Datini şi obiceiuri

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Primesc de la un prieten un articol, probabil copiat de undeva, în care se caută o explicare a unor obiceiuri ca fiind provenite din istoria Angliei. Este posibil ca să fie aşa, este posibil ca să nu fie. Dar, oricum, e amuzant...

"Nu arunca pruncul odată cu apa în care l-ai spălat", ar fi un sfat provenit din felul în care vechii englezi (şi nu numai) înţelegeau noţiunile de igienă... În acest sens, Regina Elisabeta I a Angliei a rămas celebră şi prin declaraţia ei, făcută cu mândrie regală: "Fie că e nevoie sau nu, eu o dată la trei luni mă spăl!". "Cada" era, de fapt, un butoi mare plin cu apa caldă. Stăpânul casei avea privilegiul de a se îmbăia primul în apa curată. Urmau la spălat pe rând, fiii şi restul persoanelor de sex masculin din familie. Abia apoi venea rândul femeilor şi, la sfârşit, cel al copiilor, aceştia intrând în ordinea descrescătoare a vârstelor. La final, apa era atât de murdară încât puteai pierde un bebeluş scăpat prin ea... De atunci datează la britanici vorba "Nu arunca pruncul odată cu apa în care l-ai spălat".

Buchetul purtat de mirese îşi are obârşia tot în străvechea Anglie. Nunţile aveau loc, în general, în luna iunie, pentru că unica baie din an se făcea în luna mai şi în iunie viitorii soţi încă miroseau acceptabil. Oricum, ca să mascheze cât de cât mirosul neplăcut al corpului îmbibat de transpiraţie, miresele purtau în braţe un buchet de flori.

"Plouă cu pisici şi câini" (It's raining with cats and dogs)

Colibele şi bordeiele erau acoperite cu snopi din paie sau coceni, fără scânduri dedesubt. Acoperişul era singurul loc în care animalele din ogradă se puteau adăposti de frig. Drept pentru care câinii, pisicile şi alte vietăţi mai mici (şoareci, gândaci etc.) se cuibăreau în paiele care acopereau casa. Când ploua, paiele deveneau alunecoase şi animalele cădeau uneori direct peste oameni. Astfel a apărut expresia care, acum, face parte din vorbirea curentă. De altfel, se pare că adăpostirea animalelor în acoperiş a fost şi motivul pentru care s-a inventat baldachinul...

Se pare că şi pragul este o invenţie a vechilor britanici. Bogătaşii îşi făceau podeaua casei din dale de piatră, care deveneau alunecoase pe vreme umedă (ceva asemănător cu situaţia din băncile româneşti contemporane...). Pentru mărirea aderenţei în timpul mersului, se presăra prin casă pleavă. Reîmprospătate succesiv, straturile de pleavă amestecată cu apă atingeau uneori grosimi apreciabile. La deschiderea uşii de la intrare, exista pericolul ca amestecul de pleavă cu apă să se prelingă afară din casă. Problema a fost rezolvată prin inventarea pragului.

Iar priveghiul se pare că are o sorginte bahică. Pentru băut rachiu sau whisky erau folosite ceşti confecţionate din plumb. Combinaţia alcool-plumb era atât de toxică, încât îi scotea pe mulţi din uz pentru câteva zile. Chefliii găsiţi care pe unde erau căzuţi, erau consideraţi morţi şi pregătiţi pentru înmormântare. Înainte însă de a fi îngropaţi, li se mai dădea o şansă - erau aşezaţi pe masa din bucătărie timp de câteva zile aşteptând ca "mortul" să-şi revină - ceea ce se întâmpla destul de des. În acest răstimp, rudele şi prietenii mâncau şi beau în jurul mesei.

"Salvat de clopoţel" nu este numai titlul unui serial. Pe la începutul secolului al XVI-lea, în Anglia a început ca să fie criză de locuri de veci. Soluţia a fost scoaterea sicrielor mai vechi, depunerea osemintelor în nişte depozite şi refolosirea spaţiului pentru un mort "proaspăt". La deschiderea vechilor sicrie s-a constatat că unul din 25 era zgâriat de unghii pe interior! Dându-şi seama că unii semeni au fost îngropaţi de vii, englezii au inventat un mecanism de salvare. De mâna "mortului" era legată o sfoară, care, printr-o gaură în sicriu, era legată la un clopoţel montat lângă mormânt. Paznicii cimitirelor supravegheau clopoţeii şi puteau slava astfel eventualii îngropaţi de vii.

Să auzim de bine!