Cum se face turistul cu turismul

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Nenumărate colocvii și conferințe, emisiuni la radio sau televiziune, mese rotunde sau de diferite forme au dezbătut, dezbat și vor mai dezbate problema turismului românesc.
Problema e un fel de a spune, pentru că e vorba de probleme. S-au făcut, se fac și se vor mai face analize, grafice și comparații, miniștrii vor fi admonestați sau schimbați, se vor lua angajamente și se vor stabili termene.
Ce e curios în tot acest noian de măsuri și acțiuni este faptul că ele datează de când mă știu, dar rezultatele pozitive continuă să întârzie să apară.
Personal, lucrurile nu mi se par așa de complicate și, pentru relevanță, vă voi relata două exemple pozitive concrete și unul la fel de concret, dar negativ.
Ne aflăm în stațiunea Nea Peramos din Grecia (Peramos se pronunță cu accentul pe “e”). Ca orice stațiune grecească, localitatea are o stradă principală (nu îi știu numele, dar nu m-ar mira să se numească Venizelou) plină ochi cu magazine și taverne, ceea ce nu este inedit față de străzile noastre comerciale. Ce este inedit și pitoresc este faptul că tavernele au amplasată bucătăria pe o parte a străzii (eventual și vreo două mese), iar spațiul de servire este peste drum, pe partea cealaltă a străzii.
Acest mod de diviziune a muncii implică apariția permanentă în mijlocul străzii a chelnerilor grăbiți și purtând tăvi pline, venind ori din stânga, ori din dreapta, după caz.
Așa și acum. În timp ce ne plimbăm pe mijlocul străzii (la această oră fiind închisă circulației auto), un chelner apare vijelios din stânga noastră cu o tavă plină ochi cu farfurii la fel de pline. Văzându-i greutatea ne oprim într-o încercare de a-i da prioritate, dar, minune, chelnerul se oprește și el, spunându-ne:
- Vă rog! Fiți bineveniți în Peramos și concediu plăcut!
După care, așteaptă respectuos să trecem.
Al doilea exemplu pozitiv s-a petrecut pe plaja Tosca, din Kavala, tot în Grecia. Este sfârșit de săptămână, este aglomerație, iar noi ne-am trezit ceva mai târziu. Recepționerul (este o plajă plătită, tariful fiind de 2 euro de persoană) ne anunță trist că plaja este plină ochi și că nu mai sunt locuri. Știm că turiștii sunt în permanentă mișcare, așa că îl rugăm să ne lase să facem o verificare personală. Și găsim o umbrelă liberă, dar care ara doar un șezlong de culoare albastră. Îl anunțăm, plătim, iar el ne face cunoscut că în maximum zece minute ne va pune la dispoziție și un al doilea șezlong.
Ne ducem lucrurile la umbrelă, dar nu stăm cu mâinile în sân și ne continuăm căutările. Și iată că doi turiști părăsesc plaja, iar noi le ocupăm imediat locurile. În timp ce soția aranjază prosoapele, eu îl caut din ochi pe administrator pentru a anula cererea inițială. Și îl văd cărând un șezlong galben, ajutat de un coleg. Mă reped la el strigând:
- Nu, nu!
Oamenii mă aud, se opresc și ajung în dreptul lor. Și înainte de a-i explica motivul refuzului nostru, bunul om mă întreabă calm, fără pic de nervi sau supărare:
- Doreați unul albastru?
Exemplul negativ este dintr-o zonă ceva mai apropiată, din Mamaia noastră cea plină de vedete. În timp ce ne expunem trupurile soarelui arzător, văd un grup de cinci cetățeni asiatici, după vorbă, după port, care caută un loc unde să se așeze. Găsesc un loc cu numărul corespunzător de umbrele și, imediat, trei flăcăi de-ai administratorului plajei, a căror ocupație ste aceea de a repartiza șezlongurile, îi văd și se reped la ei cu mare veselie, cărând numărul necesar de șezlonguri.
Și, în timp ce le întind și la aranjează, încep să se dedea la cea mai josnică formă de bășcălie grotescă și primitivă, spunându-le turiștilor cuvinte porcoase pe motiv că îi învață să salute în românește.
Râzând și neînțelegând nimic, asiaticii intră în jocul lor mizerabil repetând cuvintele, convinși că fac un lucru bun, spre amuzamentul grozav al celor trei flăcăi.
Acestea au fost cele trei exemple promise. Cine nu a văzut care sunt cele pozitive, cu siguranță că nu l-a văzut nici pe cel negativ.
Să auzim de bine!

Cum se face turismul

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Postarea de azi se referă la întâmplări mai vechi, de pe vremea când abia începusem să descoperim frumuseţile Greciei. Dar nu despre ele vă voi vorbi, ci despre cu totul altceva, despre cum ştiu oamenii de acolo să facă turism. Şi când spun oamenii, mă refer la toată populaţia, nu doar la lucrătorii din hoteluri sau restaurante.
Prima întâlnire cu feţele turismului de acolo am avut-o chiar în vamă, la intrarea în Grecia. Era cu mulţi ani în urmă, era prima noastră vizită. În grabă, agentul care îmi eliberase talonul de Carte Verde uitase să treacă în căsuţa aferentă perioda de valabilitate. Întâmplător, parcă ştiind că suntem novici, vameşul ne-a cerut şi documentele maşinii, inclusiv Cartea Verde şi nu i-a luat mult ca să observe lacuna. Omul se uită la mine şi îmi arată cu degetul rubrica goală. Iau documentul, mă uit şi eu şi îmi dau seama de lipsă. Mă uit la vameş, iar el se uită la mine întrebător. Mă uit la soţie şi îi spun:
- Cred că am rupt cuiul. Nu avem completată valabilitatea. S-ar putea să fim nevoiţi să ne întoarcem.
Mă întorc spre vameş şi încerc să îi spun că am observat şi că îmi asum problema. Omul se uită lung la mine şi îmi răspunde:
- Şi ce faceţi?
- Ce să facem? Ne întoarcem.
- Nu! aproape că strigă omul la mine. Nu aveţi un pix?
Făr să înţelegm încă ce vrea de la noi, ne căutăm, dar pix ioc. Exasperat, vameşul începe să se caute prin sertare, găseşte un pix şi îmi spune cu reproş:
- Completaţi dumneavoastră acum şi plecaţi odată! Pierdeţi ziua de plajă!
Ne continuăm drumul spre destinaţie, reuşim să trecem de Salonic dar, după câţiva kilometri ne rătăcim. Fără hartă, fără GPS nu găsesc altă soluţie decât să intru într-o benzinărie şi să întreb pe geamul maşinii dacă ştie cineva drumul spre staţiunea noastră. Apare un flăcău care mă invită să trag maşina la bordură şi să cobor, după care mă invită să iau loc pe un scaun. Schimbă câteva cuvinte cu o tânără (pe vremea aceea nu ştiam o boabă greceşte) şi iată că fata apare cu o hartă. Bunul om ia loc lângă mine şi începe să-mi explice drumul, arătându-mi pe hartă traseul de urmat. După ce s-a convins că am înţeles, dă mâna cu mine şi ne urează drum bun.
Plecăm pe traseul indicat şi ajungem la hotelul nostru. Trag maşina la peronul hotelului şi intru în recepţie pentru formalităţi. Recepţia goală. Încep să caut pe alei şi culoarele hotelului. Nimeni. Deschid la întâmplare câteve uşi şi îmi dau seama că sunt camerele unor turişti, aşa că le închid la loc cât pot de repede. În sfârşit, dau de funcţionară într-un capăt de hotel. Vine la recepţie şi facem formalităţile. Afectată de reproşul meu că nu era nimeni la ghişeu, fata vorbeşte ceva scurt la telefon şi imediat apare directorul hotelului care, mă informează că a luat cunoştinţă de observaţia mea şi, ca să nu fim supăraţi, ne permite să ne alegem ce cameră vrem.
Deşi suntem abia la începutul concediului, uimirea noastră atinge deja cote impresionante. A doua zi suntem la piscină după o zi obositoare de plajă şi bem un frappe când, aud în difuzoarele barului o melodie care suna foarte frumos. Mă duc la barman şi îmi exprim admiraţia şi plăcerea pentru melodia ascultată. Seara, pe când ieşeam din hotel, îl văd că vine spre noi cu un CD în mână:
- Poftiţi, e cu piesa de azi dimineaţă. Şi multe altele care sper să vă placă la fel de mult, îmi spune el cu amabilitate, fără să accepte vreo recompensă, cu toate insistenţele mele.
Retaurantul hotelului este amplasat între hotel şi plajă ceea ce dă o notă cu totul aparte momentului mesei. De când suntem în staţiune aud mai tot timpul muzică grecească şi o expresie îmi sună în ureche: Δεν μπορω/Nu pot. Curios din fire cum sunt, mă adresez şefului de sală, întrucât între noi se stabilise un fel de simpatie reciprocă:
- Sunteţi amabil, ce înseamnă cuvintele astea?
La auzul întrebării mele, omul ia o ţinută rigidă şi se burzuluieşte la chelneri privindu-i crunt:
- Cine a spus că nu poate? Vă rog să mi-l arătaţi! Care e ăla?
Bietul om s-a liniştit abia după ce i-am explicat că le-am auzit la radio.
Zilele de concediu au trecut şi suntem cu bagajele făcute, bine îndesate în portbagaj, aşa că mergem la recepţie cu intenţia de a ne anunţa plecarea şi de a preda camera. Directorul hotelului ne pofteşte să luăm loc la o masă, ne serveşte cu o farfurie cu pişcoturi şi două cafele şi ne roagă să îl scuzăm câteva momente. Când apare ne înmânează fiecăruia un pacheţel cu câte două sanviciuri, spunându-ne:
- Aveţi drum lung, nu se poate să plecaţi aşa... Iar cu camera să nu vă faceţi nicio problemă.
V-am povestit aici şase cazuri din primul nostru concediu în Grecia. Doar şase cazuri din nenumăratele (şi nu exagerez) cazuri întâlnite doar atunci, şase cazuri care mi-au arătat cât se poate de clar faptul că Grecia nu numai că este o ţară turistică, dar că grecii sunt un popor turistic. Iar noi nu vom putea aduce şi păstra niciun turist străin atâta timp cât nu vom înţelege asta.
Să auzim de bine!

Babilonul bruxelez (1)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Sunt convins că, până acum, aţi auzit de varza de Bruxelles. Sau de rasa de iepuri Marele Belgian. Dar nu şi de Babilonul bruxelez. Ei bine, veţi auzi de acum încolo.

Aeronava Tarom a aterizat pe unul din aeroporturile bruxeleze cu fix un minut întârziere. Drumul a fost plăcut doar pe jumătate dacă ne gândim la faptul că am văzut Lacul Balaton de la zece miii de metri, ca parte plăcută şi faptul că am fost zdruncinaţi ca într-o căruţă, ca parte neplăcută. Dar, mă credeţi sau nu, am cea mai mare încredere în piloţii noştri, aşa că am lucrat pe laptopul din dotare aproape tot drumul.

Chiar de la ieşirea pe uşa avionului am fost întâmpinat de cuceririle civilizaţiei: din acel moment şi până la vreo două sute de metri de hotelul meu, nu am fost atins de nicio picătură de ploaie! Sunt preluat de tunelul flexibil şi condus spre un pasaj interminabil de lung, dotat cu trotuar rulant, lucru pentru care sunt chiar recunoscător, pentru că altfel, având în vedere lungimea pasajului, ar fi trebuit să merg pe jos cale de vreo jumătate de zi… De la capătul pasajului sunt dirijat spre un nivel inferior de unde mă urc în trenul spre Bruxelles, evident după ce cumpăr biletul care, culmea, îmi este verificat pe parcurs… La Gara Centrală cobor şi urc câteva niveluri subterane, care îmi permit să ajung la linia de metrou trebuitoare, linie care mă scoate foarte aproape de hotel. Acest lucru nu este o excepţie de care mă bucur, dacă ne gândim la faptul că sunt atâtea staţii de metrou, încât niciun punct al oraşului nu este mai departe de două-trei sute de metri de o staţie. Metroul bruxelez nu are nimic neobişnuit în felul lui de a fi şi prezenta, exceptând sistemul de control-acces, asemănător celui din Athena, lucru pentru care grecii au fost vehemenţi criticaţi. Ineditul constă în lipsa turnicheţilor, validarea legitimaţiei făcându-se la un mic cititor aflat pe un fel de picior situat în mijlocul pasajului de acces. Din miile de călători pe care am avut ocazia să-i văd în zilele cât am colindat oraşul, doar doi şi-au validat legitimaţiile de călătorie. Unul am fost eu… Dar metroul bruxelez îmi oferă şi imagini de acţiune, cum ar fi, într-o seară, potolirea unui frup de tineri excesiv de gălăgioşi de câţiva poliţişti. Dar ce poliţişti... mama, mamă! Nişte zdrahoni de crezi că-s luptători de wrestling...

Acum, ajuns la hotel, ce credeţi că am făcut primul lucru? Mi-am despachetat lucrurile? Nu! M-am dezbrăcat? Nţ! Am mâncat? Nici atât! Atunci ce am făcut? Mi-am luat aparatele de fotografiat şi am pornit razna prin marele oraş. Mare oraş care, prin diversitatea naţiilor observate pe străzile parcurse m-a determinat să dau numele postării. Pentru că este imposibil să nu observi pe stradă, în restaurant sau în metrou că, alături de tine se află evrei cu perciuni sau arăboaice înfofolite, japonezi galbeni de curiozitate sau negri vânzători ambulanţi. Personal, nu cred că există vreo naţie pământeană care să nu-şi aibe reprezentanţii ei acolo… Ocazie cu care poţi observa şi o oarecare segregare a responsabilităţilor, în sensul că toţi vânzătorii ambulanţi erau africani...

Deformaţia mea profesională mă face să am un ochi critic, aşa că, după ce prima observaţie s-a referit la oameni, cea de a doua se referă la străzi şi case. Case strâmte şi înalte, în culori sobre, cu ferestre alungite, alături de blocuri din sticlă înalte până la cer, construite după cele mai moderne standarde arhitecturale. Un hotel de vreo treizeci de etaje, acoperit cu sticlă, răsare realmente în mijlocul unei mări de căsuţe tipice belgiene, ceea ce întăreşte aspectul de Babilon. De fapt, văzând construcţiile moderne care domină, în special, centrul oraşului, îţi dai seama de ajutorul enorm dat dezvoltării oraşului (şi PIB-ului belgian) de existenţa birourilor Comisiei Europene. O mare de funcţionari care au nevoie de locuinţe, haine sau alimente au dat şi dau de lucru oamenilor de afaceri locali, începând cu proprietarii de mici birturi şi terminând cu marile hoteluri. Pentru că, trebuie să v-o spun şi pe asta, există un hotel aproape pe fiecare stradă… Stradă care e menţinută curată de curăţitori. Curăţitori pentru că nu le pot spune măturători deoarece fiecare este dotat cu un fel de tulumbă-aspirator motorizată.

Străzile nu sunt aşa cum te-ai aştepta, adică largi. Sunt cele care s-au construit odată cu oraşul, adică destul de înguste, cu o circulaţie dominată de sensuri unice. Chiar şi cele câteva mari bulevarde parcurse, nu depăşesc trei benzi în lăţime. Dar, legat de străzi mai este un aspect deosebit de relavant: pistele pentru biciclişti. Marcajele sunt omniprezente şi respectate cu o sfinţenie care e caracteristică doar oamenilor civilizaţi. Pe una dintre străduţele cu sens unic care dau într-un bulevard cu sens unic văd maşinile aşteptând la stop. Niciuna, dar absolut niciuna din şirul nesfârşit, nu depăşeşte marcajul pentru biciclişti trasat pe stradă! Pe trotuar, aceeaşi situaţie, pietonii nu merg pe zona marcată pentru biciclişti, ceea ce i-a permis unui motoretist să treacă pe lângă mine fără nicio problemă pentru vreunul dintre noi…

Să auzim de bine!

Grecul şi românul

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Cititorilor blogului meu cred că le este de acum cunoscută afinitatea mea faţă de Grecia. Faţă de istoria, cultura şi, de ce nu, limba greacă. O mare parte a anului trăiesc dese momente de adâncă frustrare pentru că nu am cu cine vorbi greceşte. Sentimentele îmi sunt atât de năvalnice câteodată încât încep să mă adresez colegilor în această limbă deşi, în toate cazurile mi se răspund cu totul alte lucruri în cu totul alte limbi... Fapte care nu îmi ştirbesc dragostea faţă de această limbă şi nici dorinţa de a o învăţa cât mai bine. Oricum, acest lucru m-a pus deseori în cele mai inedite situaţii, atât în ţară, cât şi în Grecia. Astăzi vă voi relata cazul care mi s-a părut a fi cel mai paradoxal, mai absurd dar şi mai vesel dintre toate petrecute în ţară.

Mai este mult până la vară, dar iată cu Dumnezeu e bun şi milostiv şi, zilele trecute, îmi scoate în faţa ochilor o firmă de turism care are la intrare un mare panou publicitar cu oferte pentru Grecia. Fiind în drum spre serviciu, iau în trecere un pliant pe care îl citesc în autobuz. Nu îmi trebuie mult ca să-mi dau seama că este vorba de reprezentanţa din România a unei firme greceşti, ceea ce mă duce imediat cu gândul la două lucruri: e posibil să aibă ofertele pentru vară mai ieftine decât restul agenţiilor şi este la fel de posibil ca să dau de niscai vorbitori de limba greacă, ceea ce, pentru plăcerile mele lingvistice, nu e de colea.

Cred că vă este clar că a doua zi, imediat ce am terminat programul m-am repezit la respectiva agenţie. Ajung la uşă, sun şi îmi deschide un domn cam la cincizeci de ani, mărunţel şi brunet. Văzându-i înfăţişarea, devin convins că e grec. Din acest moment începe dialogul nostru pe care voi încerca să vi-l redau cât mai fidel posibil. Cu o observaţie esenţială: tot timpul eu i-am vorbit în greceşte, iar el mi-a răspuns în româneşte! Regret doar că nu vă pot reda mimica lui în timp ce încerca să mă lămurească vorbind româneşte, de parcă eu eram grec, nu român!

Sunt primul care încep dialogul:

- Γεια σας! Καλησπέρα! (Vă salut! Bună seara!), îi spun eu în greceşte.

Tipul îmi răspunde în româneşte:

- Vă salut! Ţe faci?

Prin acest “ce faci” omul mi-a confirmat că e grec, aceasta fiind o formă tipică pentru salut între greci – Καλησπέρα! Τι κάνεις / Bună seara! Ce faci? s-ar saluta doi greci la ei acasă, la fel cum englezii îşi spun how do you do. Aşa că decid să continui.

- Καλά και εγώ ευχαριστώ! (Mulţumesc, şi eu fac bine) îi răspund în greceşte.

După care, continui:

- Aveţi o ofertă afară, grăiesc eu cu nonşanaţă în limba greacă.

- Da, e oferta nostru completă, îmi răspunde el tot în româneşte, arătându-mi cu un gest cât mai larg încăperea şi pliantele aflate pe tot locul.

Deşi sunt convins că nu sunt nici de departe cel mai bun vorbitor de limba greacă din România, încep să am sentimentul că tipul îmi vorbeşte de parcă el ar fi român ştiutor de limba greacă şi eu un grec neştiutor de limbă română, pentru că îşi însoţeşte fiecare cuvânt de gesturi explicative, ca pentru muţi sau analfabeţi, dar vorbind în continuare în limba română!

- Şi pentru vară? Aveţi ceva, vă rog? continui eu în greceşte.

- Doar ţe vedeţi.

După care reia silabisind şi privindu-mă în ochi ca să vadă dacă am înţeles:

- Ţe es-te pe pe-re-te de pre-zen-ta-re! Pe pa-nou, continuă el arătându-mi panoul cu gesturi explicite şi silabisind.

Mă uit cu atenţie la panoul indicat, privesc restul pereţilor şi îmi dau seama că este totuşi o ofertă limitată, dar continui:

- Aveţi discount? îmi continui eu antrenamentul de limbă greacă.

- Da, da! Eu avem 5 % dacă tu achiţi până in martie. Ţinţi, repetă el arătându-mi degetele de la o mână de câteva ori.

- Sunteţi şeful, deci sunteţi patronul? continui eu în aceeaşi limbă greacă.

- Da, da, îmi răspunde el vesel în română, sunt pa-tro-nul, eu am toa-tă a-fa-ţe-rea, continuă el silabisirea explicativă, făcând gesturi cuprinzătoare din mâini, gesturi care ar fi trebuit să mă facă să înţeleg că el deţine totul.

- Eu, şi artă spre el, am toată afaţere in Greţia, şi artă cu mâna undeva, afară, şi am şi afacere aiţi, continuă el vesel în română arătând încăperea cu gesturi semnificative. E a mea!

După care reia tot în română:

- Acolo eu asigur toate servicii!

- Înţeleg, continui eu dialogul oarecum unilateral în limba greacă.

- Da, da, mă bucur, îmi răspunde el. Acolo eu asigur tot ţe doriţi: excursii, vizite, sport, cumpărături, tot!

Râsul, umorul situaţiei, gesturile lui explicative, toate devin de nesuportat şi simt că voi izbucni în râs, aşa că decid să închei îndreptându-mă spre uşă, în timp ce bunul om îmi oferă un pliant cu oferta firmei:

- Bună seara şi mulţumesc pentru informaţii! Îi spun de data asta în română.

- Νά σαι καλα! Σας ευχαριστώ και καληνύχτα! (Cu plăcere! Eu vă mulţumesc şi noapte bună) îmi răspunde el de data asta, în sfârşit, în greceşte, conducându-mă spre uşă!

Greu am scris aceste rânduri încercând să mă abţin să râd de toată cazna lui de a-mi explica prin mimică, prin gesturi şi vorbind româneşte tot ceea ce ar fi putut să-mi spună mult mai uşor pentru el în greceşte… M-am decis să îi mai fac o vizită, dar la care să vorbesc doar în româneşte. Cine ştie...

Să auzim de bine!

P.S. Încăpăţânat cum mă ştiţi, nu am rezistat mai mult de o săptămână şi l-am vizitat din nou. Oferta este bună fără nicio îndoială. Chiar cea mai bună. Aşa cum mi-am propus, discuţia am purtat-o în întregime în limba română. Am vorbit de oferta lui turistică, de numărul meu de maşină cu numele NIKOΣ, de Soarele Verginei de pe ecranul telefonului meu celular fără să spunem o singură literă în greceşte, iar la plecare, politicos ca şi data trecută, omul m-a condus până la uşă şi, în timp ce mă pregăteam să ies, îmi spune în româneşte:

- Vorbeşti foarte bine româneşte!...

În timp ce râdem în hohote amândoi, arăt cu degetul spre el şi îi spun în greceşte:

- Şi tu vorbeşti bine greceşte!...

Note şi impresii de călătorie din şi despre Thasos, insula verde (13)

Casă în Panaghia

Ziua doisprezece - Panaghia şi Plaja Golden Beach, îngheţată câtă vrei

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Astăzi este o zi mare şi importantă. Adormirea Maicii Domnului este modul cuviincios de a-i comemora moartea. E ziua numelui de Maria, unul dintre cele mai frumoase nume.

Ne sculăm, mâncăm şi plecăm spre Panaghia, o localitate din apropierea Limenas, unde este o biserică foarte frumoasă, după spusele localnicilor. Drumul decurge în condiţiile obişnuite până ajungem în apropierea localităţii. Aici, ne este dat ca să vedem ceva ce nu am fi crezut: poliţişti greci! Şi nu unul, nu doi, ci cea mai mare concentraţie de poliţişti pe metru pătrat care poate fi închipuită. Dar nu vă alarmaţi. Sunt poliţişti chemaţi să asigure fluenţa traficului, pentru că numărul maşinilor care au venit şi continuă ca să vină este uriaş. Unul dintre ei ne dă indicaţiile necesare unde putem parca, ceea ce înseamnă cam un kilometru depărtare faţă de amplasamentul bisericii… Ne conformăm, parcăm şi plecăm spre biserică.



Stradă în Panaghia

Ca peste tot în Thasos, drumul, dacă nu coboară, urcă… Parcurgem cu încântare străduţele înguste ale localităţii pentru că ne oferă prilejul unor poze cum doar în calendarele cu ştaif mai vezi. Clasicii bătrâni stând la taclale în faţa unei taverne sunt nelipsiţi. Cu aparatul ţăcănind de zor, ajungem la biserică, unde o coadă semnificativă s-a format deja la icoana Maicii Domnului. Cumpărăm câteva lumânări şi ne aşezăm disciplinaţi la coadă. În jurul nostru aud localnicii cum se salută, se felicită şi îşi mulţumesc. Este o atmosferă de puternică socializare, o atmosferă cu adevărat de sărbătoare, cel puţin dacă ne luăm după îmbrăcămintea oamenilor.

Ne vine rândul, ne închinăm şi sărutăm icoana, după care dăm o tură prin incinta bisericii unde sute de oameni aşteaptă, dar nu ştiu ce aşteaptă. În spatele bisericii câţiva bărbaţi pregătesc porţiile cu pomeni. Intrăm în biserică şi reuşim ca să prindem măcar sfârşitul slujbei. Ieşim tocmai când încep clopotele ca să bată. Şi atunci vedem şi motivul aşteptării atâtor oameni: câţiva bărbaţi puternici iau pe umeri suportul cu icoana şi, cu preotul în frunte, se formează o procesiune care începe ca să se deplaseze pe străduţele localităţii. Ne alăturăm procesiunii făcând poze încontinuu până ajungem la o mică piaţă, unde preotul ţine o scurtă rugăciune, sfinţeşte apa unei fântâni şi procesiunea porneşte mai departe.

Fanfara

Vedem lumea cum se spală sau bea apă din respectiva fântână şi ne conformăm şi noi. Ca o curiozitate, nu remarcăm pe niciuna din străduţe nelipsitele la noi tarabe cu iconiţe sau alte articole bisericeşti.

Mai targ câteva cadre şi ne îndreptăm spre maşină, prilej de a vedea din nou în acţiune comportamentul şoferilor greci. Un şofer cu o maşină micuţă încearcă să parcheze pe o latură a şoselei. Nu reuşeşete din prima, nici din a doua şi nici din a treia încercare. Toate făcute cu preţul blocării traficului pe ambele sensuri, pe care s-au format deja cozi uriaşe. Dar nimeni, înţelegeţi, nimeni nu claxonează, niemeni nu înjură, nimeni nu scoate nervos capul pe geam, nimeni nu turează sălbatic motorul. Toţi stau liniştiţi înţelegând că situaţia bietului şofer de azi poate fi şi a lor mâine…

Fântâna

Din cauza aglomeraţiei de pe şosea, nu avem de ales pentru restul zilei decât ca să mergem la plaja Golden Beach, care e cea mai apropiată. Bucuria este unanimă. Ajungem, parcăm, punem parasolarele pe geamuri şi purcedem la alegerea unei umbrele pentru a ne bucura încă odată de frumuseţea acestei plaje. Deosebit de lungă, cu un nisip ca pudra, atât în apă, cât şi pe mal, cu minunata apă topaz, a devenit locul nostru preferat. Pe fotoliile umbrelei vecine odihnesc un domn şi o doamnă însoţiţi de un căţeluş alb, deosebit de frumos. Iubitor de animale cum sunt, mă apropii de căţeluş în timp ce îi vorbesc. În acel moment, o aud pe doamnă zicând în româneşte:

- Puteţi să îi vorbiţi, pentru că ştie limba română!

Ne amuzăm cu toţii şi continuăm conversaţia până când familia respectivă decide că a venit timpul ca să plece pentru că vor să facă turul insulei. Ne despărţim după ce le ofer câteva indicaţii ajutătoare, noi având deja vreo şase sute de kilometri făcuţi prin insulă…

Căldura devine sufocantă, intrăm în apă, ne bălăcim, dar totuşi se impun nişte băuturi răcoritoare. Aşa că, plec cu soţia la complexul din apropierea plajei ca să achiziţionăm câteva sucuri şi, de ce nu, nişte îngheţate. Găsim o cofetărie (în mod surprinzător pentru un român, veţi găsi cofetării destul de des pe întinderea insulei), lucru pe cale de dispariţie în România, intrăm şi dăm de o jună vânzătoare pe care o întreb cât costă o îngheţată. Îmi răspunde politicos că nouăzeci de cenţi, iar eu o întreb cât e de mare.

- Cât vreţi dumneavoastră! Câte cupe vreţi? continuă ea nevinovată.

Cât vreţi dumneavoastră! Auziţi responsabili ai turismului din România? Cât vreţi dumneavoastră! Aşa se face turismul adevărat, cu asemenea răspunsuri îi faci pe turişti ca să revină, chiar dacă e vorba de o simplă cofetărie.

Cât vreţi dumneavoastră! Ce părere aveţi de un asemenea răspuns şi în România?

Să auzim de bine!