt mulţumit pentru că sunt prea departe de bordură, iar drumul nu este suficient de larg ca să-mi inspire încredere. Pornesc, în timp ce mişc maşina uşor în faţă iau de volan dreapta şi uşor stânga, apoi dau în marche arriere şi iau de volan mult stânga, apoi mult dreapta. Oglinda retrovizoare îmi arată că mai am doi centimetri de la bordură, aşa că îmi continui liniştit mersul cu spatele. Până aud. Ce aud? Aud un scârţâit îngrozitor, care nu se mai opreşte, pe toată latura stângă a maşinii. Opresc, cobor şi văd minunea: crengile arbustului sunt prevăzute cu o mulţime de ţepi, nu mari, dar tari, suficient de tari încât îmi zgârie uşă din stânga şi stâlpul hayonului.
Bucuroşi de asemenea realizare ne ducem pe plajă, ocupăm două şezlonguri şi imediat vine o fătucă să ne ia comanda. Un mojito şi un frappe au devenit băuturile noastre tradiţionale. Din boxele barului de pe plajă se revarsă o muzică house, nu rea, dar multă. După vreo două ore de ascultat, în sfârşit aud o piesă grecească excelentă cu trupa Stavento, Για σενα ποθ λατρεωο/Pentru că te iubesc şi văd cum toţi pe plajă bat tactul cu mâinile, picioarele sau ce au la îndemână. Mă duc la bar, salut şi îl întreb în greceşte pe barman:
- A cui e muzica?
Bucuros de asemenea întrebare şi văzând faţa mea satisfăcută, omul răspunde mândru:
- A mea!
- Perfect. Atunci de ce nu pui şi muzică grecească? Am venit în Grecia să ascult muzică grecească, nu house.
Flăcăul se preface că spală cu foc nişte pahare. Continui:
- Aveţi o muzică uşoară excelentă. I-ai văzut cum dansau adineaori? Ai auzit de Nino?
- Da.
- Îţi place de el cum cântă?
- Da.
- Atunci de ce nu pui piesa 100 φορές/100 de ori? Ca să-ţi dau doar un exemplu. Argiros, Ploutarhos, Kokkinou şi o mulţime de alţi cântăreţi ce au?
Flăcăul tace câteva secunde, apoi îi vine o idee salvatoare:
- Aţi înţeles greşit, nu e muzica mea, nu ştiu unde e colegul cu play list-ul.
Îl las în treaba lui şi mă întorc la preocupările noastre estivale, adică băutul sondei de mojito, înotatul şi statul la soare.
Plecăm pe înserat bine bronzaţi, chiar foarte bine bronzaţi, dar nu ne ducem direct la hotel, ci decidem să ne oprim la un super-market Diskount aflat pe treseul mai lung, cel pe şoseaua naţională: e absolut nevoie să refacem provizia de sucuri. Mai adăugăm câteva nimicuri în coş şi ne prezentăm la casă. Casiera mă întreabă în mod reflex, fără să ridice privirea:
- Aveţi card Diskount?
Femeia pare de treabă şi nu vreau să o las să trăiască în neştiinţă, aşa că îi răspund cu sinceritatea care mă caracterizează:
- Nu, nu am, sunt străin.
Ridică ochii, mă examinează scurt şi îmi răspunde râzând:
- Se vede!
Ajungem la hotel când începe a se întuneca, ne spălăm, ne schimbăm şi mergem pe jos la localul prietenilor noştri, Giannis. Se pare că personalul localului mai are şi momente de odihnă ca să stea de vorbă, pentru că observ că toţi ne cunosc. Un domn în vârstă, pe care îl bănuiesc a fi unul dintre proprietari sau tatăl unui dintre ei, vine şi ne salută personal. Un asemenea gest din partea unui vârstnic e demn de toată consideraţia şi îl rugăm să ne facă plăcere să stea la masa noastră ca să mai schimbăm o vorbă. Ne mulţumeşte, dar nu poate pentru că are farfurii şi tacâmuri de strâns sau de pus.
Atacăm o caracatiţă, o salată Caesar şi câte un bouiourdi, după care plecăm spre centru. Ne oprim la câteva magazine ca să cumpărărm niscai suveniruri şi mâncăm câte un porumb copt pe o bancă în parc. Şi a trecut a şaptea zi.
Să auzim de bine!

Concediu de criză în Grecia – A şasea zi în Thasos

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Azi e ultima zi de concediu a prietenilor noştri. Nu ne grăbim, averm un singur obiectiv de atins pentru toată ziua, aşa că ne îmbuibăm pe îndelete la micul dejun.
Plecăm tot cu maşina noastră şi, acum ştiind drumurille, ajungem imediat la autostrada cea cu numeroase restricţii criminale. Nu avem altceva de făcut decât să urmărim şoseaua, pentru că vom fi anunţaţi din vreme de panourile indicatoare când va trebui să facem dreapta, spre Keramoti.
Întrucât avem timp destul la dispoziţie, ajunşi în dreptul Kavalei, ieşim spre stânga pe bretea, spre Amigdaleonas. Nu pentru că ar fi vreun obiectiv interesant de vizitat, ci pentru că aici se află un magazin Jumbo, de unde vom putea achiziţiona cănile cu pereţii dubli. Magazinul se află pe partea dreaptă a şoselei, imediat ce ieşi prin nordul localităţii. Parcăm şi intrăm. O hală uriaşă ne oferă tot ce ne-am putea imagina în materie de turism sau jucării. Găsim imediat stiva de căni şi ne umplem căruciorul. La casă plătim cu cardul şi, la întrebarea mea generată de informaţiile aiuritoare din mass-media românească, casiera îmi spune că niciodată nu au fost probleme cu cardurile.
Ne întoarcem spre autostradă şi reluăm drumul spre Keramoti. Ne ajută Dumnezeu şi ajungem pe platforma de îmbarcare pe ferry exact când se deschidea accesul maşinilor. Deşi am parcurs acest traseu de nenumărate ori, preferăm să stăm pe punte şi să ne bucurăm de soare şi peisaj, în timp ce soţia prietenului meu hrăneşte pescăruşii cerşetori.
Pentru că am intrat printre primii pe ferry, tot printre primii ieşim şi pornim spre Golden Beach. Peisajul pe care îl oferă acest drum este atât de frumos, încât e imposibil să nu ne oprim ca să-l admirăm în linişte. Găsim loc de parcare dar, surpriză, nu găsim niciun şezlong disponibil. Este incredibil cât de aglomerată este plaja. După vreo jumătate de oră de alergat şi de interogat administratorii de plajă, reuşim să obţinem numărul corespunzător de şezlonguri într-o zonă din nordul plajei.
Spre deosebire de zonele colindate până acum, aici marea este cât se poate de liniştită. Iar această plajă este cunoscută pentru faptul că intarea în apă se face lin, pe distanţe de câteva zeci de metri. Şi nici atunci nu este vreun pericol pentru că apoi, urmează un prag de nisip care prelungeşte intrarea cu alte câteva zeci de metri.
Apa este foarte limpede, mai limpede ca în staţiunile vizitate până acum şi deosebit de caldă: aproape că nu simţi când ieşi din mare. Bălăcitul în apă ne dă prilejul reîntâlnirii cu peştişorii pupăcioşi, care vin grupuri-grupuri să ne ciugulească picioarele.
Nu putem sta cât am dori pentru că ne aşteaptă un drum destul de lung până acasă, plus că nu ştim programul de circulaţie al ferry-boat-ului.
În Panaghia facem o scurtă haltă. Eu rămân la maşină la fântâna din piaţa principală, iar ceilalţi se duc la fabrica de ulei pentru a face o achiziţie serioasă din acest produs. Într-o jumătate de oră se întorc cocoşaţi de bidoane cu ulei de măsline, suficient până la vara viitoare.
Ajunşi pe pista de îmbarcare, prindem un ferry care tocmai se pregăteşte de plecare. Ne îmbarcăm urgent şi, într-o jumătate de oră suntem în Keramoti.
Drumul spre autostradă îmi este cunoscut, aşa că nu mai stăm pe gânduri şi pornim. Pe la jumătatea drumului ne este dat să vedem ce face un neamţ în Grecia, atunci când face ce vrea el să facă. Pe partea dreaptă a drumului, la doar vreo cincizeci de metri de o pădurice, un gipoi cât toate zilele cu o rulotă la remorcă este tras pe dreapta. După număr este din Germania, dar după comportarea şoferului neamţ, se pare că este din mijlocul celui mai primitiv trib de pe Amazon. Pentru că, fără nicio jenă sau remuşcare, şoferul s-a proptit pe marginea drumului şi urinează.
Trecem mai departe scârbiţi şi cu regret că nu am oprit să-l întrebăm dacă aşa l-a învăţat nemţoaica de mă-sa.
Ajunşi pe continent nu mai avem de ce să ne grăbim, aşa că parcurgem drumul până în Stavros la pas, urmărind în voie peisajul superb oferit de litoralul şi marea care se derulează în stânga noastră.
Şi vine şi masa de rămas bun. Unul dintre membrii administraţiei hotelului vine să ne anunţe că vinul va fi din partea casei. Aşa că nu ne rămâne altceva decât să ne punem pe petrecut. La început suntem puţin stresaţi pentru că, din experienţa noastră de până acum, restaurantele hotelurilor nu excelează în calitatea preparatelor. Ei bine, aici, la Arhondiko, bucătarul este unul de excepţie. Rar am mâncat preparate atât de bine făcute ca aici. Iar vinul merită toată atenţia, aşa că nu băgăm de seamă când terminăm două butelci.
Ne retragem târziu la camere, mai mult din grijă ca prietenii noştri să nu fie obosiţi mâine, decât din dorinţa de a termina masa. Ei vor pleca dimineaţă, devreme, aşa că ne luăm rămas bun şi mergem la culcare.
De mâine suntem doar noi doi, singuri, singurei. Să vedem unde vom merge.
Să auzim de bine!

Concediu de criză în Grecia – A cincia zi în Sarti

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Azi am ales destinaţii mai depărtate: vrem să vizităm Sarti şi Vourvourou. Aşa că ne sculăm suficient de devreme ca să nu mai simţim că suntem în concediu, mâncăm în regim de urgenţă şi pornim.
La sosirea în Grecia am stabilit să mergem o zi cu o maşină şi în ziua următoare cu cealaltă. Ieri am circulat cu maşina prietenilor, aşa că, acum mergem cu “cealaltă”, adică maşina noastră. Intenţia noastră este să vedem Sarti, Vourvourou şi, dacă ne mai rămâne timp, să vedem şi Stagyra, cea veche sau cea nouă, după cum vom avea traseul de întoarcere.
Mutăm toate catrafusele în maşina noastră şi pornim. Ştiind că avem de parcurs o distanţă destul de mare, decidem ca, după ce ieşim prin sudul staţiunii Stavros, să o luăm pe un drum presupus de noi a fi o scurtătură, şi nu pe traseul Stavros, Olimpiada, Stratoni, Ierissos şi, apoi, la Vrastama spre Nikiti şi, în final, Sarti.
Primele semne rele ni se arată după câţiva kilometri parcurşi pe serpentine, când, constatăm că ambele GPS-uri (al meu şi al prietenului meu) nu mai indică nimic corect. În mod ciudat, nici radioul nu funcţionează cum trebuie. Tragem pe dreapta, le pornim şi le repornim, dar fără folos. Suntem în plină zonă crepusculară, în mijlocul unor munţi, pe nişte serpentine cumplite şi nu ştim încotro să o luăm. Să ne întoarcem este exclus, aşa că ne continuăm drumul.
Oricum, sudul este direcţia spre care trebuie să ne îndreptăm, aşa că procedăm în consecinţă. În sfârşit, serpentinele diabolice se termină (drept să fiu, cu toate serpentinele cumplite, drumul este deosebit de frumos) şi intrăm într-o localitate, Arnea. Aici, facem eroarea să o luăm la dreapta, în loc să mergem la stânga, spre Stratoni. Aşa că, ne trezim ajunşi în Poligiros, extrem de departe de traseul dorit de noi. Colac peste pupăză, la intrarea pe breteaua autostrăzii vedem pe o altă bretea urmele unui accident groaznic. Trei cearşafuri albe acoperă trei trupuri fără viaţă, întinse pe asfalt, sub soarele Greciei, lângă o grămadă de fiare contorsionate. Da, e trist, e cumplit de trist, şi aici, în Grecia, mor oameni nevinovaţi...
Ce e drept, şoseaua, ca să nu zic autostrada, e superbă, dar acest lucru începe să ne intereseze tot mai puţin. Deja mergem de ore bune şi nu suntem nici la jumătatea drumului. În Poligiros ne vin minţile la cap şi o luăm spre Vrastama, iar de aici, facem dreapta şi intrăm pe drumul spre Nikiti. Radioul şi-a revenit, dar GPS-urile continuă să ne ofere indicaţii eronate.
În Nikiti intrăm în plină oră a amiezii şi un trafic infernal. Nu ştiu din ce motive, dar coloana nu înaintează deloc. În timpul cât am stat până la prima mişcare, am fi putut parcurge localitatea la pas. Nu văd agenţi de circulaţie, nu văd utilaje grele sau agabaritice şi, totuşi, nu se înaintează. Ieşirea din Nikiti ne ia mai mult de o oră. Pornim nervoşi spre Sarti, sătui de serpentine şi staţionat fără rost. Noroc că am alimentat în Arnea...
Ajungem în Sarti la o oră când alţii deja se gândesc să se retragă pentru masa de prânz. Găsim lesne un loc de parcare chiar lângă plajă, ocupăm şezlongurile şi umbrelele de rigoare şi încercăm să ne bucurăm puţin de rezultatele călătoriei noastre dezastruoase, intrând în apă pentru o repriză de înot. Cât pe ce să ne fie fatală pentru că, deşi plaja este uriaşă, cu nisip fin şi oferă un peisaj superb, intrarea în apă se face atât de brusc, încât după o jumătate de metru, deja ai apa până la gât.
Ne este clar că programul zilei va suferi schimbări, aşa că decidem să renunţăm la Vourvourou şi, după ce ne săturăm de Sarti, să revenim acasă. Având în vedere distanţa, este clar că vom ajunge în Stavros la ore prea târzii pentru a mai face plajă.
Încheiem ziua petrecută în Sarti cu o plimbare pe faleză, nu numai pentru a admira locurile, dar şi pentru a nota numele unor hoteluri care ni se par potrivite pentru viitoare călătorii. Iar prietenul meu achiziţionează o hartă, în GPS-uri nemaiavând nicio încredere. Plimbarea ne oferă ocazia de a observa că, majoritatea pensiunilor sau hotelurilor sunt proprietăţi sârbeşti sau rezervate pentru sau de ei. Constatarea este întărită şi de numărul impresionant de maşini cu numere sârbeşti, pe care le vedem la tot locul. Nu am nimic cu sărbii, nici cu banii lor, dar îmi este ciudă că nu văd acest lucru făcut de români. Dar, se pare că sârbii au o viziune mai pragmatică asupra modului în care îşi cheltuiesc sau investesc banii...
Şi plecăm spre Stavros pe drumul normal, drum pe care ar fi trebuit să-l parcurgem la venire, prin Metagkitsi, Megali Panaghia, Palaiochori, Nea Stagyra, Stratoni, Olimpiada şi Stavros. Drumul e lejer, cu o circulaţie aproape inexistentă şi ajungem la hotel într-un timp nesperat de scurt. Parchez şi, ca tot şoferul grijuliu, fac un tur în jurul maşinii. Sistemul de frânare al maşinilor este altfel conceput şi setat încât accentul se pune pe frânarea roţilor din faţă, ele duc cea mai mare pondere a efortului de frânare. Din acest motiv, vedem că discurile de frână ale roţilor din faţă au un diametru mai mare decât cel al roţilor din faţă, din acestă cauză se observă, după perioade sau drumuri mai lungi, că jenţile roţilor din faţă sunt acoperite de o zgură neagră, de la ferodoul plăcuţelor. Ei bine, acum, făcând turul de onoare, constat că, din cauza numărului uriaş de serpentine parcurse cu maşina încărcată, şi jenţile roţilor din spate sunt pudrate cu zgură. Cu siguranţă că, ajuns acasă, va trebui să schimb toate plăcuţele de frână.
Dar necazurile noastre nu s-au terminat. Ajunşi în camere, ne curăţăm, ne schimbăm şi decidem să ne ţinem promisiunea: vom parcurge urcuşul până la localul Agnanti pe jos. În fond, nu sunt decât doi kilometri. Şi pornim cu cântec. După aproape un kilometru, prietenul meu zice că renunţă şi se întoarce să ia maşina. După ce stăm câteva momente, ne dăm seama că îi va fi imposibil să ne regăsească pe străduţele întortocheate şi decidem şă o luăm la pas săltat pentru a-l întreba pe patronul cel cumsecade cum se numesc străzile şi cum ne poate găsi. Ajungem în vârful Golgotei uzi de transpiraţie şi gâfâind, tocmai bine ca să ne sune prietenul meu şi să ne spună că a reuşit să nimerească locul unde ne lăsase, dar nu ştie să meargă mai departe.
Drept pentru care facem exact cum stabilisem: îi pasăm telefonul patronului şi acesta îi dă nişte indicaţii atât de clare, încât ne reunim după doar cinci minute. În sfârşit, suntem iarăşi împreună şi, mai mult de atât, avem o poftă de mâncare grozavă. Luăm loc la o masă, aşteptând să apară ospătarul cu meniul. Dorinţă imposibil de atins. În jurul nostru, la toate mesele, toţi clienţii fumează cu atâta furie, încât ajungi lesne la concluzia că vor să se sinucidă. Numărăm patru persoane, femei şi bărbaţi, care fumează în timp ce mănâncă: trag un fum adânc, iau o bucată de friptură în gură şi, în timp ce mestecă, mai trag un fum adânc. E peste puterile noastre de nefumători, care vor şi ei să trăiască, aşa că ne ridicăm să plecăm. Oroare! Toţi ospătarii sar alarmaţi de gestul nostru. Le spun că am vrea să mâncăm, dar nu putem sta din cauza fumului de ţigară. Imediat suntem invitaţi să luăm loc la masa patronului şi lucrurile se rezolvă.
Ne întoarcem cu maşina, renunţând la binefacerile mersului pe jos. Ajunşi la hotel, directorul hotelului le face un anunţ prietenilor noştri: mâine seară, fiind ultima lor seară în Stavros, sunt invitaţi să ia masa la restaurantul hotelului. E o surpriză plăcută, care sperăm să se alăture celei pe care vrem noi să le-o facem: întrucât şi-au exprimat regretul că nu au navigat cu un vapor şi nu au văzut o insulă, de comun acord cu soţia, am hotărât să-i ducem mâine în Thasos. Astfel, vor avea parte şi de vapor şi de insulă.
Să auzim de bine!

Crizele puternice se păstrează în flacoane mici

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Atenţia tuturor a fost reţinută în ultimul timp de aşa-numita „criză a refugiaţilor”. Zic „aşa-numita” deoarece criza în care se află Europa nu este nici de departe una a refugiaţilor.
Poate fi o criză de amnezie a doamnei Merkel care, după ce într-o zi invită şi aşteaptă hoardele de migranţi cu braţele deschise, la o săptămână distanţă vorbeşte foarte grav şi responsabil despre securizarea frontierelor sau controlul şi înregistrarea migranţilor.
Poate fi o criză de nervi a domnului Gâdea care, într-o emisiune, declama vituperat „cum îşi permite Ungaria să refuze intrarea migranţilor, deşi aceştia au fost chemaţi de Germania”. Chiar aşa, auzi tupeu la unguri, să refuze niscai migranţi CHEMAŢI de Germania...
Poate fi criza de sciatică a mătuşii Aglaia, căreia nu i-au mai rămas bani din pensie ca să-şi cumpere unguentele calmante.
Poate fi orice criză, dar nu una a emigranţilor. De fapt, criza este a unui sistem şchiop, incapabil să ia vreo măsură timp de luni de zile, un sistem parazitat de birocraţie şi salarii uriaşe nejustificate, un sistem constituit să funcţioneze la ordin cu dublă la comandă, un sistem numit Uniunea Europeană.
Este criza unui sistem în care se impun decizii fără consultarea partenerilor, în numele unei „spirit european” care funcţionează comandat de la acelaşi pupitru.
Când ţiganii noştri au invadat Europa, în calitate de cetăţeni la fel de europeni ca doamna Merkel, nimeni nu a invocat „spiritul european”, nimeni nu a propus cote pentru re-locarea lor sau asimilarea lor pe motive de împrospătare a unei Europe îmbătrânite. Au fost puşi cu sila în trenuri sau avioane şi trimişi înapoi la mama România.
Ascultând comentariile şi citind postările făcute pe diferite site-uri sau portaluri, mi-am dat seama că, totuşi, ceva lipsea. Lipsea o caracterizare pertinentă şi concisă, lipsea „bomboana pe colivă”. Şi, iată, aceasta a apărut când nu mă aşteptam, tocmai din gura unui preot de prin Timiş, pe când urmăream un reportaj la televizor.
Reportajul urmărit ne înfăţişează în culori triumfaliste pregătirile umanitare făcute pentru migranţi, lumea satului stând nerăbdătoare pe la porţi, aşteptând cu drag invadarea şi integrarea cu spiritul musulman. Un reporter mai îndrăzneţ opreşte un preot înveştmântat cu odăjdii şi îi pune câteva întrebări legate de modul cum vor fi ajutate hoardele de migranţi.
Preotul îi răspunde, după care reporterul îl întreabă: dar ce veţi face cu ajutoarele, pentru că ei nu suportă crucea? În acel moment, preotul îi răspunde: atunci vom renunţa la cruce.
Aţi citit bine, acestea sunt vorbele unui preot: vom renunţa la cruce.
Sunt vorbele unui preot care cunoaşte mai bine ca oricine patimile lui Iisus, care cunoaşte mai bine ca oricine pentru ce a fost El răstignit. Un preot care a urmat un seminar teologic, unde a învăţat despre sfinţii şi mucenicii care şi-au dat viaţa pentru cruce şi credinţă, un preot care a învăţat în acelaşi seminar suficientă istorie ca să ştie pentru ce au luptat popoarele Europei de două mii de ani, pentru ce au murit martiri şi armate întregi.
Se afirmă că popoarele îşi au conducătorii pe care îi merită. Ei bine, acum, acest preot completează aforismul: popoarele îşi au religia pe care o merită.
Să auzim de bine!
P.S. Deşi nu sunt filo-ungur (ba, aş putea spune că din contra) vreau să transmit pe această cale felicitările mele sincere guvernului şi statului ungar pentru modul în care, în deplin acord cu legislaţia europeană în materie şi cu prevederile Acordului de la Dublin, îşi apără independenţa, cultura şi credinţa.
P.P.S. Iată că ne este dat să vedem şi atutudinea conducătorilor Bisericii Ortodoxe Bulgare care, fără a repinge spritiul creştinesc al ajutorării celor deja ajunşi, consideră că afluxul necontrolat de migratori "ridică întrebări despre stabilitatea şi existenţa statului bulgar" şi că, de asemenea,  ridică întrebarea "în ce fel de context spiritual, în ce fel de mediu spiritual va trăi poporul bulgar ortodox, dacă acest aflux continuă până într-acolo încât să modifice echilibrul etnic actual pe teritoriul patriei noastre". Despre ce vorbeam?

Concediu de criză în Grecia – A treia zi în Amfipoli şi Nea Peramos

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Concediile sunt făcute pentru odihnă, spun înţelepţii feng-shui, alături de alte recomandări înţelepte, cum ar fi să nu ţinem frigiderul lângă aragaz sau să nu lăsăm capacul ridicat la wc. Aşa că, nu pregetăm în pat niciun minut peste ora şapte şi jumătate. Azi suntem în a treia zi de concediu şi avem un program încărcat: trebuie să mergem să admirăm Leul de la Amfipoli şi să vedem Nea Peramos, anticul Anaktoroupolis.
Dată fiind noutatea locaţiei, plecăm ghidaţi benevol de GPS-uri, amplasamentul fiind undeva, în apropiere de Kavala. Leul este unul dintre obiectivele din zonă care m-au atras mai de mult, nu numai datorită măreţiei, ci şi datorită istoricului său incomplet elucidat.
Parcurgem porţiunea de autostradă respectând restricţiile care nu se mai termină şi ajungem la breteaua care ne îndrumă spre Amfipoli. Nu durează mult până dăm de un alt indicator cât se poate de clar, care ne indică drumul spre celebrul Leu. Din acest moment, se pare că intrăm într-o zonă crepusculară, pentru că, GPS-ul ne tot indică drumul spre Leu, dar de văzut, nu-l mai vedem. Ajunşi într-un punct care ni se pare semnificativ de depărtat de Leu, decidem să întoarcem. După un timp, opresc în dreptul unei gospodării şi întreb în engleză o gospodină paşnică dacă ştie drumul spre Leu:
- Cum să nu? Vă întoarceţi şi mergeţi drept înainte.
Ca să fiu sigur, repet întrebarea în greacă, spre uimirea gospodinei. Acelaşi răspuns clar: drept înainte (όλο ευθεία/olo eftheia).

Şi aşa facem. Întoarcem şi mergem drept înainte până ajungem în dreptul unei bifurcaţii. De aici în colo, sintagma “drept înainte” devine o opţiune proprie. Decidem că “drept înainte” înseamnă să o luăm la dreapta, dar după câtva timp, ne dăm seama că se consumă benzina de pomană. Ne întoarcem la bifurcaţie şi pornim spre stânga. Şi iarăşi parcurgem o mulţime de kilometri fără rost. Sătui de atâtea rătăciri, ne hotărâm să abandonăm căutarea şi să ne vedem de restul programului.
Tocmai atunci, o aud pe soţie făcându-ne atenţi:
- Acolo, după copacii ăia, am impresia că am văzut Leul!
Oprim şi virăm spre direcţia indicată. Şi iată Leul în toată măreţia lui. Descoperit de nişte soldaţi în timpul Primului Război Mondial, Leul are o poziţie şi un amplasament care mi se par ciudate. Un monument de o asemenea măreţie nu se punea aşa, pur şi simplu la o margine de drum. De obicei, statuile cu lei străjuiesc o incintă sau o construcţie. Iar orientarea lor nu este una aleatorie; fie în spate, fie în faţă, ei ar trebui să indice un obiectiv. Ori, acest leu este aşezat singuratic, la o margine de drum. Ceva nu e în regulă şi, probabil, viitorul ne rezervă surprize. Personal, îmi este greu să nu cred că există o legătură între Leu şi recentul descoperit mormânt al lui Alexandru cel Mare, deşi acesta se află la vreo cinci kilometri de Leu.
Ne despărţim cu greu de uriaşa statuie, de o frumuseţe incredibilă nu numai pentru epoca în care se presupune că a fost ridicată, ci chiar pentru vremurile moderne. Din orice unghi este privit, leul degajă o forţă şi o vitalitate impresionante. Este puternic, este vigilent, este dominant. Niciun moment nu ai senzaţia că eşti în faţa unei statui inerte, bătută de ani. Oricât talent nativ va fi avut sculptorul, îmi este greu să cred că nu a fost “cizelat” într-o şcoală. Dacă acesta a fost elevul, cum erau profesorii, cine i-a învăţat pe ei şi când, în acele vremuri când noi presupunem că omenirea abia mijea ochii?
De aici, tot conform indicaţiilor GPS-urilor, ne îndreptăm spre ceea ce am ales de pe hartă că ar fi fost mormântul uriaş (peste patru sute de metri în circumferinţă) al lui Alexandru cel Mare. Şi ajungem pe un drum de ţară, care se sfârşeşte în curtea gospodăriei unui localnic nevinovat.
Nu se mai poate, am rătăcit deja prea mult, aşa că renunţăm la orice căutare şi pornim spre hotel. Frumosul Leu şi marele Alexandru sunt subiectele noastre care ne captivează atenţia pe parcurs. La un moment dat, în toiul unei discuţii aprinse, îl aud pe prietenul meu că spune:
- Parcă ASTA nu era când am venit.
ASTA se dovedeşte a fi un punct de taxare pe autostradă, punct de care niciunul nu ne aminteam să-l fi văzut la venire. Plătim şi ne continuăm drumul, reluând discuţia şi nedând prea multă atenţie faptului. După un timp, îmi aud soţia întrerupănd discuţia cu un comentariu ciudat, în timp ce ne arată parbrizul:
- Ce e cu clădirile ALEA? Parcă nu avem aşa ceva pe lângă noi.
Cu adevărat, în zare se văd grupuri de clădiri mari, cu un vădit aspect industrial, care se apropie vertiginos. Mă uit la prietenul meu, el se uită la mine şi amândoi la ceasuri. Da, aşa e, la ora asta ar fi trebuit să fim de mult la hotel. Mirarea noastră este rapid spulberată de un indicator, care ne informează că am intrat în Salonic!
Dumnezeule! Duşi de discuţie, nu am observat nici că ne-am abătut din drum şi nici că am mers mult prea departe. Reuşim să întoarcem la o primă intersecţie şi luăm drumul înapoi. Prilej de a observa cum ne îndreptăm spre furtună. O furtună mare, puternică şi cât se poate de reală, care întunecă cerul şi zările. Curând începe şi ploaia, o ploaie grea, cu spume, care ne obligă să mergem la pas, dar care nu mă împiedică să fotografiez un curcubeu de toată frumuseţea. Şi, pentru că tot ne fâţâim pe autostradă, ca noi nimeni, decidem să nu mai oprim în Stavros şi să mergem în Nea Peramos.
Şi în Nea Peramos, anticul Anaktoroupolis observăm aceeaşi tramă stradală, în careuri, şi găsim un loc de parcare la umbră, tocmai bun să atacăm plaja. Ne ocupăm fotoliile încă uimiţi de cât de distraţi am putut fi. În dreapta noastră, în capătul de sud al plajei, pe o colină, se pot zări ruinele fortului bizantin şi şantierul arheologic deschis.

Nea Peramos datează din antichitate, cam din vremea lui Filip al II-lea. Fortul de pe colină a fost construit în plină epocă bizantină, pe la mijlocul secolului al IX-lea, iar localitatea se pare că a fost fondată de colonişti din Thasos, ceea ce îmi confirmă părerea, formată după vizitarea Thasos-ului, că insula a avut parte de o viaţă incredibil de bogată şi de puternică în antichitate. Pe la mijlocul secolului al XIV-lea, Anaktoroupolis a fost sediul piratului Alexios din Vithinia, şi nu e de mirare pentru că, în acele vremuri, pirateria era o meserie bine definită în nomenclatorul de meserii al epocii. Acum, Nea Peramos serveşte ca punct şi bază de aprovizionare pentru insula Thasos.
Admirăm fortul, facem poze cu duiumul şi mă opresc câteva momente în faţa unei cruci bizantine lucrată din cărămizi încadrate de un arc, pe înălţimea unui zid. Locul este atât de încărcat de istorie, încât o simt cum vibrează în aer. Soldaţi cu tunici roşii alergau pe aceste ziduri, scoţând strigăte de luptă, bombarde trăgeau prin creneluri, bucătarii fierbeau cazane de mâncare pentru soldaţi, totul fremăta, totul era viaţă, totul era mişcare. Şi acei oameni, care acum nu mai sunt nici măcar fum, iubeau sau urau, sufereau de boli sau din dragoste, îşi făceau planuri, erau vanitoşi sau resemnaţi, toţi erau la fel ca noi, cei de acum. Existau la fel ca noi şi au dispărut, la fel cum o vom face şi noi.
În momentul când ni se aduc comenzile făcute în contul şezlongurilor ocupate, observăm ceva interesant: berea ne este adusă în nişte pocaluri de o jumătate de litru, făcute din plastic, cu pereţi dubli. Între pereţi se află un gel care, după ce pocalul este scos din congelator, ajută la păstrarea rece a conţinutului pentru o bună perioadă de timp. Paharele ne atrag şi decidem ca, la plecare, să întrebăm la bar dacă sunt de vânzare.
Se face ora de plecare şi ne amintim de pahare, aşa că intrăm în bar şi întrebăm chelnăriţa dacă au şi de vânzare. Râzând, femeia ne spune că nu au, dar că le putem cumpăra dintr-un magazin Jumbo. Notăm informaţia şi ne întoarcem din Nea Peramos după ce dăm un mic tur pe faleză şi prin centrul localităţii. Magazinele nu ne prezintă nimic deosebit faţă de cele din Stavros, exceptând câteva de „fiţe”. Întrebând în câteva mini-market-uri, primim acelaşi răspunsuri referitoare la stocurile de Pepsi:
- Ne pare rău, nu avem. În staţiune găsiţi doar Coca-Cola.
Întrucât orele sunt înaintate, decidem să nu mai mergem la hotel să ne schimbăm, ci să mergem direct la masă. Parcăm în centrul Stavros-ului şi începem căutările. Încă nu avem o vedere generală asupra taverenelor din localitate, aşa că decidem să ne oprim la o terasă. Îmi agăţ borseta cu acte de spătarul unui scaun ca să-mi marchez locul şi ne aşezăm la masă. Terasa funcţionează într-un sistem cunoscut deja de noi: pe o latură a şoselei se află taverna cu bucătărie cu tot, iar peste drum, se află terasa respectivei taverne, chelnerii traversând strada pentru onorarea comenzilor.
Imediat ni se aduce meniul. Pare destul de sărăcăcios, iar la întrebările noastre, unele feluri lipsesc, dar este târziu şi ne este foame, aşa că facem o comandă ca să nu stăm de pomană. Între timp, începe şi ploaia, care ne prinde la adăpostul terasei. Este ora unsprezece şi jumătate când ne ridicăm de la masă. La terminarea mesei, constatăm că nici măcar preparatele comandate nu au fost la înălţime, iar unele chiar ciudate, cum a fost un tiri-saganaki acoperit cu zăhăr ars!
Drumurile de azi ne-au obosit suficient ca să nu ne mai ardă de plimbare, aşa că ne reîntoarcem la hotel. Parcăm în parcarea plină de maşini sărbeşti şi ne repezim în camerele noastre. Nu mai avem chef nici măcar de un joc de table. Frigiderul este dezgheţat în continuare, iar televizorul nu ne oferă programe în plus. Ne culcăm. Mâine ne aşteaptă o nouă zi de colindat.
Să auzim de bine!

Concediu de criză în Grecia – A doua zi în Asprovalta

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Seara trecută am decis să nu lenevim şi la ora opt să fim la masă. Fix la opt ne întâlnim în restaurant. Micul dejun se prezintă sub forma unui bufet suedez. Sau finlandez, sau norvegian, că nu mă pricep prea bine, dar esenţialul este că mesele sunt pline de mâncare.
Pe lângă băuturile tradiţionale (ceai, lapte, suc etc) este o masă cu gemuri, dulceţuri şi miere, o alta cu semipreparate (sendviciuri, bruschete etc), o alta cu cornuri, saleuri şi produse de patiserie, o altă masă cu fructe (pepene roşu, galben şi piersici), o alta cu slate şi preparate vegetale, sălămoase, caşcaval şi, în sfârşit, ultima, cu mâncare gătită (omlete, ouă fierte, cremvurşti, rulouri, etc). Până să ajungem în dreptul meselor, am observat un recipient de vreo două vedre, făcut din inox, prevăzut cu un mic robinet. O curiozitate atrofiată m-a oprit să verific ce conţine, până în ultima zi a şederii noastre. Rău am făcut...
Aşa cum stăm toţi patru la masă, ne facem planul de acţiune. Trebuie remarcată amplasarea localităţii, precum şi structura ei urbanistică. Stavros este o localitate distinctă administrativ, dar care se prelungeşte în mod aproape continuu cu Vrasna şi Asprovalta, la fel cum, la noi sunt staţiunile Venus, Cap Aurora şi Neptun. Atâta doar că localităţile nu sunt contruite pe principiile unei staţiuni, ci pe cele ale unei localităţi obişnuite. Străzile se întretaie perpendicular, la fel ca anticele cardo şi decumanum romane, împărţind localităţile în mici blocuri pătrate. Asta înlesneşte mult orientarea turistului, făcând imposibilă rătăcirea, atât de uşoară pe aleile şerpuite şi întortocheate de la noi...
Plaja, dacă socotim Stavros unul din capete, merge spre nord neîntreruptă, având o lăţime convenabilă, mai mare în dreptul Vrasnei şi un nisip de calitate. Inconvenientul ei, pe toată lungimea, este faptul că intrarea în apă se face relativ brusc, ceea ce necesită un plus de atenţie din partea părinţilor care şi-au luat odraslele cu ei.
Pe toată această lungime, de la Stavros până în Asprovalta, faleza este ticsită de taverne, patiserii sau cofetării. Cu ocazia plimbărilor noastre, am constatat că sistemul şezlongului la consumaţie s-a extins aproape în totalitate: este de ajuns să consumi ceva peste trei euro la beach-bar şi beneficiezi de umbrelă plus două şezlonguri în mod gratuit, pentru toată ziua. Iar un mojito este patru euro, în varianta scumpă. Dacă până acum am considerat beach-bar-ul de pe plaja Pachis fiind locul unde se prepară cel mai bun mojito din Grecia, cu două zile înainte de plecare vom descoperi că acest loc este aici, în Stavros.
Decidem că vom aborda staţiunile mergând pe varianta şoselei şi nu pe străzile care leagă staţiunile în continuare, pentru a avea un contact fizic mai bun cu supermarket-urile întâlnite la venire.
Micul dejun fiind un moment colocvial, prietenul meu ne înştiinţează că au fost mutaţi în altă cameră, mai mică şi cu paturi mai puţine, fapt care era de aşteptat. Acum ne despart mai mult de două camere, dar tot nu suntem supăraţi pentru că suntem mai mult plecaţi din hotel.

Terminăm micul dejun, ne luăm catrafusele şi plecăm spre Asprovalta. Înainte să luăm drumul indicat, facem o scurtă haltă la localul “Giannis” şi mă adresez unui domn pe care îl văd trebăluind la tejghea:
- Bună ziua! Ştiţi, am mâncat aseară aici şi am vrea să venim şi azi, dar ne gândim dacă vom găsi o masă liberă.
- Cum să nu, îmi răspunde amabilul domn, veţi avea rezervată chiar masa unde aţi stat aseară, ne precizează el, dovedind un adevărat spirit comercial.
Îi mulţumim, îi promit că vom veni la opte seara şi pornim. Duşi de GPS ajungem chiar în mijlocul staţiunii cât ai zice “şalău”, care este tot un peşte şi el. De aici, îmboldiţi de careurile desenate de străzi, începem să căutăm un loc mai umbrit şi prietenul meu găseşte unul la doar câţiva metri de plajă. O elementară socoteală privind eficienţa consumului de benzină ne-a făcut să alegem opţiunea “o zi cu o maşină, o zi cu cealaltă maşină”. Astăzi suntem în varianta “o zi cu o maşină”.
Ne luăm cele trebuincioase şi reuşim să găsim şezlonguri şi umbrele libere. Întrebându-l pe barman cât costă, acesta îmi răspunde că este suficientă o consumaţie, indiferent de valoare. Aşa că ocupăm şezlongurile şi comandăm câte un mojito pentru partea bărbătească şi câte un frappe pentru partea femeiască.
Marea este uşor montată, dar valurile nu pot decât să ne ajute într-o şedinţă ad-hoc de talazoterapie. Aşa cum spuneam, singurul inconvenient este praqgul existent la intrarea în apă: se adânceşte prea brusc. Aşa cum am văzut-o din şoseaua principală, staţiunea este mai mare decât Stavros, cel puţin ca lungime. Iar strada pricipală este mai lată, dotarea cu magazine fiind proporţională. Clădirile nu depăşesc două etaje, chiar dacă este vorba de un mare hotel. La fel ca în Stavros, străzile se intersectează în unghi drept, formând careuri. Ce este interesant este faptul că foarte multe, ca să nu zic majoritatea pensiunilor sau localurilor de cazare sunt deţinute de sârbi sau firme sârbeşti, după cum reiese din tot felul de plăcuţe şi panouri montate pe pereţi.
Cu toată muzica ce se aude din boxele barului şi, poate, ajutaţi şi de concentraţia de rom a mojito-ului, reuşim să aţipim binişor pe plajă, aşa că soarele îşi face de cap cu noi şi ne bronzează din plin, până decidem să plecăm. Întoarcerea nu o mai facem folosind tot şoseaua principală, ci şoseaua care leagă cele trei staţiuni mergând paralel cu ţărmul. E drept, drumul ne scoate mult mai repede la hotel, dar pierdem contactul cu benzinăriile şi cu super-market-urile. Aşa că, ajunşi în Stavros, ne întoarcem puţin şi intrăm în magazinul Lidl.
Iar aici, surpriză: o aglomeraţie incredibilă! Efectiv, circulăm în magazin om lângă om. Cu greu reuşesc să interceptez raftul cu bere şi să bag în coş câteva baxuri cu Mithos. Stând la rând, la casă, am posibilitatea să fac o mică statistică: în toată masa aceea de oameni număr sărbi cu duiumul, bulgari şi chiar ruşi, dar nicun român în afară de noi. Constatarea îmi întăreşte convingerea că aceste trei staţiuni sunt fieful sărbilor, ceea ce îmi creează o uşoară insatisfacţie. Nu din cauza prezenţei lor pe plajă sau în magazine, ci pentru că, deşi ospătăriţa mi-a spus că am faţă de grec, eu sunt şi rămân român şi mi-ar fi făcut plăcere să văd şi un fief al românilor.
Ne întoarcem la hotel, ne spălăm, ne schimbăm şi la ora opt fix (ακριβώς/akrivos, cum se pune în greceşte) suntem la poarta localului, aşa cum promisesem. Masa ne aşteaptă, iar rezervarea este marcată de un anunţ pus pe masă, rezemat de o sticlă de Mithos. Gestul mă emoţionează şi mă motivează, aşa că, după ce luăm loc, comand urgent o halbă:
- Te rog să-mi aduci o bere.
- Mithos? mă întreabă flăcăul, dovedind o bună ţinere de minte.
- Desigur.
- La halbă sau la sticlă?
- La halbă.
- Mare sau mică?
- Ce crezi? Nu te uiţi la mine?
Omul se uită şi pleacă lămurit deplin. Aşteptând berea, o caut din ochi pe ospătăriţa de ieri seară. Nu o văd, aşa că mă duc la tejgheaua unde se preiau comenzile şi întreb în greceşte o doamnă mai în vârstă:
- Vorbiţi româneşte?
Râzând, doamna îmi răspunde că nu, dar o va chema o ospătăriţă care ştie. Şi în câteva momente apare o doamnă care, cu adevărat vorbeşte româneşte, dar nu pentru că aşa a vrut ea să înveţe, ci pentru că este româncă, stabilită aici de douăzeci şi cinci de ani. În continuare, de câte ori va avea prilejul între două comenzi, va veni să mai schimbe o vorbă cu noi.
Eu îmi comand doritul peşte spadă, alături de un tiri-saganaki. Tiri-saganaki, spre deosebire de feta-saganaki sau midia-saganaki este un preparat din brânză prăjită în ulei de măsline, cu mirodenii. Dar, dacă e să vă fac o recomandare, ei bine, vi le recomand pe toate trei (poate că vor mai fi fost şi altele, dar eu nu le cunosc).
Berea s-a terminat de mult, iar peştele în vin înoată, aşa că facem comandă pentru o butelcă de vin Retsina alb. Pe care o terminăm cât ai zice “peşte spadă”. Uitându-ne toţi patru la ceasurile de la mână prin aburii alcoolului, reuşim să descifrăm ora, plătim şi lăsăm câte un euro de fiecare familie. Ni se mulţumeşte de parcă am fi lăsat zece euro de persoană, şi nu e o impresie falsă. Ulterior, am asistat la numeroase şi diferite momente, în care un client grec plătea ospătarul; niciodată nu i-am văzut lăsând nici măcar un eurocent.
Nu putem să mergem aşa, direct în pat, deşi alcoolemia ne-ar fi adormit instantaneu. Decidem să pornim la un tur de noapte al magazinelor. Prilej pentru doamne de a proba diverse articole vestimentare, iar pentru noi, bărbaţii, de a da noi dovezi de răbdare.
În sfârşit, ajungem şi în camere, unde găsim acelaşi frigider dezgheţat şi acelaşi televizor cu doar două programe.
Să auzim de bine!

Concediu de criză în Grecia – Prima zi în Stavros

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Ca să fim sinceri şi să respectăm adevărul istoric, este prima jumătate de zi de concediu. Este ora 14, soarele arde din plin, iar eu mi-am ţinut promisiunea faţă de hotelier: i-am spus că vom ajunge în jur de 13.30 - 14. Şi, iarăşi ca să fim sinceri, meritul nu este numai al meu, ci şi al prietenilor noştri care, au condus cot la cot cu noi, veteranii, fără să zică „pâs”, fără o singură solicitare de oprire. Prilej de bucurie generală şi de înlăturare a oricăror temeri cu care porniseră la drum. Prietenul meu chiar îşi permite uşoare aventurări imaginare:
- A, păi, dacă se ajunge aşa de uşor, putem veni mult mai des.
Mă prezint la recepţie şi, faptul că o fac în greceşte, mă scuteşte de prezentarea oricăror acte sau vouchere. Profit de ocazie şi solicit ca prietenii noştri să fie cazaţi într-o cameră alăturată nouă. Solicitarea îmi este refuzată pe motive de rezervare şi, astfel, vom fi despărţiţi de o cameră, ceea ce nu e o catastrofă.
Începem să descărcăm maşinile, dar nu suntem lăsaţi de directorul hotelului şi un salariat, care vin să le care până în camere. Prilej de a observa că prietenilor noştri li s-a alocat o cameră puţin cam mare faţă de necesităţi. Ca să nu mai vorbesc de numărul de paturi...
- Voi aţi venit doi şi aveţi de gând să plecaţi trei? ne amuzăm noi.
Lăsăm multe din bagaje nedesfăcute, ne spălăm, ne schimbăm şi plecăm într-o raită de prospectare a oraşului. parcăm aproape de centru şi ne deplasăm în grup compact spre plajă. Ajungem imediat, e o problemă de ordinul zecilor de metri, dar plaja nu ne satisface. Îngustă, cu puţine amenajări şi nisip destul de grunjos. Oricum, nouă nu ne place să batem pasul pe loc, aşa că va fi un motiv în plus pentru plimbările noastre.

În centrul localităţii dăm de un parc, înconjurat de tonete cu porumb copt sau fiert, şi aromele emanate mă determină să iau decizia de a mânca un porumb copt în fiecare seară.
Ne reîntoarcem în Stavros şi, după ce colindăm magazinele care ne ies în cale, decidem că este destul de târziu, nimeni nu a mâncat nimic toată ziua, aşa că ar trebuie să găsim un local adecvat. Şi alegerea ne pică pe taverna Giannis (scris Jannis pe pancarda din faţa localului, alături de sigla Pepsi). Chestia cu sigla Pepsi ne trezeşte interesul, nu numai pentru că suntem vechi băutori de Pepsi, ci pentru că ştim că această marcă este mai greu de găsit în Grecia, ca să nu zicem inexistentă.
Decidem să vizităm super-market-urile observate pe drumul de venire într-una din zilele următoare. Oricum am privi lucrurile, e la mitea cocoşului că vom găsi bere Mithos sau apă la preţuri mult mai convenabile decât în oraş.
O tavernă mică, cu maximum douăzeci de mese, curată, ascunsă sub un umbrar este tot ce ne dorim. Luăm loc la o masă şi, instantaneu, ni se pune faţă de masă nouă şi obişnuita sticlă cu apă rece. O doamnă vine să ia comanda. La îndemnul comesenilor, mă fac purtătorul lor de cuvânt şi comand. În greceşte. Doamna mă ascultă, îşi notează comanda şi, la sfârşit, mă întreabă:
- De unde sunteţi?
- Din România, îi răspund eu cu sinceritatea care mă caracterizează.
- Nu cred, îmi răspunde doamna. Sunteţi grec.
- Nici vorbă, sunt român, nu sunt grec, îi răspund râzând.
- Nu se poate, sunteţi grec. Chiar dacă locuiţi în România.
- Doamnă, vă spun sincer, nu sunt grec, sunt român.
Fac o scurtă pauză pentru a le traduce comesenilor cele discutate până acum, şi toţi izbucnesc în râs.
- Atunci să ştiţi că vorbiţi foarte bine greceşte. Corpul s-ar putea să fie de român, dar capul, faţa, sunt de grec.
Şi pleacă să aducă comanda, lăsându-ne prinşi într-o discuţie veselă şi aprinsă despre metempsihoză şi despre frumuseţea locurilor. În unanimitate cădem de acord asupra a două chestiuni: chiar dacă acum nu sunt grec, cu siguranţă am fost într-o viaţă anterioară, iar relieful Greciei, cu munţii ei care răsar brusc din câmpie, deşi este superb, nu este mai frumos ca cel al României, care te încântă cu varietatea lui.
Această primă masă este prilej de a-mi îndeplini o dorinţă devenită tradiţie: să mănânc o porţie de peşte spadă. Nu înainte de a da pe gât o halbă mare de bere Mithos, rece şi bună, acompaniat de prietenul meu. Iar doamnele au avut satisfacţia să-şi potolească setea de Pepsi. Adăugăm la comandă şi câte un bouiourdi şi câte in saganaki. Ambele se dovedesc preparate excelent, aşa că le devorăm cu poftă.
Vine momentul plăţii şi o rog pe doamna care ne servise să ne facă note separate. Ambele note dau cu virgulă. Consultându-mă din priviri cu soţia, rotunjesc în plus suma şi solicit restul corespunzător. Îl primesc cu mulţumiri sincere din partea ospătăriţei. Prietenul meu îi înmânează o bancnotă mai mare decât suma de achitat, ospătăriţa îi dă restul la ultimul cent, îi mulţumeşte şi se retrage. Prietenul meu se holbează la mine:
- Ce e cu mărunţii ăştia?
- Ce să fie? Femeia ţi-a dat restul.
- Păi, ăştia erau pentru ea.
- Să fii sănătos! Trebuia să-i spui. Te-am avertizat încă din Bucureşti că ţi se va da restul până la ultimul cent. Dacă nu îi dai tu în mod explicit, niciun ospătar nu va lua bacşiş nici măcar un cent.
Omul strânge banii de pe masă şi ne sculăm cu burţile gogonate, dar suntem încă suficient de lucizi ca să ne dăm seama că acum, în halul în care arătăm, un drum direct în dormitor ar fi sinucidere curată. Aşa că, mai dăm o raită prin centru, prilej de a trece pe lângă un sediu al Bancii Naţionale. Pe care nu-l vedem asaltat de greci disperaţi, la fel cum, în niciun magazin nu ni s-a refuzat plata cu cardul, acolo unde erau dotaţi cu POS.
În periplul nostru ne oprim şi la un mic super-market, cu dorinţa sinceră de a ne asigura un stoc rezonabil de Pepsi. Au Pepsi, dar au şi un lichior care ne place la nebunie. Făcând o socoteală rapidă, constatăm că este la jumătate de preţ faţă de cel de acasă:
- Va trebui să cumpărăm o sticlă sau chiar două înainte de plecare, îi comunic decizia mea soţiei.
Greşită gândire, greşită decizie... Ne întoarcem spre hotel ceva mai întremaţi, iar directorul hotelului mă invită să beau un vin cu el, când voi avea timp.
- Ce vin? Alb sau roşu? îl întreb.
- Alb, normal. Vara se bea vin alb.
Iată cum, vorbitul limbii greceşti îmi sporeşte cunoştinţele oenologice...
În cameră (uriaşă, între noi fie vorba) terminăm despachetatul şi avem parte de o surpriză: uşa balconului are plasă anti-ţânţari! Verific dulapul în care este mascat frigiderul şi temerile mele se confirmă: este un mini frigider, nu poţi băga în el mai mult decât câteva cutii de bere sau sticle de jumătate. Dar are un congelator, mititel şi acesta. Îl verific şi constat că poate cuprinde patru sau cinci baterii de răcire pentru geanta frigorifică. În mod inexplicabil, este dezgheţat.
Camera de baie este mare, este dotată cu uscător electric de prosoape, are uscător de păr, duşul funcţionează, apa este fierbinte, dar există un inconvenient: duşul este amplasat chiar în dreptul ferestrei de aerisire, care se deschide spre pasajul exterior din care se accesează camerele.
Să auzim de bine!

Bonusul FMI

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Am pierdut şirul postărilor în care îmi exprimam dezacordul faţă de eficacitatea măsurilor de susteritate impuse de FMI şi UE. De altfel, cei de la FMI nu erau la prima eroare de predicţie economică şi nici prima dată când recunoşteau că măsurile impuse de ei au fost tot atât de folositoare cât o frecţie cu Diana la un picior de lemn.
Din păcate, vocea mea este mică şi subţire, eu vorbesc în paginile unui blog din Drumul Taberei şi nu la cine ştie ce tribună internaţională. De altfel, sunt convins că nu am fost singurul cu aceste aprecieri, dar ce contează? Puterea naşte dreptul de când lumea şi pământul...
Mai mult de atât, mi-am exprimat îndoiala privind eficienţa sumelor împrumutate diferitelor state atât timp cât aceste sume au fost direcţionate către bănci şi nu către recapitalizarea entităţilor economice. Pentru că băncile, aşa cum era de aşteptat, au reînceput operaţiile speculative şi şi-au acordat nişte bonusuri şi prime inimaginabile prin obrăznicia mărimii lor.
Astfel, sumele de bani care ar fi trebuit să relanseze capacităţile de producţie şi piaţa locurilor de muncă au devenit surse de profit pentru bănci (pentru că, sper că ştiţi că băncile nu acordă niciun leu, chiar dacă e pentru ieşirea din criză, decât însoţit de dobânzi şi comisioane), iar firmele sau persoanele ajunse în incapacitate au fost nevoite să-şi plătească mai scump ajutorul, deşi finanţele lor erau la pământ. Practic, în loc să li se uşureze sarcina, aceasta a crescut tocmai când aveau mai mare nevoie de ajutor.
În filmuleţul de mai jos, găsit pe YouTube, aveţi ocazia să vedeţi exemplificate aceste idei într-un mod mai artistic.

http://www.youtube.com/watch?v=-QQ3vvf_HdI
Să auzim de bine!

Basmul fabulă

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Într-o dimineaţă, stăpânitorul unei cetăţi a fost trezit de nişte strigăte care se auzeau din piaţă: „Hai la mere! Mere dulci cum n-aţi mai gustat!”. Ridicându-se indispus din pat şi privind pe fereastră, vede un târgoveţ ce vindea, într-adevăr, mere, înconjurat de o mulţime de muşterii. „Trebuie să fie tare bune merele alea”, îşi spuse mai-marele cetăţii şi, făcându-i-se poftă, îl cheamă pe primul său sfetnic şi îi porunceşte: „Ia cinci galbeni şi mergi în piaţă să cumperi mere de la târgoveţul acela”. Primul sfetnic îl cheamă pe paharnic şi îi spune: „Uite patru galbeni, du-te şi cumpără mere”. Paharnicul se adresează, la rândul său, stolnicului: „Poftim trei galbeni, de care să cumperi mere de la târgoveţul acela”. Stolnicul îl cheamă pe primul străjer îi dă doi galbeni şi îl trimite în piaţă. Acesta a dat un galben unui străjer din subordine, iar acela s-a dus la târgoveţ şi l-a luat la rost: „Hei, ce tot strigi aşa? Ai tulburat somnul mai-marelui cetăţii, iar drept pedeapsă mi-a poruncit să-ţi confisc căruţa asta cu mere”. Zis şi făcut. Întors la şeful său, străjerul se laudă: „Am făcut un târg nemaipomenit. Cu un galben am cumpărat o jumătate din căruţa cu mere a târgoveţului”. Primul străjer a mers la stolnic: „M-am târguit şi, cu cei doi galbeni pe care mi i-ai dat am reuşit să cumpăr un sac cu mere!”. Stolnicul–repede la paharnic: „Cu trei galbeni am luat o tolbă întreagă cu mere”. Paharnicul a dosit jumătate din cantitate şi apoi a mers la primul sfetnic: „Iată, cei patru galbeni mi-au ajuns doar pentru o jumătate de tolbă cu mere”. Iar primul sfetnic se înfăţişează dinaintea stăpânitorului cetăţii şi glăsuieşte: „Măria ta, iată, am îndeplinit porunca. Numai că de acei cinci galbeni n-am reuşit să târguiesc decât cinci mere”. Mai-marele cetăţii muşcă dintr-un măr şi cugetă: „Hmmm… Cinci mere pentru cinci galbeni… scump, foarte scump! Şi, cu toate astea, târgoveţul acela avea o mulţime de cumpărători. Înseamnă că lumea o duce bine, are bani. Ia să măresc eu birurile!”.

Să auzim de bine!

Cauza crizei economice!

Imagine preluată de pe evz.ro

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Chiar şi în paginile acestui blog am postat numeroase articole în care făceam sau preluam diferite presupuneri sau scenarii privind cauzele acestei crize mondiale, care pare fără sfârşit. Între noi fie vorba, nu ştiu nici acum de ce îi zice mondială pentru că nu numai că nu a cuprins toate ţările, dar nici măcar toate continentele. A auzit cineva de criza din America de Sud? Dar de cea din Africa? Ca să nu mai vorbim de cea din Antarctida... Se pare că terminologia este legată de Statele Unite: se întâmplă ceva acolo, atunci analiştii declară evenimentul ca fiind mondial...
Dar iată că un bun prieten îmi trimite o ultimă analiză, analiză care se pare că va pune capăt disputelor, lămurind odată pentru totdeauna adevăratele cauze ale crizei mondiale.
Ea nu a fost generată şi susţinută de faptul că băncile îi jupoaie pe cetăţeni prin credite, dobânzi şi comisioane sau guvernele prin taxe şi impozite. Nu, nu acestea sunt cauzele. Adevărata cauză se pare că sunt bicicliştii!
Analiza relevă faptul că, in punct de vedere economic, bicicliştii sunt un dezastru. Bicicliştii nu fac credite pentru maşină, nu cumpără piese pentru întreţinerea ei, nu cumpără benzină şi uleiuri, nu plătesc taxe de pod sau de autostradă. Bicicliştii nu trebuie să-şi cumpere de două ori pe an alte seturi de cauciucuri, rămaşi în pană nu solicită ajuitor de la vreun service, iar reparaţia şi-o fac singuri pe balcon.
Bicicliştii nu trebuie să dea milioane de lei pe asigurări, mii de euro pe taxe de mediu şi nici nu cumpără vignetă la ieşirea din oraş. Bicicliştii nu plătesc amenzi şi nici parcarea, de cele mai multe ori luându-şi mijlocul de locomoţie cu ei în spaţiile locuibile. Ei nu plătesc numere preferenţiale şi nici construcţia de garaje personale sau supraetajate.
Bicicliştii nu-şi instalează sisteme audio sau video ultraperformante în tetierele scaunelor din faţă şi nici nu au nevoie de folie pentru geamuri sau faruri cu halogen pentru faruri adaptive. Dar există şi aspecte colaterale. Făcând mişcare, bicicliştii nu prea suferă de boli şi nici nu sunt graşi. Ca să n-o mai lungim, se pare că ei sunt sănătoşi. Iar de aici decurg alte incoveniente aduse economiilor naţionale şi, implicit, PIB-ului. Oamenii sănătoşi, adică biciliştii, nu cumpără medicamente, nu plătesc consultaţii sau spitalizări, nu dau ciubuc la doctori. Oamenii sănătoşi, adică bicicliştii, nu plătesc efectuarea de analize şi nici nu-şi cumpără proteze sau alte anexe tehnico-medicinale. Ei, adică bicicliştii, adică oamenii sănătoşi, nu cumpără bilete pentru transportul în comun la nicio oră din zi, nici măcar dimineaţa ca pensionarii care blochează autobuzele la ora când oamenii activi trebuie să ajungă la serviciu. Ei nu cumpără articole de camping şi mănâncă sănătos pentru că nu pot căra multă mâncare atunci când ies la iarbă verde. Mai mult, datorită pistelor pentru ei desenate de primărie, aceştia nu suferă accidente pentru a fi spitalizaţi. Poate doar când se strivesc de vreun panou publicitar amplasat exact în mijlocul pistei...
Ei, ce ziceţi? Nici că se putea o analiză mai corectă şi mai realistă!
Să auzim de bine!

Bonificaţia bonusurilor

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Mărturisesc că, deşi am o oarecare experienţă în domeniu şi chiar o facultate de profil terminată cu 10, încă mai sunt mecanisme economice care îmi scapă.

Unul dintre ele este cel al ajutoarelor financiare acordate de organismele financiare internaţionale ţărilor cu probleme financiare, iar al doilea este cel al bonusurilor uriaşe primite de salariaţii băncilor. Dar haideţi să le luăm pe rând.

Ca urmare a crizei mondiale (deşi nu ştiu de ce i se spune aşa pentru că în Africa şi în America de Sud nu se ştie de ea), unele state au început să aibă dificultăţi financiare, iar rezolvarea acestora se poate face numai prin intermediul unui ajutor extern. De obicei, de la banca Centrală Europeană şi/sau de la Fondul Monetar Internaţional. Ca un element de pornire de bun simţ, consider că o ţară într-o asemenea situaţie îşi face foarte bine calculele privind necesarul de bani, nu de alta, dar ei trebuie returnaţi într-un interval dat. Acest necesar, cum spuneam, presupun că implică nişte calcule financiare foarte minuţioase, consolidate la nivelul întregii economii naţionale. Iar banii sunt solicitaţi de către banca centrală a ţării aflate la strâmtoare, urmând să rezolve problemele unei întregi economii naţionale.

Ei bine, aici apare prima ciudăţenie, prin faptul că, deşi banii sunt solicitaţi prin mecanisme statale şi urmează să acopere necesităţile unui stat, sumele sunt virate băncilor comerciale, care sunt private. Acum, cred că aţi identificat prima nedumerire: de ce banii sunt ceruţi şi garantaţi de stat, dar utilizaţi de bănci particulare care, în cazul nostru, nici măcar nu sunt cu capital românesc? Să mergem mai departe cu a doua nedumerire: Dacă banii au fost solicitaţi de stat şi prin intermediul unor organisme statale, de ce nu sunt gestionaţi de banca centrală a statului? Puse cap la cap, cele două nedumeriri s-ar putea sintetiza prin întrebarea: de ce să plătesc eu, contribuabilul nevinovat decapitalizarea unei bănci private? Ca o soluţie simplistă şi personală, cred că lucrurile ar fi fost mult mai eficiente dacă respectivele ajutoare s-ar repartiza direct firmelor cu probleme, asigurânduse astfel recapitalizarea lor şi nu prin bănci care, colac peste pupăză, mai solicită şi comisioane şi dobânzi de acordare.

A doilea mecanism care îmi scapă este legat cumva de primul şi se referă la bonusurile uriaşe care se acordă în interiorul băncilor. Din cele cunoscute de mine, un bonus se acordă în mod clar şi neîndoios pentru realizări obţinute peste cele solicitate prin fişa postului. Iar într-o bancă, asemenea realizări pot însemna un număr sporit de credite acordate, un număr sporit de clienţi, un număr sporit de depozite, sume mai mari depozitate, încasări mai mari din dobânzi, în fine, orice se poate referi la creşterea rulajului banilor gestionaţi de bancă. Dar în ultimii ani, datorită crizei financiare mondiale, numai de asemenea lucruri nu se poate vorbi într-o bancă. Şi iată şi întrebarea rezultată: în condiţiile unei crize de care nu mai scăpăm, în condiţiile scăderii depunerilor, a numărului creditelor acordate, pe scurt, în condiţiile în care toate elementele care aduc plusvaloare banilor băncii au scăzut sau au dispărut, pentru ce şi de unde se acordă asemenea bonusuri uriaşe? Pentru că, singurul răspuns pe care îl găsesc cu mintea mea slabă este că din banii primiţi ca ajutor pentru ieşirea din criză.

Să auzim de bine!

Efectele creşterii economice

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Cu ceva timp în urmă am postat un articol legat de minciunile debitate la foc continuu de domnul Boc. Ca să vă introduc în atmosfera de lucru, vă rog să vă reamintiţi doar de minciuna prin care punea măsurile aberante luate de el, în gura unui laureat al premiului Nobel, laureat care a venit chiar a doua zi cu precizarea că el nici nu a spus şi nici nu a gândit aşa ceva vreodată. Orice om condus de o judecată normală s-ar fi aşteptat ca, a doua zi după o asemenea ripostă, domnul Boc să plece şi să se ascundă într-o peşteră din Munţii Apuseni.

Nu a fost să fie aşa, ceea ce a făcut ca, în urmă cu doar câteva zile să îl auzim cum declara, cu tonul ritos care îl prinde atât de bine, că suntem în al patrulea trimestru consecutiv de creştere economică. Haideţi ca să vedem cum confirmă viaţa vorbele dânsului.

Primul caz. Mă întorc cu soţia de la cumpărăturile de sezon. Pe una dintre aleile din spatele blocului în care locuiesc, se află o mică dugheană în care se vând articole de îmbrăcăminte. Trecând pe lângă ea, soţia mă invită ca să aruncăm o privire în prăvălie. Nu sunt adeptul cumpărăturilor făcute din dughene, dar de data asta chiar ochesc un pulover de-a dreptul reuşit. În timp ce soţia îi făcea ultimele verificări de rutină, văd că vânzătoarea (care este şi patroana prăvăliei) scoate un carnet de sub tejghea şi începe să noteze.

- Acesta este noul registru de casă? încerc eu o glumă.

- Nu! îmi răspunde ea privindu-mă mirat. Vă notez în carneţel.

- Dar pentru ce? o întreb uimit de-a dreptul.

- Păi, cum pentru ce? Ca să ştiu când şi cât îmi veţi plăti.

Ultima ei afirmaţie declanşează un dialog ale cărui concluzii sunt că, pentru a supravieţui, femeia s-a decis ca să nu mai vândă cu plata pe loc, ci pe carneţel, în mai multe rate, la pensie sau la salariu. Asta pentru că, dacă în anii trecuţi vindea peste douăzeci de pulovere în fiecare zi din ajunul sărbătoriulor, acum a vândut o bluză în două zile!

Al doilea caz. Mă îndrept spre casă pe unul din trotoarele atât de specifice cartierelor bucureştene prin îngustimea lor. În faţa mea merge ceva mai încet o pereche formată dintr-un domn în vârstă (probabil bunicul) şi o copiliţă de câţiva anişori (probabil nepoţica). Sunt nevoit astfel să parcurg o oarecare distanţă în spatele lor, prilej de a auzi (la fel de forţat de împrejurări) următoarea conversaţie chiar în momentul când perechea trece pe lângă o tonetă:

- Buni, te rog să mai îmi iei o bombonicăăă! Te rog muuult! spune nepoţica privindu-l cu speranţă.

- Nu se poate, scumpa mea. Deja azi am cheltuit cincizeci de bani în plus pe bomboane!

Al treilea caz. La colţul blocului în care locuiesc şi-a amplasat toneta un vecin. Deverul nu e mare şi e datorat în speţă beţivilor care îşi fac veacul în parcarea blocului şi copiiilor care se aprovizionează în orele de pauză la şcoală. În restul timpului, mai un croissant, mai un borcan de pastă de tomate, mai o sticlă de suc sau de ulei.

Ca un rezultat direct şi concret al sticlelor cu băuturi vândute este stiva cu lăzi în care acestea sunt aşezate şi manipulate la închiderea programului. Ani de zile, momentul începerii odihnei nocturne mi-a fost asociat cu zgomotul produs de manevarerea respectivelor navete cu sticle goale.

De un an şi mai bine, zgomotul s-a tot redus, până la dispariție, semn clar şi indubitabil al lipsei de conţinut a navetelor. Fenomenul m-a intrigat, aşa că m-am adresat direct vecinului patron:

- Ia spune, nea, ce se întâmplă? Nu te mai aud zdrăngănind navetele cu sticle goale noaptea la unsprezece.

- Ce să se întâmple? îmi răspunde omul cu năduf. Nu mai cumpără lumea nimic. În anii trecuţi, de sărbători, veneau şi cumpărau berea cu navetele. Acum, cumpără câte o sticlă sau două.

Acestea au fost, dragii mei, ultimele efecte ale creşterii economice observate de mine. Poate că voi aveţi prilejul ca să observaţi mai multe şi mai semnificative…

Să auzim de bine!

Criza loveşte România din plin

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Aşa cum am mai precizat de numeroase ori în paginile acestui blog, toate întâmplările relatate sunt reale şi pot fi probate cu martori. Aşa cum este şi cea de azi.

Acţiunea se petrece în vremurile noastre, mai precis, în zilele noastre. Şi mai precis, săptămâna trecută. Acţiunea se petrece în timp ce preşedinţii Franţei şi Germaniei se întâlnesc într-o încercare disperată de salvare a finanţelor europene.

Acţiunea se petrece în timp ce agenţiile de rating ameninţă în fiecare zi noi ţări cu scăderea rating-ului.

Acţiunea se petrece în timp ce tot mai multe ţări sunt nevoite ca să se împrumute la dobânzi tot mai mari, cu efectele economice şi financiare cunoscute deja.

Acţiunea se petrece în timp ce preşedintele Băsescu se duce la Bruxelles (şi rău nu face) ca să îşi exprime indignarea că România trebuie să suporte lipsa de indecizie a celor mari şi să plătească oalele sparte, deşi are “lecţiile” făcute.

Acţiunea se petrece în timp ce tot mai multe ţări europene (şi nu numai...) sunt ameninţate cu falimentul.

Acţiunea se petrece în timp ce Comisia Naţională de Statistică ne anunţă picajul producţie, a construcţiilor sau a consumului.

Acţiunea se petrece în timp ce băncile aruncă în stradă tot mai mulţi cetăţeni pentru neplata ratelor.

Acţiunea se petrece într-o firmă multinaţională din România, ţară supusă nemilos tăierii pensiilor, salariilor şi alocaţiilor, ţară în care anunţurile de trimitere în şomaj au devenit zilnice. Pentru cei care au deschis televizorul mai târziu, voi repeta că acţiunea se petrece într-o multinaţională. Iar când zicem multinaţională, ştim că zicem salarii dodoloaţe, cum îi place românului să spună. Adică salarii de peste 1.000 de euro per capita. Cum spuneam, este vorba de o multinaţională care are nevoie urgentă de un banal informatician, fapt pentru care oferă chiar ceva peste salariul de mai sus, ceea ce, trebuie să recunoaştem, nu e de colea...

Vine ziua selecţiei şi, în faţa comisiei de selecţie apare un june. Este invitat în sală, la interviu, şi începe tirul întrebărilor. Mai mult presaţi de nevoie decât de abilităţile dovedite ale junelui, membrii comisiei se înţeleg tacit din priviri şi preşedintele comisiei îi spune:

- Tinere, ai fost selectat. Vei avea un salariu de 1.200 de euro. Dar, te rugăm să ne înţelegi, avem nevoie ca să te prezinţi cât mai urgent la post. Dacă se poate, ar fi bine chiar mâine.

- Oh, am înţeles, răspunde apatic tânărul (deşi, personal, vă spun că asemenea ofertă m-ar fi făcut să ţopăi un sfert de oră în faţa comisiei), dar nu pot aşa de curând.

- Oh, ne pare rău! Dar de ce? întreabă îngrijorat unul din membrii comisiei. Ai probleme la locul actual de muncă?

- Nu, nu am nicio problemă. Nu am mai lucrat până acum. Dar nu pot pentru că, mai întâi, trebuie să merg la schi cu părinţii mei.

- La schi? întreabă miraţi membrii comisiei, gândindu-se că e vorba de un campionat mondial desfăşurat la Polul Nord sau în Noua Zeelandă. Unde?

- La Runcu, răspunde liniştit tânărul.

Să auzim de bine!

Haidem cu toţii în Africa!

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Criză! Criză, peste tot criză… Toate posturile de radio vorbesc de criză. Toate posturile de televiziune vorbesc de criză. Toţi oamenii vorbesc de criză. În curând, oamenii nu se vor saluta cu „Salutare! Ce mai faci?”, ci cu „Salutare! Ce-ţi mai face criza?”

Băncile dau faliment. Agenţii economici dau faliment. Până şi ţările dau faliment. Cursurile monedelor cresc aiuritor, după care scad la fel de aiuritor. Creşte preţul metalelor preţioase, dar curând acelaşi preţ scade. Nimic nu mai oferă siguranţă, nimic nu mai oferă certitudine. America se clatină, scrie un ziar. Asia vrea ca să ajute economia europeană, scrie un altul. Zona euro este grav afectată, spune un crainic. Dolarul scade veritiginos, spune un altul. Toate ţările, toate economiile se văd implicate cu sau fără voia lor.

Criza nu este una de supraproducţie. Nu este una nici una de subproducţie. Nu mai este nici măcar una financiară. Este o criză mult mai gravă, este o criză a lichidităţilor. Este criza lăcomiei. Pentru că aici a dus lăcomia oamenilor. Persoane care au făcut credite peste credite fără a-şi evalua lichiditatea sau posibilitatea restituirii. Bănci care au acordat credite peste credite fără a evalua solvabilitatea debitorilor sau propria lichiditate.

De ce să fac economii şi să mai aştept două sau trei luni ca să îmi cumpăr un televizor cu LCD, când pot face un credit şi îl pot cumpăra mâine, îşi spune un cetăţean oarecare.

De ce să investesc în active care îmi vor aduce un profit mediu, când pot acorda credite, credite care îmi vor aduce dobândă, dobândă cât mai mare şi mai rapidă îşi spune bancherul.

De ce să investesc în retehnologizare şi să nu folosesc profitul ca să mai îmi cumpăr două iahturi, iar retohnologizarea să o suporte banca, cu creditul pe care mi-l acordă, îşi zice patronul.

Lăcomia, lăcomia cea mare, lăcomia binecuvântată de mentorii economiei capitaliste a fost mecanismul care a adus ţările lumii aici. “Arderea” etapelor, dorinţa de a avea cât mai mult şi mai repede fără evaluarea consecinţelor a fost motorul crizei actuale. În toată această nebunie, aţi observat un loc ciudat? Este un loc unde există oameni, un loc unde există agenţi economici, există bănci şi monede naţionale, dar este un loc despre care nu vorbeşte nimeni atunci când se referă la criză. Ei, l-aţi identificat? Este vorba despre uriaşa şi neconoscuta Africă. Haidem cu toţii în Africa!

Să auzim de bine!

Cu gândul la criză

Imagine preluată de pe logec.ro

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Stau cu Dorel în birou şi ne uităm unul la altul. Am rămas singuri, programul s-a terminat de mult, ceilalţi au plecat, iar noi suntem atât de obosiţi de alergătura zilei încât nu ne vine nici să mergem acasă...

Mai iau o gură din ceaiul răcit de mult, Dorel mai ai o gură din cafeaua la fel de sleită şi îşi aprinde o ţigară. Încet, încet, vlaga ne revine şi suntem în stare să articulăm câteve cuvinte.

- Şefu’, îmi spune Dorel, doar când lucram în State mai eram atât de obosit.

- Zău? Ai lucrat în State? devin eu curios.

- O, da, şefu’, am plecat prin ’91 sau ’92.

- Şi cât ai stat acolo? continui eu discuţia devenită interesantă.

- Păi, am stat vreo trei ani, se socoteşte el câteva momente.

Şi aşa începe o discuţie în care Dorel îmi va povesti o mulţime de lucruri despre viaţa de acolo, despre cum muncesc şi trăiesc cei de acolo. Pentru mine este şi nu este o viaţă atractivă pentru că, atât cât cunosc despre State, este vorba de o altă lume, un alt univers. Lucrurile sunt atât de diferite acolo, în State, faţă de noi, europenii, încât nu îmi pot imagina că aş putea “arde” diferenţele.

Şi Dorel începe să îmi povestească cum a lucrat, mai întâi, la un comerciant, făcând livrări la domiciliu, despre cum era plătit şi cum era împărţit bacşişul, despre corectitudinea relaţiilor cu colegii precum şi despre relaţia cu patronul.

Apoi, îmi povesteşte despre perioada în care a lucrat în construcţii, despre viaţa de şantier şi organizarea exemplară a muncii acolo, despre plicul cu cecul săptămânal, despre cum făcea piaţa în căutarea ingredientelor cu care era obişnuit pentru a face mâncare românească, despre câştigurile realizate şi începutul unei situaţii pe care şi-o dorea realizată acolo.

- Şi uite aşa, am ajuns ca să îmi cumpăr o casă.

- Înseamnă că aveai deja strânşi bani frumoşi, zic eu.

- Aveam, dar nu frumoşi. I-am băgat pe toţi în casă şi mi-a mai dat şi banca un credit.

- Cam nasol, zic eu. Aşa “chel”, fără bani, ce făceai cu casa? Îţi trebuia măcar o mobilă, acolo, ceva... mă minunez eu.

- Aşi, nici vorbă. Cum am luat casa în primire, au venit cei de la telefoane. În două ore aveam telefonul instalat. Tot pe credit. A doua zi a venit mobila.

- Şi asta tot cu credit?

- Da, sigur, toate veneau automat, şefu’. Era suficient ca să te muţi şi apărea furnizorul. Nu aveai bani? Nicio problemă, credit!

Dorel continuă ca să îmi povestească despre particulărităţile vieţii de acolo. Un lucru îmi apare înaintea ochilor asemenea unui far de maşină: CREDIT. Sunt economist şi încerc să gândesc prin prisma unui economist. Creditul nu înseamnă altceva decât o marfă reală contra unor bani nici măcar virtuali, ci contra promisiunii unor bani care vor fi. Dorel îmi descrie o situaţie care, pe mine, nu mă încântă deloc. Dacă banca va avea o problemă sau, pur şi simplu, îi va cere să îşi lichideze toate datoriile simultan? Dacă situaţia economică sau cine ştie ce accident vor obliga banca să scoată pe piaţă toate lichidităţile ei? Care lichidităţi, mă întreb tot eu, din moment ce totul este pe credit? Care lichidităţi, din moment ce volumul banilor blocaţi în credite depăşeşte de departe capitalul băncii? Într-o asemenea situaţie mi se pare clar ca lumina zilei că puţine bănci pot fi solvabile. Totul îmi pare un mare balon de săpun, o economie umflată artificial pe baza unor promisiuni de bani şi nu a unor bani reali. Cât de solvabil poate fi un muncitor ca Dorel, care are casă cumpărată pe credit, maşină cumpărată pe credit, telefon şi televiziune pe cablu instalate tot pe credit, mobilă furnizată pe credit? Cât de solvabilă poate fi o bancă fără bani? Înţeleg utilitatea creditului, dar nu mă împac cu acest sistem. Simt o sudoare rece la gândul necesităţii unei solvabilităţi imediate.

Discuţia purtată cu Dorel a avut loc în vara lui 1998. Sunt convins că, asemeni mie, au existat o mulţime de alţi oameni, mai mult sau mai puţin pregătiţi, care au gândit la fel: ce-ar fi DACĂ...?

Şi ce dacă au gândit?...

Să auzim de bine!