Note şi impresii de călătorie din şi despre Thasos, insula verde (15)

Pictură stradală

Ziua paisprezece - Plaja Golden Beach, peştişori pupăcioşi

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Astăzi e ultima noastră zi de plajă în Thasos. O tratăm de parcă ar fi ultima zi din viaţă, atât suntem de supăraţi. Înfulecăm în grabă micul dejun, copila substituie câteva felii de salam pentru pisicile locale (care pisici, între noi fie vorba, nu numai că sunt extraordinar de multe, dar par dintr-o rasă ciudată, cu picioare lungi şi subţiri, gât lung şi capul mic) şi hotărîm ca să ne îndreptăm spre plaja Golden Beach, cea mai frumoasă şi mai accesibilă până acum, dacă omitem serpentinele care trebuie parcurse…



Restaurant în Limenas

Revedem acelaşi nisip minunat, aceeaşi apă mirifică, aceeaşi plajă nesfârşit de lungă… Ne aciuăm imediat sub o umbrelă bine poziţionată geografic, dar prost poziţionată social pentru că lângă noi ocupă şezlongurile un grup de tineri greci atât de gălăgioşi şi atât de vulgari cum nu am crezut că voi întâlni. Şi nici nu am întâlnit.

Ne repezim în apă bucuroşi că scăpăm de tinerii cei prost crescuţi. Prilej însă de bucurie pentru că facem cunoştinţă cu peştii pupăcioşi. Şi de tristeţe la vederea numărului uriaş de albine moarte în apa mării din motive care îmi scapă. Respectivii peştişori au dimensiunea de aproximativ zece, doisprezece centimetri şi trupul tigrat. Caracteristica lor este însă cu totul alta: dacă stai nemişcat în apă nu mai mult de două minute, ei bine, peştişorii vin şi te ating cu boticurile lor micuţe. Desigur, dintr-o pură curiozitate gastronomică… Aşa că, mă poziţionez mai bine în nisip (apa este atât de limpede încât vizualizarea nu prezintă nici un impediment) şi iată că nu trec două minute şi apar trei peştiţori pupăcioşi. Îmi dau târcoale de vreo două ori, după care unul din ei îşi lipeşte buzele de degetul meu mijlociu de câteva ori. Îi mulţumesc în gând deoarece consider gestul ca un sărut de rămas bun şi ies din apă definitiv. Spre deosebire de alte dăţi, astăzi stăm pe plajă dincolo de ora cinci. Nu ne vorbim, doar ne uităm la munţii din jur şi apa din depărtare. Faptul că nu există forme de relief intermediare face ca şi aceşti munţi, deşi cel mai înalt vârf depăşeşte doar cu puţin o mie două sute de metri, să pară neguroşi şi ameninţători, aşa cum ies brusc din apă.

Vine şi momentul plecării şi o facem la modul nemilos, fără a mai privi în urmă pentru că sunt convins că, dacă o făceam, nu mai plecam de acolo… În drum spre domnul Stratos ne oprim la supermaket-ul Arvanitidis pentru ultimele cumpărături pentru cei de acasă sau pentru drum, după care lăsăm maşina în parcare (cu cheile în contact) şi traversăm la domnul Stratos. Nu suntem băutori de cafea, aşa că trebuie ca să refuzăm politicos invitaţia lui la o cafea, dar întindem hărţile pe masă pentru consultaţiile rutiere promise.

Între altele, bunul om dispare şi revine duipă câteva momente cu un obiect oarecum sferic în mâini, destul de greu dacă mă iau după efortul depus.

- Ştiţi ce e asta? ne întreabă domnul Stratos.

Încerc să iau bila deformată în mână şi abia atunci îmi dau seama că este deosebit de grea. Îi fac semn că habar nu am.

- Este un proiectil de bombardă, mă lămureşte el. L-am găsit întâmplător în curte. Are peste două mii de ani.

Privim curioşi obiectul. Şi mă gândesc cât este de adevărat când afirmam că pământul Greciei musteşte de istorie. E suficient să îndepărtezi un centimentru de sol... De altfel, ne explică el în continuare, el are o problemă şi cu casa. Dacă, cumva, casa îi este distrusă, nu o va putea renova. Pentru simplul motiv că sub ea a fost descoperit un sit arheologic antic...

Odată terminată acţiunea, ne luăm la revedere ca de la un prieten şi plecăm la hotel pentru a face bagajele. Şi pentru a mânca ceva, că doar suntem oameni, nu maşini de cusut…

Bagajele nu ne răpesc mult timp, aşa că pe la ora nouă şi jumătate suntem în pragul restaurantului Doukas, unde suntem întâmpinaţi cu aceeaşi pompă cu care ne-am obişnuit. Robert apare zâmbitor ca să ia comanda noastră şi îl întreb în ce limbă vrea ca să o fac. Omul alege limba greacă, iar la sfârşit mă felicită. Comanda e formată din pui a la creme pentru soţie, şniţel a la creme pentru mine şi piept de pui la grătar pentru fată. Care face eroarea de a cere şi o salată. Am zis eroare pentru că, în momentul în care apare ospătarul cu salata suntem în pragul unui şoc gastronomic: salata nu este adusă într-un castonel, aşa cum se întâmplă la noi, două frunze de salată şi trei felii de castravete, ci este adusă într-un castronoi cât toate zilele! Ca să înţelegeţi dimensiunea castronului, pot să vă spun că am mâncat toţi trei din ea şi nu am reuşit ca să o terminăm…

În timp ce ne străduim ca să dovedim farfuriile pline vârf, apare unul din patronii localului (celălalt lucra alături de ceilalţi ospătari), care ne salută, ne întreabă cum a fost ziua şi dacă ne simţim bine. Îi răspund că ziua a fost bună, că ne simţim bine şi că îi mulţumim pentru mâncarea excelentă. La care, omul face un gest de neimaginat pentru un client român şi ne spune, cu mâna pe inimă:

- EU vă mulţumesc!

Să nu mă credeţi un naiv care îşi imaginează că patronul unui restaurant moare din dragoste pentru clienţii lui. Nuu, el moare din dragoste pentru banii clienţilor lui, dar ŞTIE cum să îi treacă din buzunarul clientului în al lui...

Cu chiu cu vai terminăm de mâncat bucatele, reuşim ca să dovedim şi desertul gratuit şi ne ridicăm ca să plecăm. Robert apare ca din pământ şi ne întreabă dacă ne revedem şi mâine. Îi răspund că, poate, la anul, deoarece mâine vom pleca. La auzul acestor vorbe, parcă un telegraf ciudat se pune în acţiune şi toţi, dar absolut toţi chelnerii în frunte cu cei doi patroni vin ca să dea mâna cu noi, să ne mulţumească şi să ne ureze drum bun. Cum să nu revii într-un loc unde eşti tratat la acest mod? e o întrebare pe care ar trebui să şi-o pună toţi responsabilii turismului românesc. Vorba domnului Stratos: ce, sunt chiori, ei nu văd cum se face turismul?

Ajungem la hotel după miezul nopţii, ne spălăm, mă pun în pat şi adorm buştean, gândindu-mă la peştişorii pupăcioşi…

Să auzim de bine!