Concediu de criză în Grecia – A cincia zi în Sarti

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Azi am ales destinaţii mai depărtate: vrem să vizităm Sarti şi Vourvourou. Aşa că ne sculăm suficient de devreme ca să nu mai simţim că suntem în concediu, mâncăm în regim de urgenţă şi pornim.
La sosirea în Grecia am stabilit să mergem o zi cu o maşină şi în ziua următoare cu cealaltă. Ieri am circulat cu maşina prietenilor, aşa că, acum mergem cu “cealaltă”, adică maşina noastră. Intenţia noastră este să vedem Sarti, Vourvourou şi, dacă ne mai rămâne timp, să vedem şi Stagyra, cea veche sau cea nouă, după cum vom avea traseul de întoarcere.
Mutăm toate catrafusele în maşina noastră şi pornim. Ştiind că avem de parcurs o distanţă destul de mare, decidem ca, după ce ieşim prin sudul staţiunii Stavros, să o luăm pe un drum presupus de noi a fi o scurtătură, şi nu pe traseul Stavros, Olimpiada, Stratoni, Ierissos şi, apoi, la Vrastama spre Nikiti şi, în final, Sarti.
Primele semne rele ni se arată după câţiva kilometri parcurşi pe serpentine, când, constatăm că ambele GPS-uri (al meu şi al prietenului meu) nu mai indică nimic corect. În mod ciudat, nici radioul nu funcţionează cum trebuie. Tragem pe dreapta, le pornim şi le repornim, dar fără folos. Suntem în plină zonă crepusculară, în mijlocul unor munţi, pe nişte serpentine cumplite şi nu ştim încotro să o luăm. Să ne întoarcem este exclus, aşa că ne continuăm drumul.
Oricum, sudul este direcţia spre care trebuie să ne îndreptăm, aşa că procedăm în consecinţă. În sfârşit, serpentinele diabolice se termină (drept să fiu, cu toate serpentinele cumplite, drumul este deosebit de frumos) şi intrăm într-o localitate, Arnea. Aici, facem eroarea să o luăm la dreapta, în loc să mergem la stânga, spre Stratoni. Aşa că, ne trezim ajunşi în Poligiros, extrem de departe de traseul dorit de noi. Colac peste pupăză, la intrarea pe breteaua autostrăzii vedem pe o altă bretea urmele unui accident groaznic. Trei cearşafuri albe acoperă trei trupuri fără viaţă, întinse pe asfalt, sub soarele Greciei, lângă o grămadă de fiare contorsionate. Da, e trist, e cumplit de trist, şi aici, în Grecia, mor oameni nevinovaţi...
Ce e drept, şoseaua, ca să nu zic autostrada, e superbă, dar acest lucru începe să ne intereseze tot mai puţin. Deja mergem de ore bune şi nu suntem nici la jumătatea drumului. În Poligiros ne vin minţile la cap şi o luăm spre Vrastama, iar de aici, facem dreapta şi intrăm pe drumul spre Nikiti. Radioul şi-a revenit, dar GPS-urile continuă să ne ofere indicaţii eronate.
În Nikiti intrăm în plină oră a amiezii şi un trafic infernal. Nu ştiu din ce motive, dar coloana nu înaintează deloc. În timpul cât am stat până la prima mişcare, am fi putut parcurge localitatea la pas. Nu văd agenţi de circulaţie, nu văd utilaje grele sau agabaritice şi, totuşi, nu se înaintează. Ieşirea din Nikiti ne ia mai mult de o oră. Pornim nervoşi spre Sarti, sătui de serpentine şi staţionat fără rost. Noroc că am alimentat în Arnea...
Ajungem în Sarti la o oră când alţii deja se gândesc să se retragă pentru masa de prânz. Găsim lesne un loc de parcare chiar lângă plajă, ocupăm şezlongurile şi umbrelele de rigoare şi încercăm să ne bucurăm puţin de rezultatele călătoriei noastre dezastruoase, intrând în apă pentru o repriză de înot. Cât pe ce să ne fie fatală pentru că, deşi plaja este uriaşă, cu nisip fin şi oferă un peisaj superb, intrarea în apă se face atât de brusc, încât după o jumătate de metru, deja ai apa până la gât.
Ne este clar că programul zilei va suferi schimbări, aşa că decidem să renunţăm la Vourvourou şi, după ce ne săturăm de Sarti, să revenim acasă. Având în vedere distanţa, este clar că vom ajunge în Stavros la ore prea târzii pentru a mai face plajă.
Încheiem ziua petrecută în Sarti cu o plimbare pe faleză, nu numai pentru a admira locurile, dar şi pentru a nota numele unor hoteluri care ni se par potrivite pentru viitoare călătorii. Iar prietenul meu achiziţionează o hartă, în GPS-uri nemaiavând nicio încredere. Plimbarea ne oferă ocazia de a observa că, majoritatea pensiunilor sau hotelurilor sunt proprietăţi sârbeşti sau rezervate pentru sau de ei. Constatarea este întărită şi de numărul impresionant de maşini cu numere sârbeşti, pe care le vedem la tot locul. Nu am nimic cu sărbii, nici cu banii lor, dar îmi este ciudă că nu văd acest lucru făcut de români. Dar, se pare că sârbii au o viziune mai pragmatică asupra modului în care îşi cheltuiesc sau investesc banii...
Şi plecăm spre Stavros pe drumul normal, drum pe care ar fi trebuit să-l parcurgem la venire, prin Metagkitsi, Megali Panaghia, Palaiochori, Nea Stagyra, Stratoni, Olimpiada şi Stavros. Drumul e lejer, cu o circulaţie aproape inexistentă şi ajungem la hotel într-un timp nesperat de scurt. Parchez şi, ca tot şoferul grijuliu, fac un tur în jurul maşinii. Sistemul de frânare al maşinilor este altfel conceput şi setat încât accentul se pune pe frânarea roţilor din faţă, ele duc cea mai mare pondere a efortului de frânare. Din acest motiv, vedem că discurile de frână ale roţilor din faţă au un diametru mai mare decât cel al roţilor din faţă, din acestă cauză se observă, după perioade sau drumuri mai lungi, că jenţile roţilor din faţă sunt acoperite de o zgură neagră, de la ferodoul plăcuţelor. Ei bine, acum, făcând turul de onoare, constat că, din cauza numărului uriaş de serpentine parcurse cu maşina încărcată, şi jenţile roţilor din spate sunt pudrate cu zgură. Cu siguranţă că, ajuns acasă, va trebui să schimb toate plăcuţele de frână.
Dar necazurile noastre nu s-au terminat. Ajunşi în camere, ne curăţăm, ne schimbăm şi decidem să ne ţinem promisiunea: vom parcurge urcuşul până la localul Agnanti pe jos. În fond, nu sunt decât doi kilometri. Şi pornim cu cântec. După aproape un kilometru, prietenul meu zice că renunţă şi se întoarce să ia maşina. După ce stăm câteva momente, ne dăm seama că îi va fi imposibil să ne regăsească pe străduţele întortocheate şi decidem şă o luăm la pas săltat pentru a-l întreba pe patronul cel cumsecade cum se numesc străzile şi cum ne poate găsi. Ajungem în vârful Golgotei uzi de transpiraţie şi gâfâind, tocmai bine ca să ne sune prietenul meu şi să ne spună că a reuşit să nimerească locul unde ne lăsase, dar nu ştie să meargă mai departe.
Drept pentru care facem exact cum stabilisem: îi pasăm telefonul patronului şi acesta îi dă nişte indicaţii atât de clare, încât ne reunim după doar cinci minute. În sfârşit, suntem iarăşi împreună şi, mai mult de atât, avem o poftă de mâncare grozavă. Luăm loc la o masă, aşteptând să apară ospătarul cu meniul. Dorinţă imposibil de atins. În jurul nostru, la toate mesele, toţi clienţii fumează cu atâta furie, încât ajungi lesne la concluzia că vor să se sinucidă. Numărăm patru persoane, femei şi bărbaţi, care fumează în timp ce mănâncă: trag un fum adânc, iau o bucată de friptură în gură şi, în timp ce mestecă, mai trag un fum adânc. E peste puterile noastre de nefumători, care vor şi ei să trăiască, aşa că ne ridicăm să plecăm. Oroare! Toţi ospătarii sar alarmaţi de gestul nostru. Le spun că am vrea să mâncăm, dar nu putem sta din cauza fumului de ţigară. Imediat suntem invitaţi să luăm loc la masa patronului şi lucrurile se rezolvă.
Ne întoarcem cu maşina, renunţând la binefacerile mersului pe jos. Ajunşi la hotel, directorul hotelului le face un anunţ prietenilor noştri: mâine seară, fiind ultima lor seară în Stavros, sunt invitaţi să ia masa la restaurantul hotelului. E o surpriză plăcută, care sperăm să se alăture celei pe care vrem noi să le-o facem: întrucât şi-au exprimat regretul că nu au navigat cu un vapor şi nu au văzut o insulă, de comun acord cu soţia, am hotărât să-i ducem mâine în Thasos. Astfel, vor avea parte şi de vapor şi de insulă.
Să auzim de bine!

Thasos în doi (1)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Aşa cum am şi ne-am promis, iată că a venit luna august şi noi trebuie să plecăm în Thasos. Trebuie pentru că, ocupat cu rezolvarea concediului cu grupul, nu am mai putut să mă ocup temeinic de alte variante. Dar, de data asta plecăm doar noi doi, eu şi soţia, doi porumbei cu plăceri de grecotei, dacă îmi este permisă o rimă simplă.
Mare pregătire nu am avut a face deoarece nu e mult de când ne întorsesem din călătoria făcută cu colegii. Doar ceva sucuri şi sărăţele de ronţăit pe drumul de costişă. Şi am plecat.
Am plecat pe la 3.50, mai târziu decât aveam planificat şi am ajuns în dreptul Cimitirului Eroilor la fix ca să fiu oprit de un echipaj de poliţie care a ţinut să mă atenţioneze la modul civilizat că nu folosesc corect luminile de drum deoarece aveam aprinse proiectoarele de ceaţă. Iar afară nu era nicio ceaţă. Discuţia dovedindu-se prietenoasă, a fost prelungită pe durata unui sfert de oră, ceea ce a făcut ca să trec şina de tren de la Progresul (punctul nostru de reper şi de întâlnire atunci când suntem cu un grup) pe la ora 4.40. În benzinăria din vamă nu erau decât două perechi de motociclişti dârdâind de frig, dar lăudându-se cât puteau de tare ce bine e să mergi cu două sute la oră... Am alimentat ultimii centimetri cubi de benzină, iar formalităţile vamale au fost rapide, la fel şi achiziţionarea vignietei pe o lună, pe care am plătit-o cu lei româneşti. Aşa că am intrat în Bulgaria abia pe la 5.50.
Am intrat pe acelaşi traseu pe care îl încercasem în iunie, cu speranţa că, de data asta nu vom mai fi deviaţi. După ieşirea din Byala am ţinut stânga, pe şoseaua 5, prin Polsko Kosovo, Polikraishte şi, în continuare spre sud, prin Veliko Târnovo. La ieşirea de sub oraş trebuie să aveţi în vedere şoseaua care merge spre stânga, nu cea spre Svilengrad, pentru a vă menţine pe drumul cel mai scurt. În plus, la ieşirea de sub oraş există o reţea de bretele destul de complexă care face ca o dată ce ai ratat o bretea, greu să mai poţi reveni. În continuare, drumul comportă intersectarea cu o serie de şosele importante, ceea ce impune o atenţie mărită la abordarea bretelelor de legătură. Iar două sunt chiar după Veliko Târnovo. Şoseaua devine 55 şi continuă pe centura Kilifarevo, drumul fiind mult mai accesibil, oarecum asemănător cu drumul Bucureşti – Câmpulung, dar în niciun caz nu are serpentinele, dificultăţile şi lungimea celui prin Pasul Şipka. Înainte de Gurkovo (atenţie, nu confundaţi cu Gabrovo, că e jale) facem stânga, şi mergem până la întâlnirea cu şoseaua 6, în Nikolaevo. Aici, avem de făcut o alegere: mergem pe un drum judeţean, 5007, sau ţinem şoseaua 6. Deşi prima variantă este mult mai scurtă, o preferăm pe cea de a doua din cauza calităţii drumului. Mergem pe 6 până trecem de Maglizh pe centură şi, după câţiva kilometri întoarcem aproape la 180 de grade spre Tulovo, mergând în continuare pe 5 până la centura oraşului Stara Zagora şi, la a treia ieşire pe dreapta, continuăm drumul spre sud pe 5. La final se va dovedi că alegerea drumurilor de centură, deşi a condus la un parcurs mai lung cu câţiva kilometri, a fost cea mai bună opţiune deoarece am scăpat de stopuri, treceri de pietoni, cedări de treceri şi alte necazuri impuse de traversarea unui oraş. Continuăm până la Dimitrovgrad, primul oraş pe care nu l-am putut evita din cauza lipsei unei şosele de centură. De aici mergem spre Haskovo, până întâlnim E 80 (atenţie şi aici la alegerea bretelelor de ieşire) pe care mergerm câţiva kilometri, ocolind oraşul pe centură şi continuăm pe 5 spre Kardzali. Din Kardzali o luăm spre Makaza fără posibilitatea de eroare (deşi este cel de al doilea oraş care trebuie traversat) deorece sunt indicatoare peste tot, iar drumul intră în regim de autostradă.
Ajungem În Makaza la 11.03 şi ieşim la 11.05 pe un drum la fel de bun. Suntem în Grecia după o călătorie fără nicio oprire începută în vama Giurgiu al ora 5.50, deci după vreo cinci ore şi un sfert, ceea ce spulberă orice teorie privind dificultatea traversării Bulgariei. În Grecia, drumul nu mai comportă niciun risc de rătăcire deoarece, deşi există unele zone întortocheate (mai ales la intrarea în Komotini), există la fel de bine şi panouri indicatoare şi tot ce ai de făcut e să le urmezi. Dacă am intrat pe autostradă ce puteam face decât să mergem cu viteza de autostradă? Asta cale de vreo 60 de kilometri, până la breteaua spre Chrysoupoli şi apoi, ţinem drumul spre Keramoti, unde ajungem la casa de bilete a ferry-boat-ului fix la orele 12.38. Deci, după opt ore şi patruzeci de minute, timp în care se include şi conversaţia amabilă cu poliţiştii români, alimentarea în vama Giurgiu şi formalităţile din cele două vămi. Făcând o socoteală rotundă, ajung la concluzia că, din poarta casei până la ferry am avut nevoie de vreo opt ore de drum întins.
Imediat luăm bilete şi ne îmbarcăm pe un ferry care, spre deosebire de cel din iunie, pleacă pe jumătate gol. Şi tot ca o notă particulară este lipsa pescăruşilor cerşetori, ocupaţi acum cu cine ştie ce probleme. Poziţia în care mi s-a impus să parchez la urcarea pe ferry face ca, la coborâre, maşina noastră să fie printre ultimele care părăsesc vasul, dar nu ne mai grăbim. Suntem în Grecia, suntem în Thasos, iar la hotel avem parte de cea mai călduroasă primire.
Să auzim de bine!

Noi şi Thasos-drumul

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Ruse are nu mai puţin de cincisprezece kilometri în lungime, dar pe care îi parcurgem relativ uşor datorită faptului că autorităţile au mărit viteza limită la 80 km/oră. În formaţia stabilită ne deplasăm spre următorul reper al călătoriei noastre, Byala. Mai o glumă spusă prin staţii, mai o conversaţie în intimitatea maşinii şi iată-ne ajunşi în dreptul localităţii, pe care o ocolim pe centură îndreptându-ne spre Veliko Târnovo.
Îmi avertizez prietenii prin staţie că vor avea parte de o vedere superbă a oraşului pe sub care trecem prin tunel, casele apărându-ne suspendate pe pereţii muntelui. Imaginea este deosebit de frumoasă şi îmi promit că, la următoarea trecere, mă voi opri să o surprind cu aparatul foto.
Până aici, toate bune şi frumoase, am ţinut şoseaua 5/E85 şi, după ce ieşim din Veliko Târnovo, am planificat să mergem spre sud pe 55, întrucât 5 ne va duce spre Gabrovo şi, de acolo, spre nedoritul pas Şipka. Doar că, aproape de Debelets suntem deturnaţi spre Gabrovo, pe 5, din motive de lucrări de reparaţii la drum. Cumplită veste! Ştiu ce înseamnă pasul Şipka, l-am mai parcurs şi mă gândesc la el cu oroare. Iar presimţirile mele sumbre se adeveresc: din cauza serpentinelor strânse şi nenumărate, unor copii li se face rău. Este necesară o oprire (care se va adăuga la şirul de întârzieri) şi o facem tocmai în vârf, la popasul Şipka. Noi, ăştia mai bătrâni şi căliţi în lupte, profităm de prilej ca să mai înfulecăm ceva şi să căutăm cu înfrigurare un indicator pe care să scrie W.C. Şi îl vedem la marginea şoselei, pe marginea unei râpe care duce în pădure. Dumnezeule, ne minunăm noi, la ce grad de civilizaţie au ajuns bulgarii, de marchează şi W.C.-urile aflate în mijlocul naturii! Dar admiraţia noastră sfârşeşte brusc când vedem că, după ce începi să cobori în râpă, o clădire adăposteşte cele necesare şi este accesibilă pentru o jumătate de leva. Parcă era mai convenabil dacă s-ar fi rezumat doar la indicator...
Plecăm încolonaţi spre următorul punct ales fără voia noastră, Kazanlâk. Îl parcurgem oarecum razant şi ne îndreptăm spre Stara Zagora reintrând pe şoseaua 5. Ocolim oraşul pe linia de centură, după care virăm la dreapta, tot pe şoseaua 5, spre Dimitrovgrad, după ce traversăm autostrada Trakia.
Mai facem o oprire pentru copii pe centura Haskovo, după care ţinem şoseaua 5 în continuare spre sud, unde trebuie să întâlnim următorul reper al traseului, Kardzalî. La câţiva kilometri de oraş se face o bifurcaţie, dar noi ţinem în continuare şoseaua 5 pentru că ramura cealaltă a traselui, cea din stânga, deşi ne poate scoate la aceeaşi destinaţie, e mult mai sinuoasă şi muntoasă.
Din Kardzalî nu mai avem cum rătăci traseul deoarece peste tot sunt indicatoare spre Makaza, noul punct vamal deschis anul trecut. Şoseaua e coală de hârtie, netedă şi cât se poate de comodă. O abordăm cu un optimism care se va dovedi deplasat pentru că, la 1,5 km de vamă intrăm în coada formată. Dacă până acum am mers în majoritatea timpului pe ploaie şi pe un frig anormal (au fost momente când termometrul de exterior îmi indica 13 grade, şi asta nu pe traseu montan!), acum intrăm în plină furtună. O ploaie torenţială se dezlănţuie ţintuindu-ne în maşini. Afară nu se poate ieşi, un geam deschis poate provoca inundarea interiorului maşinii, iar noi suntem patru persoane blocate într-o maşină care devine curând suprasaturată de umezeală şi condens. Două ore şi patruzeci şi cinci de minute a durat calvarul nostru în vamă, rod al întârzierilor cumulate. Geamurile sunt atât de încărcate de condens încât nu la mai putem curăţa nici măcar cu şerveţelele.
Furtuna a încetat odată cu ieşirea noastră din vamă, dar ploaia ne-a urmărit mai mult sau mai puţin agresiv până aproape de Komotini. Komotini trebuie abordat pe centură pentru a nu risca destrămarea formaţiei de luptă pe străduţele mici şi întortocheate, iar aici am ocazia de a le demonstra prietenilor cunoştineţele mele despre configuraţia rutieră a Greciei, ceea ce face să intrăm rapid şi fără bâlbâieli pe autostradă.
Credeţi că o formaţie de cinci maşini care intră pe o autostradă ve goni de acum încolo cu 130 km/oră? Să nu credeţi. Pentru că, după doar câţiva kilometri, Mihai îmi solicită prin staţie o oprire pentru că aude o bătaie la una din roţile din faţă. Urmează minute bune de căutat o cheie potrivită pentru prezoanele roţilor lui, strângerea lor şi rugămintea de a rula cu viteză mai mică. Deja este târziu, foarte târziu faţă de ora estimată, dar ne apropiem totuşi de ţinta noastră. Pentru prima dată de când vizitez Grecia am ocazia să văd câmpuri inundate de ploi sau revărsări. Iar noua politică financiară adoptată de guvernul elen îşi face prezenţa printr-un punct de taxare inexistent până acum, unde trebuie să plătim 2,4 euro.
Ieşim de pe autostradă pe breteaua spre Chrisoupoli şi, în acelaşi ritm lejer, de plimbare, ajungem în portul Komotini. Parcurgem bucla din faţa platformei de îmbarcare şi ne proptim la casa de bilete.
- Bună ziua! Vă rog bilete pentru patru persoane şi un autoturism, o rog eu în greceşte pe casieriţă când îmi vine rândul.
- Pentru ce maşină? mă întreabă femeia rămasă cu mâna cu bilete în aer.
Sunt puţin blocat de întrebarea ei, aşa că decid să îi răspund cu sinceritatea care mă caracterizează:
- Pentru a mea.
Femeia mă priveşte lung şi oarecum curios, repetând întrebarea ceva mai rar.
- Mică, îi răspund eu luminat de o idee salvatoare.
Casieriţa face un gest de lehamite şi îmi dă biletele în valoare de 29 de euro, după care suntem alertaţi de nişte mateloţi hotărâţi:
- Passangers out! latră ei şi revăd scenele filmate pe peroanele lagărelor de concentrare la sosirea unui nou transport.
Bietul tata, fire prevăzătoare, îşi pusese centura, crezând că va înfrunta astfel valurile mai uşor, iar acum se încurcă în hamuri încercând să coboare, ceea ce încetineşte vizibil procesul îmbarcării. Urmând indicaţiile aceloraşi mateloţi, urc maşina pe o rampă laterală şi mi se spune să opresc exact când mai aveam doi centimetri până la bara maşinii din faţa mea. Grupul nostru reprezintă ultimele maşini îmbarcate.
Ne răspândim pe punte, pe castel sau în cabine, facem poze, hrănim pescăruşii cerşetori şi dăm frâu liber aptitudinilor noastre de vechi lupi de mare încercând să mergem pe punţi fără să ne batem de toţi pereţii.
În mod curios debarcăm în formaţie completă şi, fără un cuvânt, ne îndreptăm spre hotel. Lăsăm maşinile parcate pe unde apucăm în jurul hotelului şi ne repezim la recepţie. Flăcăul existent acolo ne primeşte buletinele, mai puţin pe al meu şi al soţiei, completând aferat:
- Ah, pentru dumneavoastră nu e nevoie.
După care îmi comunică câteva indicaţii privind camerele şi regimul de detenţie. Toţi ocupăm acelaşi corp de clădire, iar tata şi mama sunt în cemra alăturată nouă. Este ora 19 când intrăm în cameră.
Să auzim de bine!

Drumul spre Lefkada

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Am adormit şocaţi de cele văzute în seara precedentă: lucrările la metroul din Salonic, ceea ce îl va face al doilea oraş cu metrou din Grecia şi va creşte exponenţial numărul martirilor creştini datorită aglomeraţiei de pe Egnatia, şi murdăria de pe străzi. Iubesc Grecia, dar asta nu mă împiedică să văd lucrurile aşa cum sunt. Iar în Salonic am observat o murdărie cum numai în Bucureşti mai vezi. Adio străzi lucioase de curate ce sunt, adio trotuare imaculate!
Ne trezim speriaţi nu că vom întârzia, ci că vom pierde micul dejun. Care se poate consuma într-o sală discretă, la măsuţe individuale, într-o atmosferă foarte plăcută. Am predat cheia şi telecomenzile, ne-am suit în maşină şi am plecat. Până la prima intersecţie, unde trebuia să facem la stânga. Am făcut la stânga şi am stat pentru că un camion cu covoare bloca accesul. Spre surprinderea mea de bucureştean, deşi aproape instantaneu s-a format o coadă impresionantă, nimeni, dar absolut nimeni nu a manifestat nici cea mai mică nervozitate. Am depăşit momentul şi am mai înaintat vreo sută de metri, căutând din ochi benzinăria indicată de GPS. Nu aveai cum s-o vezi din prima pentru că era în holul unui garaj. În hol! O benzinărie! Am intrat cu maşina în hol, am alimentat şi am ieşit cu spatele. Ne-am continuat drumul o scurtă distanţă până la o altă benzinărie, cu aspect mai omenensc, am terminat de făcut plinul şi am virat spre bucla de înscriere pe autostradă. Bine am făcut că am alimentat pentru că, exceptând o benzinărie imediat după intrarea pe autostradă, până la bucla de ieşire de la Ioanina nu mai există alta. Nici nu are cum pentru că drumul traversează o mulţime de munţi, noi inventariind 51 de tuneluri.
Iar surprizele au continuat. Pentru că, faţă de data trecută, au fost puse o mulţime de puncte de taxare pentru autostradă, cea mai scumpă taxă pe care am întâlnit-o fiind de 3 euro. Aşa că, aveţi în vedere o morală rutieră: dacă vreţi să mergeţi în Lefkada, trebuie să aveţi bani de taxe, nu glumă! În total, cred că am plătit peste 10 euro pe taxe rutiere. Poate că suma nu vi se pare mare, dar dacă vă gândiţi că veţi plăti şi la întoarcere, la care adăugaţi câte două taxe ori de câte ori veţi dori să vizitaţi vreun obiectiv de pe continent, vă veţi speria de sumele rezultate.
Ieşim pe bucla de la Ioanina şi GPS-ul mă anunţă că mai am o oră şi jumătate de mers. Afirmaţia mi se pare hillară şi o pun pe seama defectării pentru că, 100 de kilometri parcurşi cu 110 la oră nu necesită atât de mult. Dar aparatul ştie ce ştie... Pentru că intrăm pe un traseu de munte, unde un singur camion ajuns din urmă, ne blochează complet avansarea. De depăşit nu se pune problema, nu numai pentru că este linie dublă continuă, ci pentru că şoseaua este atât de îngustă încât camionul nu poate fi depăşit nici măcar de o bicicletă.
Aşa că, am ajuns în Lefkada după cum grăit-a GPS-ul, adică o oră şi jumătate. Găsim un loc de parcare chiar în faţa hotelului şi ne cazăm instantaneu. În faţa ghişeului îmi întreb soaţa ce limbaj să folosesc şi ea îl preferă pe cel grecesc. Eroare, ca să nu zic greşeală. Pentru că recepţionerul, bucuros de a-şi auzi limba vorbită de un bucureştean din Drumul Taberei, ne copleşeşte cu un discurs de primire. Omul ne roagă să nu despachetăm pentru că mâine ne va oferi o cameră mai bună. Ideea îmi displace, dar suntem nişte oameni concesivi, aşa că acceptăm. Lăsăm lucrurile cum se nimereşte prin cameră, ne facem un duş şi ne schimbăm, după care plecăm în trombă spre prima plajă, Agios Ioannis.
Dragii mei cititori, vă rog să luaţi seama la sfatul meu: dacă nu vă pasionează Kite surfing-ul, nu aveţi ce căuta acolo. Plaja este lungă şi îngustă, dominată de ruinele unor mori de vânt. Care nu au fost construite acolo de florile mărului, ci datorită vânturilor care bat acolo în permanenţă. Aşa că, plaja este ocupată exclusiv de corzile şi velele amatorilor de zmee cu planşă, iar valurile sunt permanent destul de robuste. Ceea ce nu te împiedică să admiri cu răsuflarea tăiată de emoţie evoluţia practicanţilor şi fluturii zmeelor care acoperă practic cerul.
Lângă ea se află plaja Milos (atenţie, este o altă Milos, nu cea indicată în pliantele turistice) cu amenajări, hoteluri etc, dar destinată la fel de exclusiv amatorilor de sporturi extreme.
Ne reîntoarcem la hotel morţi de foame, ne schimbăm şi pornim în căutarea unui stabiliment. Suntem în Grecia, ne plac şi dorim preparatele greceşti dar, acum este momentul să vă fac o altă recomandare: dacă vă plac mâncărurile greceşti, nu în Lefkada le veţi găsi. Aici veţi găsi doar renumitele preparate culinare americane, cum sunt pizza, pasta a la Carbonara, creppes a l'italiano şi orice alte preparate italieneşti. Nu am reuşit să găsim niciun local care să ne ofere buiourdi sau tyrosalada, după cum veţi vedea în continuare.
Obosiţi de umblat, adăstăm la poarta unui local unde, o chelnăriţă ne spune că da, au dorade şi peşte spadă, deşi acestea nu apar în lista de meniu. Ocupăm o masă în regim de urgenţă, comand un Mithos rece şi iată, vin preparatele. Peştele spadă vine ca o rondea făcută la grătar, mare cât palma mea. Atât. Sosurile delicioase cu care m-au învăţat băştinaşii insulei Thasos? Sunt poveşti. Garniturile pe care nu te săturai să le devorezi? Şi alea sunt tot poveşti. Dorada comandată de soţie se prezintă cu cap şi coadă, ceea ce scade din cantitatea utilă de consumat. Nici vorbă de platourile cât roata de Matiz, nici vorbă de sosuri picante. Aiureli de bucureştean din Drumul Taberei. Înghiţim cu noduri, bătuţi fără milă de o briză care, în fapt cred că e începutul unui taifun, atât de puternică este.
Ne întoarcem la hotel cu speranţa că ziua de mâine va fi mai bună şi cu taxe mai puţine.
Să auzim de bine!

Pregătirea

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Iată că am intrat în al treilea an de când îmi fac publice impresiile de călătorii în Grecia. Spre deosebire de anii trecuţi, anul acesta situaţia e dramatică. Doi ani consecutivi am fost în acelaşi loc, Thasos, şi asta nu este permis unor adulţi vaccinaţi care au deviza „Nu vizita de două ori aceleaşi locuri”. Aşa că, dacă anii trecuţi am fost aproape de extremitatea estică a Greciei, anul acesta ne vom apropia de cea vestică, şi anume Lefkada. Doar că, spre deosebire de anul când am fost în Corfu, nu voi mai conduce fără milă cale de 1.100 km, ci vom avea o abordare diferită: o pauză de o noapte în Thessaloniki. Purtând numele surorii marelui Alexandru, oraşul este atât de frumos încât sufăr în anul în care nu apuc să-l vizitez.
Hotelul pe care l-am ales drept reşedinţă de o noapte se află într-o poziţie excelentă, pe Egnatia Odos, aproape de Piaţa Aristotelou, o piaţă atât de frumoasă încât te îndrăgosteşti de ea la prima vedere. Iar Egnatia Odos... De câte ori vizitez oraşele Istanbul sau Thessaloniki şi mă plimb pe Divan Yolu în Istanbul, respectiv Egnatia Odos în Thessaloniki, mă simt cuprins de emoţia unei călătorii în timp. Asta pentru că ambele străzi nu sunt altceva decât vestigiile celebrei şi anticei Via Egnatia, drum roman construit din ordinul consulului Egnatius (Ignaţiu) cu vreo 200 de ani înainte de Cristos. Pe locurile unde călcăm noi acum au trecut legiunile lui Caesar în timpul războiului civil, armata lui Marc Antoniu şi Octavian îndreptându-se spre Filippi, lângă Kavala, sau cavalerii înzăuaţi ai cruciadelor. Drumul avea un capăt în Constantinopol, iar celălalt prin dreptul oraşului Durres din Albania, făcând, după traversarea Adriaticii, legătura cu celebra Via Apia spre Roma. Acum, că am ajuns aici, simt nevoia unei mărturisiri. Anul trecut, la plecarea din Thasos, după ce am coborât de pe ferry şi am ieşit din Keramoti, în loc să intru pe autostradă (care se numeşte tot Egnatia Odos în cinstea celebrului drum) la prima intersecţie, am mers până la a doua intersecţie şi de acolo am virat la dreapta spre graniţă. Ştiţi de ce? Pentru că drumul pe care am intrat atunci, şi care este aproape paralel cu autostrada, nu este altul decât vechiul drum roman. Astfel, am avut ocazia să mergem şi noi cale de vreo 100 km pe acelaşi drum cu negustorii, militarii, ţăranii sau nobili romani sau bizantini care sunt de mult lutul pământului şi care nu şi-au imaginat vreodată că, peste 2.000 de ani, un locuitor din Drumul Taberei le va călca urmele ascultând muzică grecească în boxele maşinii lui, simţindu-se şi el parte a istoriei... Dincolo de aspectul istoric imaginativ, vă rog să mă credeţi că, deşi nu oferă confortul unei autostrăzi şi este puţin mai lung, acest drum este mai frumos decât autostrada.
Tot ca o deosebire faţă de anii trecuţi este faptul că mi-am achiziţionat o perehe de “labe de broască” profesionale, cu nişte fante ciudate pentru eficientizarea scurgerii apei şi atâtea reglaje încât pot fi încălţate de orice persoană cu vârsta cuprinsă între 12 ani şi 78 de ani şi 4 luni. Tot ca o noutate este şi tubul snorkel, la fel de profesional, tub care are un fel de ventil cu plutitor care împiedică intrarea apei când eşti în apnee. Lucru deosebit de util având în vedere nivelul scăzut cu care rămânea marea după fiecare scufundare pe care o făceam... Acestora li se adaugă un cort care, când se strânge, încape într-o husă de umbrelă, cort destinat exclusiv protecţiei solare pe plajele albite şi topite de lumina acestuia. Iar efectul eonomic se va vedea în reducerea consumului de bere pe locuitor...
Planul nostru este următorul. Vom pleca de acasă la o oră decentă cu o zi înainte faţă de data cazării în Lefkada, nu sculaţi înaintea găinilor, vom merge relaxaţi, putând admira astfel frumuseţile peisajului şi vom ajunge în Thessaloniki în timpul după-amiezii. După finalizarea procedurii de cazare, îi vom face oraşului o vizită de curtoazie, prilej evident de a face şi niscai poze şi vom mânca la o tavernă din oraşul vechi, nu de alta, dar de acolo, de sus, panorama e superbă. După un somn relaxant (hotelul se pretează la aşa ceva) ne vom scula la o oră la fel de decentă şi vom pleca spre Lefkada după un mic-dejun săţios, unde preconizăm să ajungem către prânz. Tocmai bine pentru a putea lua în primire camera şi de a ne bucura de o jumătate de zi pe care, până acum o pierdeam.
Întoarcerea se va efectua pe acelaşi tipar: plecarea după prânz, câştigând astfel jumătatea de zi pe care o pierdeam de obicei, ajungerea în Thessaloniki în timpul după-amiezii, o vizită prin oraş, masa la o tavernă pe faleză urmată de un somn odihnitor. A doua zi, scularea la o oră rezonabilă, consumarea dejunului cel mic şi plecarea spre ţară unde nu ne mai interesează la ce oră vom ajunge. Vă întrebaţi ce avem atâta de vizitat în Thessaloniki? Păi, dragii mei, dincolo de frumuseţea şi curăţenia oraşului, există acolo atâta istorie, creştină, păgână sau musulmană, încât vom mai avea de lucru încă mulţi ani de acum încolo. Există atâtea locuri cu privelişti frumoase încât ai impresia că derulezi filele unui calendar National Geographic. Chiar şi o simplă plimbare pe faleză devine un lucru memorabil. Într-un fel, întâlnirea cu acest oraş este o formă a întâlnirii cu nemurirea. Sora lui Alexandros Megalou, prinţesa care a dat numele oraşului, e fum şi amintire de mai bine de 2.200 de ani, dar oraşul ei mai dăinuie, pe acelaşi loc, pe acelaşi pământ, iar ţărmul încă mai poartă umbra ei şi a măreţului frate. Imperii s-au format şi s-au destrămat după ce au împărăţit ani fără număr, regi au venit, au domnit şi au murit, generaţii după generaţii s-au perindat, sisteme sociale s-au schimbat din esenţa lor, dar numele şi amintirea ei dăinuie impasibile.
Toate acestea se vor desfăşura într-un climat mult mai plăcut, dacă luăm în consideraţie faptul că am montat la geamurile maşinii folie Llumar închisă la culoare, ceea ce va conduce la un indice mult mai bun de confort termic. Nu am uitat pregătirea sonoră, concretizată prin vreo şase giga de muzică grecească de cea mai bună calitate dar pe care, presimt, o voi asculta doar pe drum, fiindcă odată trecuţi graniţa în Grecia voi comuta pe posturile lor de radio. Am dotat geanta frigorifică cu un inversor de tensiune, astfel încât o vom putea folosi nu numai în maşină, pe drum, ci şi în camera de hotel, la priza de 220 V. Dotarea e absolut necesară pentru că frigiderele camerelor sunt, de obicei, de mici dimensiuni, astfel încât nu poţi ţine la rece o sticlă de 2 litri, ci doar cutii de bere (hehe... Mithos...). Barca nu a fost uitată. Aspiratorul cu care fac curat în maşină este cu dublu sens, astfel că acum, voi putea umfla barca mult mai uşor cu ajutorul lui, în loc să dau la pompă o jumătate de zi. De altfel, soţia îngrijorată de amploarea pregătirilor, m-a întrebat dacă cred că voi putea umfla barca şi salteaua, monta cortul, întinde cearşaful şi îmbrăca echipamentul de scufundare în mai puţin de şase ore pentru că ea nu are voie să stea mai mult la plajă... I-am răspuns către prânz că da, cred că da, tocmai când mă antrenam în sufragerie cu montarea cortului, începută la opt dimineaţa cu “labele de broască” în picioare.
Punând toate astea cap la cap, mă declar mulţumit şi simt că zorile vor fi trandafirii, vorba cântecului.
Să auzim de bine!

Drumul spre celebritate

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Dumnezeu ne-a lăsat dreptul şi puterea de a alege. Pe care noi, oamenii, îl folosim mai mult sau mai puţin, mai plenar sau mai superficial în varii situaţii. Inclusiv în ceea ce priveşte drumul spre celebritate.
Posibilităţile restrânse ale antichităţii au făcut ca mulţi dintre cei care au dorit celebritatea să aleagă calea dură şi bărbătească a armelor. Consacrându-şi mintea şi muşchii acestei îndeletniciri, conducând oştirii numeroase, punându-şi viaţa în pericol şi asumându-şi responsabilităţi, mulţi au obţinut rezultate mai mult decât remarcabile, dacă ne referim doar la Alexandru cel Mare, Hannibal sau Iulius Caesar. Practic, putem spune că aceştia au depăşit chiar pragul celebrităţii devenind istorie.
O altă categorie a fost şi este cea a celor care au ales calea studiului. Şi-au sacrificat familiile sau orice alte plăceri, au trudit zile şi nopţi la buchiile cărţilor şi tratatelor, au făcut experienţe sau au emis teorii, au făcut calcule şi şi-au asumat responsabilităţi. Au învăţat de la alţii şi i-au învăţat pe alţii la rândul lor, punând lucrurile în ordinea lor firească şi găsind explicaţii, făcând lumea de azi să fie ceea ce este şi dându-ne posibilitatea să anticipăm viitorul.
A mai fost şi mai este o categorie, cea a profesioniştilor. Că au fost medici sau ingineri, aceştia şi-au consacrat puterea şi sănătatea obţinerii unor rezultate profesionale remarcabile, salvând vieţi nenumărate sau construind lucruri inimaginabile. A fost alegerea lor, au fost responsabilităţile pe care şi le-au asumat şi au fost rezultatele obţinute, rezultate care i-au propulsat în galeria marilor oameni care au ajuns celebri pentru că au făcut ceva pentru semenii lor.
Acestora li s-au alăturat sportivii. Care au ales acest drum spre celebritate. Lucrându-şi din greu trupul şi mintea, făcând nenumărate antrenamente şi sacrificii pentru doar câteva minute de glorie odată la patru ani, aceştia şi-au asumat responsabilităţi, au uitat de plăcerile lumii şi s-au consacrat unei activităţi care, în aplauzele unor mulţimi uriaşe de spectatori, i-a făcut pe mulţi dintre ei modele de urmat.
Sau alături de toate aceste metode şi posibile alte, poţi prezenta starea vremii la televizor pentru două minute seara.
Să auzim de bine!

Note de călătorie. Azi, Germania

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Ce atâtea articole tematice, ce atâtea editoriale, ce atâta politică şi intrigi? Haideţi să ne mai luminăm puţin sufletul şi să mai vedem ce este prin lumea asta mare. Despre Grecia v-am povestit de cred că v-aţi săturat. V-am povestit şi despre Austria, ţara aceea aflată în apropierea noastră şi pe care românii au lăsat-o fără lebede. V-am povestit şi de Belgia, cu capitala ei plină de cerşetori români. Şi despre Germania v-am povestit, dar nu destul. Aşa că, vom continua astăzi.
Şi vom continua cu imagini de pe marginea drumului. Nu, nu vă speriaţi, nu vă voi arăta beţivi căzuţi în şanţ, aşa cum suntem învăţaţi la noi, ci altceva, mult mai plăcut, mai frumos. Vă voi arăta câmpul cu florile.

Frumos, nu? Felurite flori, colorate divers, cu mirosuri proaspete se desfăşoară în faţa noastră. Să tot culegi...

Pentru ca lucrurile să fie cât se poate de clare, neamţul, ordonat cum îl ştim, a pus un panou ca să ştie tot românul (şi neamţul) că e un câmp de flori, că e al lui şi că te poţi autoservi.

Dar ce observăm că a mai pus neamţul? Păi, ce să pună şi el? Ceva ce l-a îndemnat mintea lui de om civilizat. Adică un tabel cu preţuri pentru fiecare tiop de floare, cuţite cu care să-ţi tai florile pentru buchetul dorit şi o cutiuţă în care să pui bănuţii reprezentând contravaloarea buchetului. Simplu, nu?

Cele de mai sus nu sunt o poveste. Sunt imagini surprinse în Germania, pe marginea unei şosele, dintr-o zonă rurală, unde cineva a cultivat un câmp cu flori. Nimic anormal. Şi în România se cultivă flori pe câmp. Excepţional este faptul că NU există garduri, pândari, câini gata să te sfâşie, nimic din toate astea. Ai chef de un buchet de flori? Vrei să oferi o atenţie gingaşă persoanei iubite? Nimic mai simplu! Apuci cuţitul (pus la dispoziţie), tai florile care-ţi plac (puse la dispoziţie) din lan, citeşti preţul pe panou (pus la dispoziţie), bagi bănuţii în cutie (pusă la dispoziţie), şi-ţi vezi de drum (pus la dispoziţie).
Încercaţi o experienţă asemănătoare în România. Aşa-i că nu aveţi curaj? Pentru că ştiţi că a doua zi veţi constata că florile au fost smulse toate la grămadă de hoarde înfrăţite de ţigani şi români, iar cutia cu bani a dispărut. Iar dacă ai norocul să scapi cu gâtul netăiat, atunci poţi încerca altă experienţă...
Asta e mica diferenţă între sălbăticia românească şi civilizaţia occidentală. The rest is silence...
Să auzim de bine!

11. Al doilea Thasos-A noua zi

Imagine preluat[ de pe vidu.ro

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Probleme ivite la serviciu au determinat împuţinarea noastră numerică. Astfel, astăzi ne-au părăsit perechile Florin cu Ştefania şi Rodica cu Valentin, care au trebuit să revină în Bucureşti. Dar asta nu ne împiedică şi astăzi să derulăm un program de culturalizare în masă. Aşa că, terminăm de mâncat şi ne grupăm în maşini spre noi orizonturi. Prietenii şi colegii mei, oameni subţiri, încearcă să mă menajeze şi, sub diferite pretexte, mă păcălesc ca să nu conduc şi să fiu nevoit să merg în alte maşini. Adevărul este că, acum, cu saboţii cu care sunt încălţat ar fi chiar imprudent să conduc, nu de alta, dar risc să apăs două pedale odată...
Plecăm spre estul insulei cu intenţia declarată de a vizita mănăstirea Sfântul Arhanghel Mihail, de asemenea un loc încărcat de semnificaţii istorice, dacă ne gândim că acolo se păstrează un cui din Sfânta Cruce. Iar unii spun că prima bisericuţă din acel loc se pare că a fost construită pe locul unde a poposit Maria Magdalena după fuga ei din Palestina.
Trecem de plaja Paradise cu regret în suflet pentru că anul acesta nu am avut ocazia să o vizităm, trecem şi prin satul Panaghia unde vom reveni pe 15 august şi, din serpentină în serpentină, ajungem la mănăstire. Aici, ce să vezi? Mulţime de turişti şi maşini parcate. Iar acesta este doar începutul pentru că, dincolo de ziduri, foieşte lumea ca în Centrul Vechi sâmbăta seara. Dar bomboana pe tort ne este oferită chiar la intrarea în mănăstire care, fiind una de maici, impune o ţinută adecvată. Iar noi suntem îmbrăcaţi ca de plajă... Drept pentru care, organizatorii au postat la intrare un flăcău voinic care ne pune să ne îmbrăcăm accesoriile vestimentare lipsă sau de dimensiuni reduse. Eu mă trezesc cu o bluză gri, soţia cu o fustă gitane albastră şi largă cât un cearşaf de pat dublu, Daniela cu o fustă gri în dungi, ca o deţinută ş.a.m.d.
Amuzându-ne de noile înfăţişări, facem un tur al mănăstirii, ne închinăm la sfintele icoane şi facem o mulţime de poze. Lucrul nu ar trebui să vă surprindă pentru că lăcaşul este astfel amplasat încât oferă o imagine superbă asupra întregii zone, atât asupra muntelui, cât şi asupra mării. Vizita prin mănăstire ne relevă existenţa crizei mondiale chiar şi aici. La tava unde se aprind lumânări, o călugăriţă le strânge în vederea retopirii atunci când acestea au ars abia unul sau doi centimetri din lungime...
Complexul mănăstiresc este destul de mare, construit în trepte chiar pe marginea râpei şi de o curăţenie exemplară. Totul este şters, totul este vopsit proaspăt, totul străluceşte. Inclusiv micuţa chiţime care a fost biserica iniţială. La raionul de suveniruri măicuţele vorbesc şi socotesc foarte bine în limba engleză. În micuţa biserică unde se roagă lumea, o măicuţă veghează la păstrarea unei ţinute decente, a liniştii şi înţelegerii pentru cei care se roagă. Aşa că avem ocazia să vedem cum i se atrage atenţia unui tânăr pentru că a intrat cu şapca pe cap.
Deşi oferirea de accesorii vestimentare pentru vizitatorii îmbrăcaţi necorespunzător nu este ceva nou pentru noi, predarea respectivelor accesorii este, pentru că, odată scoase, sunt depuse la coşul de haine purtate şi duse la spălat, nicidecum repuse în circulaţie.
De la mănăstire plecăm cu gândul curat, românesc că, dacă tot suntem pe drum, să mergem să vedem fabrica de ulei de măsline de la Maries. Că deh, poate vom cumpăra şi noi un bidon, două de ulei. Şi plecăm noi nouă din Vaslui... Şi mergem, şi mergem, şi mergem iar până aproape am dat un ocol întregii insule, dar fără să găsim un singur drum sau indicator spre Maries. Culmea este că anul trecut văzusem drumul, dar acum parcă a intrat în pământ, ceea ce, între noi fie vorba, ar fi cam greu având în vedere solul pietros al insulei. Drept pentru care, dacă tot e vară, e cald şi nu am găsit unde este amplasat Maries, ce-ar fi să mergem la plajă? Şi ne oprim la plaja Nisteri, la o zvârlitură de băţ de hotel. Loc liniştit, loc cu verdeaţă, tocmai bun pentru nişte oameni care nu au găsit o fabrică de ulei de măsline. Ocupăm câteva şezlonguri, deschidem cutiile de bere rituale şi ne cufundăm în liniştea ambientală. Dar această linişte patriarhală este spulberată brusc de un strigăt cumplit:
- Ah!
Strigătul, scos în şoaptă, aparţine fiului lui Daniel şi a fost emis pentru că flăcăul a călcat pe o albină. Albina l-a înţepat, iar acum piciorul a devenit dureros, iar degetul înţepat roşu. În timp ce ne frământăm ce să facem, la orizont se profilează silueta unei ospătăriţe venite să ia comenzile în contul umbrelelor vremelnic utilizate. Printre altele, îi explic în engleză că, pe lângă sondele de frappe comandate, avem nevoie de puţină sare. Juna îşi exprimă uimirea legată de solicitarea noastră, aşa că îi repet în greceşte că avem nevoie de sare din cauza unei albine. Faţa copilei se luminează, iar juna dispare pentru câteva momente. Ca să reapară cu un tub în mână, tub ce conţine o alifie specială contra înţepăturilor de albine. Din partea restaurantului. Sau a hotelului. Nu contează. Contează doar gestul, care ne arată încă odată cum se face turismul. Iar copilul este ca nou şi nevătămat în cel mult cinci minute, spre bucuria tuturor, inclusiv a copilului care se gândea cum va merge la şcoală cu un picior mai umflat decât celălalt...
Ziua de plajă terminată nu ne rămâne decât să mâncăm, ceea ce vom face la Doukas şi să revenim la hotel. Pe durata mesei observ cu mare satisfacţie creşterea nivelului de maturitate a membrilor de sex masculin. Iar acest nivel crescut se observă cel mai bine la nivelul burţilor, semnificativ mai mari şi mai rotunde decât la venire.
Întoarcerea la hotel este prilej de mare bucurie pentru familia mea întrucât găsim uşa de la baie montată la locul ei şi două suluri de hârtie igienică în baie, ceea ce nu e mult dacă ne gândim că de patru zile nu mai primeserăm... Un Mithos rece şi buuun băut cât timp soţia îşi face duşul de noapte pecetluieşte această zi.
Să auzim de bine!

Note şi impresii de călătorie din şi despre Thasos, insula verde (16)

Centru în Limenaria

Ziua cincisprezece – Întoarcerea, traversarea munţilor

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Scularea este la ora şapte ca să mâncăm cât mai devreme şi să câştigăm timp. Mâncăm cât putem de repede, îmi iau rămas bun de la recepţie fără a fi supus umilinţei de a preda camera, ducem bagajele la maşină şi pornim. Este ora nouă, tocmai bine ca să prindem ferry-boat-ul de nouă şi jumătate (sunt două companii care efectuează curse, iar navele pleacă precum autobuzele...) şi chiar reuşim.

Privim suspinând insula care rămâne tot mai mică şi mai tăcută, pentru că cicadele ale căror cântece de amor ne-au însoţit tot concediul oriunde am fost, nu se mai aud. Dar avem prilejul ca să asistăm la un spectacol splendid oferit de pescăruşii care înconjoară aidoma unui nor alb o navă navigând pe sens opus…

Exceptând o maşină cu număr de Germania, care ne blochează coborârea câteva minute, debarcarea decurge rapid şi la fel de rapid ne înscriem pe şoseaua spre autostradă. Spre deosebire de anul trecut, autostrada pare ceva mai animată, dar totuşi nu ca în zilele ei bune…

Panouri mari şi vizibile ne anunţă că am ajuns la breteaua Xanthi Est, ne înscriem pe ea conform recomandărilor domnului Stratos şi ne îndreptăm spre oraş. Oraşul este mult mai mare decât ne imaginam şi, duşi de frumuseţea locurilor, ratăm ocolirea centrului. Aparent nu este nicio problemă, mai ales că localnicii sunt foarte binevoitori în a ne arăta drumul spre Echinos. Doar că… ei bine, doar că oraşul este aşezat la poalele munţilor precum o coală de hârtie bine bine întinsă. Astfel că, jumătate din oraş este la şes, iar jumătate pe coasta muntelui la modul cel mai propriu şi mai brusc. Tradus în limbaj rutier, asta înseamnă că intrăm pe străduţe atât de înguste încât oglinzile maşinii aproape că ating pereţii caselor şi atât de înclinate încât îmi este teamă să nu cedeze frânele în cazul unei opriri. Pentru mine sunt cele mai înclinate străzi pe care am circulat vreodată. Dar nu asta e culmea, ci faptul că sunt străzi cu dublu sens! Cu aerul condiţionat dat la maximum, mă trec toate transpiraţiile la gândul manevrelor pe care ar trebui ca să le efectuez cu o maşină de două tone în cazul unei întâlniri de gradul trei… Ne ajută Dumnezeu şi scăpăm de acest labirint de testare şi ne înscriem pe şoseaua spre Echinos.

Dacă până acum am mai avut vreun moment de veselie în maşină, acum acest lucru este de domeniul trecutului. Pentru că intrăm pe serpentine. Şoseaua nu permite trecerea a două maşini în acelaşi timp decât cu manevre de repliere şi are câteva proprietăţi interesante: când e munte în stânga, e prăpastie în dreapta şi viceversa. Iar pantele sunt atât de mari încât, cu toată rezerva de putere pe care o are motorul, nu reuşesc să trec de treapta a doua. Debraiez, schimb viteza, ambreiez, accelerez. Aproape fiecare serpentină ne întoarce cu 180 de grade. Abia ajungem la vârf şi ne socotim că vom coborî, că un alt urcuş începe. Debraiez, schimb viteza, ambreiez, frânez. În mijlocul munţilor dăm peste o benzinărie şi încerc să alimentez, dar nu reuşesc să bag mai mult de patru litri, ceea ce e un semn bun privind consumul. Drumul continuă în aceeaşi manieră, dar reuşim ca să trecem de Echinos şi, ceva mai târziu, de Thermes. Cararcteristic locurilor văzute după ieşirea din Xanthi este creşterea ponderii elementului turcesc în peisaj, deşi Turcia este mai departe decât Bulgaria... Debraiez, schimb viteza, ambreiez, accelerez. Acesta e refrenul care continuă ca să mă urmărească. La un moment dat apare un indicator care ne anunţă că vama este la doar patruzeci de kilometri, dar în bucuria noastră uităm că e vorba de kilometri de serpentine. Aşa că… Debraiez, schimb viteza, ambreiez, frânez. Şi iar, şi iar… Exact când o întreb pe soţie pentru Dumnezeu, când se termină cei patruzeci de kilometri, ei bine, dintre copaci apare vama. Clădirea nu depăşeşte mărimea unei bucătării de bloc. Doi vameşi greci ne studiază cu atenţie documentele, după care ne fac semn să trecem. Vameşul bulgar nu se mai osteneşte cu vreun control, ci doar dă din cap şi ridică bariera. Trecem şi infernul serpentinelor continuă… Debraiez, schimb viteza, ambreiez, frânez. Debraiez, schimb viteza, ambreiez, accelerez. În acest ritm ajungem aproape de Zlatograd. Mă uit pe kilometraj şi nu pot crede: în trei ore am parcurs doar o sută de kilometri socotiţi din Keramoti! Trei ore de serpentine infernale! Dacă cineva m-ar fi plătit ca să fac aşa ceva, vă asigur că l-aş fi refuzat categoric.

De la Zlatograd trecem prin Preseka şi Fotinovo pe un soi de drum comunal, cu multe şi variate găuri, dar aproape pustiu, ceea ce ne permite o viteză diferită de cea legală… Ce e curios este modul artistic în care bulgarii şi-au marcat cu vopsea albă conturul găurilor din aşa zisul asfalt. Reuşim ca să ne încadrăm pe E85 şi drumul ne duce singur până la Russe. Şi întâlnesc din nou acel fenomen ciudat al alungirii timpului şi spaţiului care apare ori de cîte ori traversez Bulgaria. De la indicatorul de intrare în localitate las la o parte orice reţinere şi merg cu 80 km/oră. Iar până la vamă fac mai mult de 20 de minute, ceea ce mă duce la ideea unui oraş de aproape 40 de kilometri lungime, ceea ce e exclus. De altfel, gonind pe şoselele Bulgariei, am încercat o experienţă. Cu ochii la rotiţa kilometrajului care indică sutele de metri, merg cu 100 km/oră. Rotiţa abia se învârte deşi, dacă mă iau după impresia optică, peisajul se derulează mult mai repede. De parcă suta de metri ar fi mai lungă... Ajuns în ţară, repet experienţa pe drumul spre casă. Rotiţa sutelor de metri se învârte nebuneşte, deşi viteza este tot de 100 km/oră... Mă rog, e o impresie, dar una care mă urmăreşte...

Ajungem la vama bulgărească şi ne punem pe aşteptat. Lucrările la pod nu s-au terminat, ceea ce prelungeşte aşteptarea noastră la o jumătate de oră. În sfârşit, trecem de vama bulgarilor, vameşul bulgar ne urează bun venit şi ajungem la vama românească unde, vameşul ne întâmpină cu un bine răstit:

- Ce stai? Dă-i drumul!

Bine te-am regăsit, România! îmi vine să strig.

Până şi copila e contrariată, din moment ce mă întreabă dacă respectivul vorbea cu mine... Am zburat până acasă, tragem maşina pe locul de parcare, opresc motorul şi începem descărcarea. Un miros pestilenţial ne acoperă brusc. Copila se uită speriată la mine şi recunoaşte:

- Am călcat într-o murdărie de câine...

Bine te-am regăsit, România! îmi vine să strig.

Ajunşi în casă, începem să depunem bagajele pe unde apucăm, în timp ce aud pe geamul bucătăriei înjurăturile, răgetele şi grohăiturile beţivilor care îşi fac veacul în faţa blocului.

Bine te-am regăsit, România! îmi vine să strig.

Ca oamenii veniţi acasă după două săptămâni de concediu, frigiderul e cam gol, aşa că iau o sacoşă şi mă reped la un Carerrefour din apropiere. Apuc un coş cu rotile, fac cumpărăturile şi, tocmai ieşeam de la casă şi mă îndreptam spre celălalt capăt al magazinului pentru a recupera alte produse lăsate la cutia de la intrare, că un paznic mă atenţionează respectuos:

- Îmi cer scuze, nu vă supăraţi, dar nu aveţi voie cu coşul!

- Dar nu plec nicăieri cu el, doar mă duc în celălalt capăt al magazinului pentru că am sacoşele în cutia de la intrare...

- Ştiu, vă înţeleg, dar nu aveţi voie. Ştiţi, ne-au dispărut coşuri...

Bine te-am regăsit, România! îmi vine să strig.

Să auzim de bine!