Subiecte de reportaj

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Aşa cum am mai declarat sunt un fidel admirator al emisiunilor postului National Geographic. Dar, vorba bătrânului Marx, acumulările cantitative duc al salturi calitative. Altfel spus, deşi nu am nicio pregătire regizorală sau artistică, aviditatea cu care urmăresc emisiunile m-a ajutat să identific elemente specifice ale reportajelor difuzate. Elemente care sunt folosite aidoma unor şabloane în toate reportajele şi care nu dovedesc doar profesionalismul celor care le concep, dar şi modul în care ne pot fi manipulate trăirile afective pornind de la imaginile vizualizate pe un ecran.

Primul şablon este cel al editării. Toate reportajele sunt produse ale editării. Personajele nu au de recitat replici aidoma actorilor de teatru, iar compunerea filmărilor făcute cu două, trei sau mai multe camere vine să dea conţinut imaginilor. Dar pentru că nu este vorba de filme artistice, nici măcar de filme documentare, autorii au trebuit să recurgă la alte mijloace pentru a suplini lipsa dialogului. Şi au recurs la ce era mai normal, la imagini. Astfel că, un reportaj arată cam aşa:

Personajul:

- Eram uimit!

Şi pac! un calup de imagini de câteva minute înfăţişându-l uitându-se uimit la cameră.

Personajul continuă, spunând acelaşi lucru, dar cu alte cuvinte:

- Eram bulversat!

Şi pac! editorul de imagine ne serveşte un calup de alte minute cu imagini filmate din alt unghi, cu persoanjul aruncând priviri bulversate.

Personajul continuă în aceeaşi manieră:

- Nu ştiam ce să mai fac.

Şi pac! editorul ne mai prezintă un calup de câteva minute cu personajul gândindu-se ce să facă.

Şi tot aşa. La finalul secvenţei, observăm că, în timp de un sfert de oră, au fost spuse doar zece cuvinte, iar restul au fost imagini exemplificative. Iar finalul reportajului ne duce la concluzia că o povestire de o sută de cuvinte a fost derulată pe parcursul unei ore.

Al doilea şablon este cel al timpului. Sau, mai bine zis, al lipsei oamenilor. Pentru că, deşi personajele principale sunt constituite îndeobşte din oameni, aceştia nu apar, iar dacă apar nu vorbesc decât relaţionaţi la timp. Toate acţiunile lor se desfăşoară sub presiunea timpului, a termenelor limită.

- Eram foarte încordaţi. Termenul limită era peste două zile şi noi nu aveam pompa, zice unul.

- Echipa lui Tom lucra zi şi noapte. Aveau un termen limită de predare şi nu vroiau să îl rateze, ne informează crainicul.

- Mâine avem prezentarea şi voi încă nu aţi terminat roţile, îşi mustră muncitorii un altul.

- Tunelul înainta cu repeziciune. Echipa avea un termen de respectat şi nu vroia să se facă de râs, ne face cunoscut un şef de echipă.

- Eram hotărâţi! Ne propusesem să terminăm cu trei zile în avans, ne spune şeful unui şantier.

Nu am nimic împotriva termenelor şi a respectării acestora, ba chiar consider punctualitatea şi respectarea unui termen câteva dintre trăsăturile obligatorii unei conduite fireşti, civilizate. Dar toate lucrările minunate care fac obiectul acestor reportaje sunt realizate de oameni. Oameni care au nu numai termene de respectat. Oameni care îşi mai scapă un ciocan peste degete, care au un copil cu note proaste la şcoală sau o soacră bolnavă. Oameni care trebuie să facă cumpărături, lecţii cu copiii sau să calce rufe. Oameni care beau o bere cu prietenii după program, care îşi repară maşina sau care şi-au rupt un picior acum trei ani, iar acum au dureri. Altfel spus, oameni vii, care trăiesc. Despre care, oameni şi vieţile lor, reportajele nu ne spun nimic.

Să auzim de bine!

Oameni ciudaţi, de felul lor (3)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Continuăm şi astăzi prezentarea unor oameni ciudaţi, care mai de care mai ciudaţi. Şi începem cu călugarii care generează energie calorică din trupuri. Experţii au studiat cazul călugărilor budişti din Tibet timp de mai bine de 20 de ani, încercând să înţeleagă cum reuşesc aceştia să facă aceste lucruri uluitoare. Printr-o tehnică de meditaţie numită Tum-mo, tibetanii noştri îşi pot încetini metabolismul cu 64%. Pentru a face o comparaţie edificatoare, metabolismul unui organism normal scade cu 10 până la 15% în timpul somnului. Însă, mult mai spectaculos decât aceasta, este faptul că ei îşi pot spori temperatura degetelor de la mâini şi de la picioare cu până la 17 grade Celsius fără ca cineva să înţeleagă cum. Un călugăr din acesta în fiecare cabană şi să vedeţi ce economii se realizează! Ba, cu puţină atenţie, poate fi pus să fiarbă şi ceaiul...

A doua ciudăţenie pe ziua de azi este acela al lui Tim Cridland, care este un realizator de spectacole şi fost membru al Circului Jim Rose. Bărbatul este specializat în înghiţirea săbiilor, mersul prin foc, statul pe un pat de cuţite (o dată, chiar cu o maşină Toyota deasupra lui), împungerea şi electrocutarea propriului trup. Tim susţine că poate face toate aceste lucruri deoarece stăpaneşte materia cu mintea. Pe de altă parte, cercetătorii sunt de părere că omul s-a născut cu o mutaţie care îl ajută să nu simtă durearea la cotele normale ce îi caracterizează pe oamenii obişnuitiţi. Nu se poate spune că Tim şi alţii ca el nu simt nimic, doarece pot percepe atingerea şi variaţiile de temperatură. Cu toate astea, aceşti oameni nu sesizează durerea din pricina nefuncţionării receptorilor din celulele nervoase care îi comunică creierului că o acţiune dureroasă este exercitată asupra corpului. Acum, nu credeţi şi voi chiar orice. De exemplu, ştiu din surse sigure că maşina Toyota era doar cu şoferul în ea...

Cea de a treia ciudăţenie este bărbatul care aplaudă gălăgios ca un elicopter! Este vorba de un chinez în vârstă de 70 de ani, care îşi poate lovi palmele una de cealalta aproape la fel de zgomotos ca rotorul unui elicopter, sperând să intre în Cartea Recordurilor. Septuagenarul Zhang Quan, din oraşul Chongqing, a fost monitorizat în timp ce aplauda, de oficialii instituţiei locale de protecţie a mediului şi liniştii publice. Se pare că aplauzele bătrânului emit 107 decibeli de zgomot, cu doar trei decibeli mai puţin decât elicele în acţiune ale unui elicotper. Reprezentanţii biroului pentru linişte publică susţin că Zhang poate fi amendat şi chiar arestat pentru poluare fonică dacă aplaudă prea des. Asta la ei în China. Pentru că la noi aparatele ar fi indicat nivelul zero de zgomot...

În sfârşit, ultima ciudăţenie a mini-serialului nostru este bărbatul care mănâncă orice. Nu este o metaforă, el chiar poate consuma şi digera metal, sticlă şi chiar materiale toxice şi otrăvitoare. "Căptuşeala" stomacului lui Michel Lotito este de două ori mai groasă decât aceea a unui om normal, o dereglare rară asupra căreia majoritatea doctorilor cad de acord că ar fi de natură intrauterină. Chiar şi aşa, nimeni nu poate spune cu certitudine de ce Lotito nu suferă de pe urma efectelor fireşti ale dietei sale, nici chiar atunci când consumă materiale considerate otrăvitoare. Bărbatul mănâncă aproximativ un kilogram de materiale diferite zilnic, a căror ingerare o procede prin consumarea de ulei mineral. De asemenea, în timp ce înghite diversele obiecte, bea cantităţi considerabile de apă. Dincolo de grosimea anormală a stomacului, se pare că şi acidul gastric al lui Lotito este neobişnuit de puternic, permiţându-i să digere o porţie de gustări metalice. Omul a intrat în cartea Guinness după ce a devorat un avion. A fost nevoie de doi ani pentru a-l mânca, eveniment produs între 1978-1980. Bărbat care mănâncă orice? Ascultaţi la noi, omul acesta va avea o căsnicie fericită! Cu siguranţă... dacă n-o mănâncă şi pe aia...Să auzim de bine!

Oameni ciudaţi, de felul lor (2)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Astăzi continuăm seria ciudaţilor cu “Femeia care nu poate uita”. "Calendarul uman"-aceasta este porecla dată de câţiva oameni, după ce l-a contactat pe neurobiologul Universităţii Californiene Irvin (UCI), Jim McGaugh şi i-a spus "Am o problemă. Îmi amintesc prea mult". Aceasta este povestea a lui A.J., o femeie în vârstă de 40 de ani, care îşi aminteşte absolut... totul! McGaugh şi colegii săi de la UCI, Larry Cahill şi Elizabeth Parker, au studiat excepţionalul caz al persoanei cu memorie "permanentă, incontrolabilă şi automată". Dacă cineva alege aleator o dată din ultimii 25 de ani şi o întreabă pe A.J. ce-i poate spune despre ea, aceasta va oferi imediat detalii elaborate şi verificabile despre ceea ce i s-a întâmplat la acea dată şi daca au existat evenimente importante pe teme care o interesează. Printre altele, femeia care nu uită niciodată nimic, îşi aminteşte şi a câta zi din săptămână era respectiva dată precum şi condiţiile meteo din acea zi. Femeia este atât de neobişnuită pentru oamenii de ştiinţă care au studiat-o încât cei de la UCI au inventat un nume special pentru "boala" ei: sindrom hipertimestic. Ce este ciudat în toată chestia asta este faptul că cercetările nu au fost făcute de oamenii de ştiinţă britanici care, după cum ştim cu toţii, studiază tot ce mişcă’n lumea asta, râul, ramul...

Al doilea caz de azi este cel al Omului magnetic, Miroslaw Magola. "Omul magnetic" sfidează legile gravitaţiei stabilite de Sir Isaac Newton printr-o abilitate formidabilă. Aplicând capacităţile lui psihokinetice obiectelor din jur, Miroslaw poate ridica de la sol, prin simpla atingere, obiecte din aproape orice material, de la tacâmuri metalice, până la plăci de marmură, păstrandu-le ataşate de trupul său oricât timp doreşte. Totul, spune el, prin puterea minţii. Puterile mentale ale lui Magola sunt atât de dezvoltate, încât bărbatul poate ţopăi în timp ce are un obiect fixat de cap, fără ca acesta să cadă (obiectul, nu capul). Deşi capacităţile enumerate sunt sigurele pentru care polonezul are dovezi documentate, el susţine că mai este capabil şi de telekinezie, având capabilitatea de a mişca obiectele cu puterea minţii, de a le manipula în aer chiar, rotindu-le sau agitându-le. La bucătărie! La bucătărie este locul tău consacrat, dragul nostru Om magnetic...

Cel de al treilea caz prezentat azi este cel al femeii care poate râde cu 110 decibeli! Este vorba despre Kittarat Wongsomboon, o femeie în vârstă de 55 de ani din Thailanda, care poate să râdă cu o intensitate maximă de 110 decibeli. Pe 5 iulie 2008, Jittarat a participat la Concursul Râs Ripley's International, în staţiunea thailandeză Pattaya şi a câştigat bizara competiţie râzând timp de 12 minute şi 26 de secunde, ocazie cu care a atins o intensitate de 110 decibeli. Vă rog să mă credeţi că e înfiorător. Cu ani în urmă am făcut prostia să intru într-o "cameră surdă" în care era testat un motor turboreactor, motor care avea aceeaşi intensitate a sunetului cu râsul femeii. Mi-au sângerat urechile şi câteva zile am fost surd...

Să auzim de bine!

Oameni ciudaţi, de felul lor (1)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Ce aţi zice de niscai ciudăţenii? Dar nu aşa, oricum, ci adevărate ciudăţenii. Cu atât mai ciudate cu cât sunt legate de oameni. oameni ca mine sau ca voi, oameni cu care e posibil să dai mâna, să stai lângă ei pe bancheta metroului sau la un fast-food. Oameni care aparent nu ne sunt cu nimic diferiţi. Doar aparent...
Primul este Ben Underwood, care s-a autoiniţiat în tainele ecolocaţiei pentru a se mişca prin lumea înconjurătoare. Ecolocaţia este sistemul folosit de lilieci şi delfini pentru a-şi găsi drumul sau hrana prin întuneric, respectiv prin apă. Ei emit un sunet de frecvenţă înaltă, aşteaptă întoarcerea ecolului şi îl folosesc pentru a descifra, în funcţie de direcţie şi durată, poziţia, dimensiunea şi distanţa la care se află un obiect. Surprinzător, junele nostru a descoperit că şi oamenii pot folosi ecolocaţia. Ea le este accesibilă în special celor orbi, deoarece durează foarte mult timp să stăpâneşti şi să îţi ascuţi sensibilitatea faţă de sunetul reflectat. Dar este o tehnică care se poate învăţa, nu o abilitate înnăscută. Pentru a se orienta cu ajutorul ecolocaţiei, o persoană crează, voit, un sunet (cel mai frecvent loveşte încet cu bastonul) şi determină, în funcţie de ecoul creat, unde sunt poziţionate obiectele în jurul său. Cei mai bine iniţiaţi pot spune adesea unde se află un obiect, cât este de mare şi ce densitate are. Este şi cazul tânărului Ben Underwood, din SUA, decedat la vârsta de doar 17 ani, care îşi pierduse ambii ochi din cauza unui cancer de retină la vârsta de numai trei ani şi care se folosea de ecolocaţie în viaţa cotidiană.

Al doilea este “Bărbatul care nu simte frigul”. Olandezul Wim Hof, cunoscut şi sub denumirea de Iceman, este omul care a înotat pe sub gheaţă. În cadrul unei demonstraţii a stat câteva ore într-un recipient umplut cu gheaţă. Hof a escaladat Mont Blanc îmbrăcat doar în pantaloni scurţi, pe un ger năpraznic şi se declară întotdeauna pregătit să accepte noi provocări. Cercetătorii care l-au studiat se declară încurcaţi şi nu îşi pot explica anomalia, dar olandezul în vârstă de 48 de ani este capabil să suporte, fără probleme, temperaturi fatale unei persoane obişnuite. Nu suntem siguri că ar fi suportat la fel de uşor şi la fel de îndelungat frigul din apartamentele noastre în epoca ceauşistă...

Cel de-al treilea erou de azi este un tânăr savant autist, Daniel Tammet pe numele său. Poate executa calcule matematice de cea mai înaltă dificultate cu viteze uluitoare. Totuşi, spre deosebire de alţi oameni capabili de performanţe similare, Tammet reuşeşte să descrie modul în care calculează. El susţine că, în mintea lui fiecare cifră şi număr până la 10.000 vine cu propriile forme şi senzaţii unice, astfel încât Tammet poate "vedea" rezultatele calculelor aidoma unor peisaje şi poate "simţi" atunci când un număr este prim sau divizibil. Spre exemplu, a descris imaginea vizuală a numărului 289 ca fiind una urâtă, pe cea a lui 333 atractivă, iar pe π (pi) l-a catalogat ca fiind superb. Este un fel de manifestare a sinesteziei. De asemenea, Daniel Tammet are abilităţi lingvistice ieşite din comun. Este capabil să deprindă foarte rapid noi dialecte. Pentru a demonstra acest lucru, în cadrul unui documentar, Tammet a fost provocat să înveţe islandeza în numai o săptămână, o limba cunoscută pentru nivelul său de dificultate. După şapte a apărut la televiziunea islandeză, conversând în islandeză cu instructorul său de limbă, care l-a descris ca fiind "neuman" şi "genial". Se pare că omul nostru nu a fost student, pentru că prima regulă pe care am învăţat-o ca student a fost aceea că un student învaţă şi chineza în ajun de examen...

Să auzim de bine!

Ce mai fac oamenii

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Vă relatam într-o postare ceva mai veche despre unele apucături sau comportamente ale cetăţenilor ţării atunci când nu au ce face, atunci când vor să facă ceva sau atunci când cred că nu sunt văzuţi de nimeni.
Cele mai ciudate şi mai neobişnuite acţiuni ni s-au relevat data trecută şi sunt convins că toate acestea nu reprezintă nici pe departe cruda realitate în totalitatea ei. Astăzi revin cu alte câteva imagini, exemplificatoare cred eu, pentru un comportamnet vesel şi netimorat.

Prima imagine ne arată pe ce culmi de progres şi civilizaţie ne-au adus douăzeci şi doi de ani de capitalism plin de reforme. Copiii termină orele de curs la şcoală, îşi iau ghizdanele din dotare şi dau buzna să plece acasă. Dar lucrurile nu se mai petrec precum pe vremea bunicii pentru că acum, iată, un mic Smart îi aşteaptă în faţa şcolii spre a-i duce pe noi culmi de bunăstare şi progres.

Odată terminată şcoala, cetăţenii patriei se aruncă cu vigoare în vârtejul vieţii, vârtej în care se zbucuimă până la moarte. Desigur că un nivel sporit al activităţii provoacă transpiraţii abundente, de unde şi o sete pe măsură. Sete nestinsă nici după ce românul nostru muncitor dă colţul...

Imaginea următoare nu face decât să completeze cele spuse şi arătate de rândurile şi imaginea precedente. Pentru că, dragii mei, românul nu uită niciodată rădăcinile folclorice dinn care se trage, rădăcini care îl învaţă că băutura este fudulie şi mâncarea e temelie. Ca să fie lucrurile clare, omul le şi scrie cât mai citeţ.

Şi la sfârşit, pour la bonne bouche cum spun francezii originari, o imagine surprinsă nu în Franţa, ci în Grecia. Imagine care ne arată dezastrul produs de criza mondială în această ţară, dezastru care l-a determinat pe un şofer grec să-şi scrie numărul maşinii pe praful depus de pe drum, sărmanul neavând alternativa unui număr nou.

Să auzim de bine!

Noi şi Eminescu

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

În pofida părerii mult mai culte decât a mea, exprimată de cunoscutul om de cultură Horia Roman Patapievici, rămân la părerea că Eminescu nu reprezintă doar un simbol al românilor şi al literaturii noastre, dar chiar a fost un om de geniu. Iar părerea mea este susţinută chiar de declaraţiile multor dintre tinerii de azi care, cu toată debusolarea provocată de sistemul de învăţământ haotic şi lipsa oricărei educaţii, îşi exprimă de bună voie şi nesiliţi de nimeni admiraţia faţă de marele poet.

O bună şi veche prietenă îmi trimite pe e-mail o prezentare cu versurile ce le veţi citi mai jos, versuri care se constituie un manifest acuzator la adresa vremurilor de azi folosind vesificaţia poemului Luceafărul.

A fost odată ca-n poveşti,

A fost, de-ar mai fi iară,

Din neamuri tracice, regeşti,

O prea frumoasă ţară.

Şi era una pe pământ

Şi mândră-n toate cele

Cum e icoana unui sfânt

Şi Luna între stele.

Mă doare-n suflet când privesc

La tot ce se întâmplă,

Şi în mormânt mă răsucesc

Şi cuie-mi intră-n tâmplă.

Eu nu mai simt miros de tei

În viaţa mea postumă,

Nu văd nici vajnici pui de lei,

Doar mucegai şi humă.

Luceferi nu mai strălucesc

Când ţara e o rană,

Copiii mamele-şi bocesc,

Ca n-au în blide hrană.

Cântat-am graiul românesc,

Această dulce limbă.

Dar astăzi, cei ce-o mai vorbesc

Prin alte ţări o schimbă.

Degeaba le-am lăsat cu dor

O "Doină", să tresară!

Trecutul nu e viitor

Şi viaţa li-i amară.

Nici harta nu-i ca-n alte dăţi,

Din Nistru până-n Tisa.

Moldova-i astăzi jumătăţi.

Cât rău făcutu-ni-s-a!

Degeaba scris-am eu scrisori

Din vremuri de urgie,

Şi m-am rugat de-atâtea ori

Mai bine să vă fie.

Avut-am piatră la hotar

Şi-n ţara noastră singuri

Cules-am holde din brăzdar.

Acum n-aveţi nici linguri...

O, biet popor român sărac

Cu-o ţară prea bogată!

Tu vino-i răului de hac

Să nu ţi-o vândă toată!

Şi dă-i afară pe străini

Cu toţi îmburgheziţii,

Să nu-ţi mai fie-n alte mâini

Guverne şi poliţii!

Cu trupe de comedianţi

Numindu-le partide,

Sunteţi românii emigranţi

Din Rai în ţări aride.

Pierdut-aţi banii ţării-n vânt

Şi-i goală visteria.

Mai daţi şi ape şi pământ

Şi vindeţi România.

Mihai Viteazu v-a lăsat

O ţară mai rotundă.

Voi azi aţi scos-o la mezat,

Străinii vă inundă.

Aveţi întinsul Bărăgan,

Şi nu aveţi o pâine.

Aveţi şi turme şi ciobani,

Dar duceţi vieţi de câine.

Aveţi bogaţii munţi Carpaţi

Şi dulcea Mioriţă,

Păduri de brazi ce vă sunt fraţi,

Şi flori în poieniţă.

Aveţi o deltă ca-n poveşti,

Vedeţi să nu v-o fure,

Atâtea ape, atâţia peşti

Şi nu mâncaţi nici mure...

Nici vii pe deal nu mai zăreşti,

Livezile se-uscară,

Când mărul Ţarii Româneşti

Se-aduce de afară.

Nu vine Mircea cel Bătrân,

Nici Ştefan de la Putna,

Să vi-l alunge pe păgân

Când voi lăsat-aţi lupta!

Albastrul cerului senin

Se-ntunecă mai tare

De-atâţia nouri de venin,

De-atâta delăsare.

Nu voi a vă-nvăţa de rău

Ci-ncerc a vă-nţelege.

De ani şi ani cădeţi în hău,

Nimic nu vă mai merge.

Ruşine să vă fie-n veac

Că v-aţi trădat străbunii

De parcă n-aţi fi pui de dac

Ci rude-aţi fi cu hunii!

Lăsaţi pe-ai voştri guvernanţi

Să vă înece-n smoală,

Să fiţi doar simpli figuranţi

În ţara voastră goală...

Ei, cum vi s-a părut? Frumoasă, nu? Ei bine, mie nu! Pur şi simplu pentru că, printre rânduri, autorul anonim lasă să transpară o vinovăţie adresată guvernanţlor, de acum sau din anii trecuţi, lucru pe care nu-l pot accepta ca fiind cu totul adevărat.

Că guvernele postdecembriste au avut vina lor, este dincolo de orice îndoială. Lipsa oricărui program coerent, a oricărui proiect în orice domeniu, lipsa susţinerii economiei şi lipsa investiţiilor au contribuit din plin la starea jalnică de azi. Jalnică pentru că ce avem, nu mai este al nostru. Sistemul bancar este în totalitate subscris intereselor externe, industria este o umbră, nicio ramură nefiind susţinută prin investiţii, trăim din importuri şi exportăm doar materie brută, asemeni unei ţări din lumea a treia. Şi nu voi continua, pentru că este o analiză pe care deja am făcut-o.

Dar oamenii, oamenii care populează teritoriul României nu au nicio vină? Haideţi să facem doar un mic inventar. Ce au făcut românii după ce au fost re-împroprietăriţi cu păduri? Aud? Da, aşa e, le-au tăiat imediat şi le-au vândut. Asta nu guvernul a făcut-o, ci lăcomia oamenilor. Ce au făcut oamenii după ce au fost re-împroprietăriţi cu pământ? Ei? Da, aşa e, l-au vândut proprietarilor de hoteluri şi benzinării. Nici asta nu a făcut-o vreun guvern, ci tot lăcomia oamenilor. Ce au făcut ţăranii cu caii din deltă, ca să mă refer la un exemplu recent? Da, i-au făcut salam tot din cauza lăcomiei din ei şi nu puşi de vreun guvern.

Mai vreţi exemple? Găsiţi cu duiumul în orice ziar postdecembrist. Tot ce s-a putut tăia, a fost tăiat. Tot ce se putea smulge, a fost smuls. Tot ce se putea desface a fost desfăcut şi dat la fiare vechi. Tot ce se putea demola, a fost demolat. Tot ce se putea vinde, a fost vândut, inclusiv copiii... Nimic şi nimeni nu a stat în calea lăcomiei din oameni. Nu îmi aduc aminte de vreun guvern care să le fi spus oamenilor: vindeţi tot, inclusiv pământul de sub tălpile voastre ca să vă lăfăiţi în faţa unui televizor cu plasmă sau să se plimbaţi cu un SUV...

Să auzim de bine!

Ce mai fac oamenii?

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Vi se pare o întrebare firească, nu? Şi de bun simţ. E foarte util, atât pentru propriul tonus, cât şi pentru a păstra relaţiile sociale la un nivel decent, ca să pui sau să îţi pui această întrebare.

În fond, este chiar o formă de salut. Ce mai faci? este întrebarea pe care şi-o adresează două sau mai multe persoane imediat după ce s-au văzut. Nu este neapărat o manifestare a curiozităţii, ci şi o formă de politeţe. Iar eu, după cum am mai declarat, încerc să fiu politicos. Aşa că, momentan, neîntâlnindu-mă cu nimeni căruia sau căreia să îi pun această întrebare, mi-am pus-o chiar mie. Chiar aşa! Ce mai fac oamenii din jurul meu?

Sunt bine, sănătoşi? Sunt fericiţi sau trişti, sunt ocupaţi sau lenevesc şi o mulţime de întrebări asemănătoare. Întrebări care nu-şi găsesc răspunsul decât dacă ieşi dintre pereţii cutiei care se numeşte îndeobşte casă şi intri în public, în popor, în rândul maselor. Pe stradă, ce s-o mai lungesc.

Aşa că, m-am îmbrăcat şi am pornit pe străzi. Străzi cu blocuri, sau străzi cu case vechi, cu grădină şi cişmea în curte. Iar primul lucru pe care l-am văzut, a fost grija oamenilor pentru avutul lor. Dacă la bloc problema are o oarecare rezolvare cu ajutorul interfoanelor, paza curţilor necesită existenţa unor animale mari, puternice şi agresive pentru pază. Aşa după cum vedem că are proprietarul din Poza nr. 1 care, în plus, mai are şi grija unui număr norocos la casă...

Nu departe de curtea cu pricina, un alt vecin are instalat un sistem de semnalizare pornind de la aceleaşi principii animaliere. Vine poştaşul, bagă corespondenţa în cutie, trage mâţa de coadă, aceasta miaună şi proprietarul apare în pijama la poartă. Poza nr. 2 ne prezintă mecanismul de alarmare în poziţia stand by.

Oarecum lămurit de plimbarea stradală, decid ca să urc într-un autobuz, fără o direcţie anume, animat de aceeaşi curiozitate de a vedea ce fac oamenii în autobuz. Păi, ce să facă şi ei? Au grijă de ţinuta lor, doar sunt în public, nu? Cum am putea să ne arătăm respectul pentru cei din jur, altfel decât având grijă de ţinuta noastră? Aşa că, se apucă să-şi facă unghiile în autobuzul cu călători, după cum vedem în Poza nr. 3. Gestul persoanei îmi trezeşte regrete pentru că nu am timp ca să colind prin toate autobuzele cu speranţa că voi găsi un călător care se spală pe dinţi între două staţii.

Este unanim acceptat faptul că toamna este un anotimp romantic. Adăugaţi la aceasta şi spiritul năvalnic, latin al românilor şi ce credeţi că veţi obţine? Exact, aţi ghicit! O declaraţie de dragoste! Dar nu una oricum, ci scrisă pe asfaltul străzii în oarecare acord cu regulile ortografice ale limbii române române. Făcută să dureze, dincolo de vicisitudinile sorţii sau ale celor provocate de roţile maşinilor, aşa cum putem vedea în Poza nr. 4.

Cobor din autobuz, convins că tot o plimbare pe jos este mai relevantă. Şi uite aşa, ajung în centrul oraşului, prilej de a intra într-o mare de oameni. Pe lângă mine trec oameni preocupaţi sau veseli, ocupaţi sau indiferenţi, fiecare cu grijile lui, fiecare cu nevoile lui. Nevoi pe care şi le poate rezolva printr-un procedeu de înaltă tehnicitate, după cum vedem în Poza nr. 5.

Este unanim recunoscută lipsa locurilor de parcare în Bucureşti. Practic, putem spune că Bucureştii sunt un oraş al deficitului de locuri de parcare. Acest lucru face ca luptele pentru obţinerea şi păstrarea unui loc de parcare să devină acerbe. Iar odată acest loc obţinut, sapi o groapă cât toate zilele ca să nu mai parcheze altcineva. Şi mai pui şi o mică plăcuţă indicatoare pentru nou veniţi. Nu de alta, dar ca să nu parcheze pe locul tău atât de greu obţinut, aşa cum vedem în Poza nr. 6.

Iată dragii mei, acestea au fost roadele unei scurte plimbări în rândul maselor, într-o zi, dintr-o săptămână, dintr-o lună, dintr-un an...

Să auzim de bine!

Animale şi oameni

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Iubesc viaţa şi, pe cale de consecinţă, iubesc toate vietăţile. Nu exagerez când vă spun că îmi modific pasul pe stradă ca să nu calc vreo furnică imprudentă umblând aiurea pe trotuar. Cunoştinţele în materie mi le îmbogăţesc continuu cu ajutorul literaturii de specialitate (când am timp) sau a postului de televiziune National Geographic (când fac mâncare). Iată, chiar acum urmăresc un reportaj deosebit de interesant despre balena ucigaşă sau orca, după cum i se mai spune prin Mehedinţi. Un cercetător foarte neliniştit se tot fâţâie pe mările şi oceanele lumii urmărind şi stricând intimitatea bietelor balene. Din ocean în ocean, tipul a ajuns în Norvegia şi o ţine de vorbă pe reprezentanta unei organizaţii norvegiene care se ocupă de urmărirea şi protecţia frumoaselor mamifere. Dar fata are o nelinişte pe care, spre lauda ei, o mărturiseşte cercetătorului nostru. A observat un fenomen ciudat în ultimul timp. Deoarece din traulerele norvegiene mai cad niscai peşti atunci când ridică năvodul, balenele care fac subiectul reportajului au renunţat la vânătoarea tradiţională şi se ţin ca miloagele după traulere. Este o alterare evidentă a habitatului cu consecinţe grave pe planul dezvoltării lor (a balenelor) viitoare. Brusc, creierii mei aburiţi de mirosul rântaşului pe care tocmai îl prepar, au o sclipire de inteligenţă. Ceea ce face să îmi reamintesc nu puţinele reportaje despre urşii cerşetori care bântuie oraşele noastre de munte cu intenţia vădită de a scotoci prin gunoaie. Iau tigaia de pe foc şi încerc o analiză mai profundă, stimulat de ideea că, dacă nu mă grăbesc, nu mai apuc să termin perişoarele. Iar analiza mă duce la o întrebare:
Balene, urşi şi alte mamifere există de când lumea şi pământul. La fel şi oamenii cu oraşele lor. Atunci, de ce abia acum, în ultimii ani, acestea au devenit atât de dependente de gunoaiele sau resturile aruncate de oameni? De ce nu se ţineau după vasele de pescuit şi acum 114 de ani? De ce nu scotoceau prin gunoaiele Braşovului şi acum 73 de ani? Admiţând totuşi că şi atunci o făceau, de ce abia acum li se strică rostul şi pe vremea aia nu?
Iată, acestea sunt adevăratele întrebări existenţiale care ar trebui să ne frământe şi nu dacă avem bani de plătit întreţinerea.
Să auzim de bine!

Noi, cei probabili

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Să ne gândim la un nume. Abner mi se pare potrivit, că tot nu mai putem de dragul limbii engleze. Să-i dăm o aparenţă. E funcţionar cu un program zilnic între orele 9 şi 17.30. Sâmbăta se duce la un supermarket şi face cumpărături cu familia. Duminica iese în parc cu copilul ca să se dea pe role (vara) şi pe patine (iarna). Seara se uită la televizor sau citeşte în fotoliul de lângă cămin. Îşi ia concediu doar vara, când merge în staţiunea Amara cu toată familia timp de două săptămâni.
Asta ar fi o descriere în linii generale. Să ne imaginăm că eu sunt Marele Proiectant de Diagrame Personale. În această postură, stau amplasat undeva în spaţiu, la o distanţă suficientă ca să pot vedea întreg planiglobul. Inclusiv pe Abner (pentru că am o vedere foarte bună). În fiecare zi, după ce mă scol şi beau un ceai, îmi ocup postul şi ţintesc un individ al planetei. În cazul nostru, pe Abner. Mă uit la el şi notez poziţia lui în spaţiu la intervale fixe de timp, de când se scoală, până se culcă. Poziţia o marchez cu mici puncte verde veronese pe o hartă cât toate zilele. La sfârşitul fiecărui an fac o analiză a diagramei obţinute (deh, nu chiar în noaptea de Revelion, ci a doua zi). Pe când fac o asemenea analiză, lângă mine vine prietenul meu Rupert (că tot vorbeam la început de apetenţa noastră pentru limba engleză) şi mă întreabă ce fac acolo. Neavând nimic de ascuns, îi arăt diagrama făcută. Amândoi observăm că pe diagramă au apărut un fel de norişori din puncte. Sunt mii şi mii de punctişoare care au marcat poziţia lui Abner la intervale fixe pe tot parcursul anului. Punctele sunt mai dese în unele zone (acasă, serviciu) şi mai rare în altele (parc, staţiunea Amara), după cum personajul nostru a fost mai des sau a stat mai mult într-o zonă sau alta. De la o oarecare distanţă se văd aidoma unor norişori verzi, mai deşi sau mai rari, după numărul punctelor. Văzând acestea, Rupert îmi face o confidenţă. Are de înmânat un cadou lui Abner şi nu ştie CINE e acest Abner. Ca urmare, îmi solicită ajutorul. Nimic mai simplu, îi răspund. Abner este PROBABIL persoana care se află în zona cea mai densă a norului cel mai dens în fiecare oră din fiecare zi.
Hehe, ăştia suntem noi, cu toţii. Nişte probabilităţi. Cam incomod, nu?
Să auzim de bine!