"Am stat 13 în temniță pentru un popor de idioți". Petre Țuțea, filosof, (1902-1991)
Se afișează postările cu eticheta bătaie. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta bătaie. Afișați toate postările

marți, 13 septembrie 2011

În Satul de Vacanţă

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Că ştirile prezentate de posturile noastre de televiziune sunt doar despre sex, tâlhărie şi viol este deja un loc comun. Se pare că doar ele pot ţine audienţa ridicată... dar conştiinţa scăzută...
Unele sunt atât de sadice sau de violente încât cu greu pot fi urmărite. Altele, doar ating domeniul criminalităţii. Orice ar spune diverşi comentatori, sociologi sau analişti prezenţi toată ziua pe ecranele televizoarelor, eu rămân la convingerea că nu publicul este cel care cere aşa ceva, ci posturile sunt cele care oferă...
Dar nu despre acest aspect voi face vorbire acum, ci despre o ştire prezentată, ca de multe alte ori, trunchiat sau fals, ştire care a pus accentul pe efect şi nicidecum pe cauză.
Ştirea care a ţinut ecranele televizoarelor câteva zile se referea la “un grup de turişti atacat de personalul unui centru de distracţii din Satul de Vacanţă, Mamaia, România”. Ca să pătrundem sensul mai bine, voi repeta faptul că ştirea anunţa clar şi răspicat că grupul de turişti a fost atacat de personalul parcului respectiv. Ce spunea apoi comentatorul în descrierea pe larg? Păi, ce să spună, spunea exact contrariul, cum că, respectivii turişti, nemulţumiţi că nu sunt lăsaţi să urce doar ei în gondolă, au scos un pistol şi au tras, drept pentru care, salariaţii parcului au pus mâna pe ciomege.
Cu scuzele de rigoare, vă cer să recapitulăm afirmaţia că turiştii au scos pistolul şi au tras, nemulţumiţi că nu sunt lăsaţi de capul lor. Acum, haideţi ca să mai vedem odată sensul afirmaţiei iniţiale, care spune că turiştii au fost atacaţi de personalul parcului. Ei, cum vi se pare? Cine pe cine a atacat? Există mai multe sensuri ale verbului “a ataca”?
Dar haideţi ca să nu ne pierdem în consideraţii lingvistice sau de natură juridică şi să trecem la partea care mie mi se pare esenţială în această ştire. Şi ea sună astfel: unul dintre turişti a scos pistolul şi a tras. Ei, aţi prins ideea? Dacă nu, haideţi ca să vă dau o mână de ajutor. Câţi dintre voi, cititorii acestui blog, vă duceţi în parcul de distracţii cu pistolul la voi?
Să auzim de bine!

miercuri, 16 iunie 2010

Nevasta prietenului meu

NevastaTuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Mirciulică este prietenul meu electronist. Precizarea este necesară pentru că am şi prieteni de alte profesiuni, inclusiv casnici. Deci, când zic prietenul meu electronist, imediat puteţi face legătura că e vorba de Mirciulică.
De un an Mirciulică e căsătorit. A fost vorba de o fostă colegă de facultate cu care se iubea în taină de ani buni. Sau răi, după cum vom vedea. Mirciulică nu excelează printr-un fizic impunător, dar de multe ori m-am întrebat cum de încape un suflet atât de mare într-un trup atât de mic. Politicos şi milos, nu l-am pomenit să omoare o muscă. Om săritor, bun prieten, bun coleg, a răbdat bărbăteşte multe bătăi de la tatăl lui din cauza găştii noastre pentru că îi hingheream maşina. Mă rog, acesta era apelativul folosit de tatăl lui. În mod comun, i se putea spune şi i se şi spunea rablă.
Nunta a fost cu un oarecare fast dar noi, prietenii lui de nădejde nu am lipsit. Am petrecut, ne-am distrat, am dansat alături de ei şi de alţi colegi şi colege. De la fericitul eveniment a trecut ceva timp.
În urmă cu o săptămână i-am dat comandă să-mi construiască o orgă de lumini. Nu l-am grăbit pentru că este o simplă toană de-a mea, aşa că am rămas plăcut surprins când mi-a dat telefon după doar o săptămână ca să-mi spună că e gata. Ca să intru în posesia râvnitului obiect am două posibilităţi: să mă duc la el acasă şi să o iau sau să mi-o aducă el acasă. Am preferat prima variantă pentru că nu îmi place să spăl vase. Iar mama lui stătuse suficienţi ani cu el acasă pentru ca acum, să se simtă să pună şi el o bere pe masă, chiar dacă îi spusesem că va face un act de caritate pentru că nu am bani de dat. Altfel spus, alesesem calea exploatării nemiloase a omului de către om.
Pentru că nu ne-am văzut cam de mult, am preferat să ne întâlnim undeva, în oraş, urmând ca de acolo să mergem spre domiciliul lui conjugal. Drumul a decurs la modul cel mai plăcut, în discuţii şi mici bârfe colegiale. Iată că ajungem aproape de locuinţa lui, undeva pe Giurgiului. Intrăm în bloc şi ne îndreptăm spre uşa apartamentului pe care îl deţine. Mă retrag strategic pentru ca omul să-şi poată scoate cheile şi descuia uşa. Îl văd cum bagă cheile în uşă, o descuie, intră şi se opreşte în prag. Stau într-o expectativă neutră, aşteptând un îndemn din partea lui. După vreo două minute de stat în uşă, îl văd că se retrage, încuie uşa la loc şi scoate cheile. Fără să zică nimic iese din bloc. Mă iau după el tocmai bine ca să-l văd că se uită la eticheta cu adresa blocului.
- Da, aici este, îmi zice el cu o voce gâtuită.
- Ce frate? Ce să fie aici? zic eu intrigat de atitudinea lui.
- Vreau să zic, aici stau, nu?
Mă uit la el crucindu-mă. Era a nu ştiu câta oară când veneam la el şi aş fi putut ajunge şi cu ochii închişi.
- Sigur că aici, ce mama naibii!? îi răspund sigur de mine.
Intrăm iarăşi în bloc, ne apropiem de uşa apartamentului pe care îl ştiam atât de bine şi scoate cheile. Înainte de a le băga în broască se uită cu atenţie la eticheta de pe uşă.
- Da, îl aud murmurând, aici stau, asta e adresa.
Şi bagă cheile în broască. Cheile se potrivesc perfect, aşa că descuie uşa larg. Mă trag şi eu mai aproape de el şi mă uit prin uşa larg deschisă. Din holul intrării se poate vedea tot apartamentul. E gol. Gol complet. Luciu. Neted. Nici covoare, nici mobilă, nici lămpi măcar. Au rămas doar caloriferele şi tabloul de siguranţe.
Ulterior, după ce şi-a revenit, mi-a mărturisit că soţia lui fugise de acasă cu un fost coleg de facultate. Ca să nu plece cu mâna goală, luase cu ea tot ce îi căzuse înaintea ochilor.
Credeţi că asta e poanta povestirii? Aiurea! Vă înşelaţi. Poanta este că tipul cu care fugise e un beţiv notoriu care o bate până oboseşte în fiecare vineri pentru că, spune el, dacă nu ştie el de ce, ştie ea…
Să auzim de bine!

sâmbătă, 15 mai 2010

Îndemnul Madonnei

Tuturor celor prezenți și viitori, salutare!
Vă mai amintiţi concertul susţinut de celebra cântăreaţă Madonna la noi în ţară? Dar îndemnul rostit de ea pe scenă? Îndemn de mare încărcătură emoţională şi care nu putea trece neremarcat. Dovadă şi fluierăturile admirative ale publicului care nu au contenit minute în şir. Acela a fost un moment de cotitură, multor români deschizându-li-se ochii atunci. Dar haideţi să vedem şi efectele.
Stau în fotoliu şi încerc să citesc un ziar vechi de câteva zile. O ştire îmi atrage atenţia: un grup de ţigani a rupt în bătaie un şofer de maxi taxi pentru că le-a cerut să plătească biletele. Nu înţeleg scandalul. Comportarea lor mi se pare normală. Cum poţi discrimina o minoritate în aşa hal încât să-i ceri să-şi plătească biletele?
Puţin dezamăgit, dau drumul la televizor. Ei, da! Aici am o mulţime de canale pe care îmi pot desfăta ochii privind binefacerile democraţiei unilaterale. Primul canal prezintă o ştire care mă revoltă: un ciopor de ţigani au bătut măr personalul unui spital. Ce oameni! Ce nesimţire! Bravii ţigani veniseră şi ei să-şi facă de cap în spital şi un personal medical nededat la educaţia europeană le-a stat în cale. Câtă ură, câtă discriminare...
Cu degetul tremurând de nervi mut pe alt canal. Aici, o ştire asemănătoare, dar din altă localitate. Un grup de ţigani a rupt în bătaie o parte din personalul medical al unui spital. Needucaţii ăia, în loc să fugă şi să se pitească, s-au pus în drumul lor. Încep să mă întreb dacă îndemnul Madonnei a avut vreun ecou.
Nu pot suporta o asemenea discriminare, aşa că schimb canalul. Ei, iată că zorile au răsărit. Mă relaxez privind la un reportaj despre comune întregi umplute la refuz cu frumoasele case cu turnuleţe. Multe case şi multe turnuleţe. Arhitectura deosebită a acestor construcţii mă impresionează până la lacrimi gândindu-mă la impozitele neplătite de proprietarii lor, aşa că decid să mă liniştesc privind un alt canal.
Aici nu dau de nicio emisiune despre ţigani. Dau de o emisiune cu ţigani, un talk show de toată frumuseţea cu invitaţi cu tot. Rămân să mă uit, dar necunoscând limba mă opresc la admiratul rochiilor înflorate şi a perciunilor care atârnă.
Încerc un alt canal. Bine am făcut pentru că aici dau de un serial cu şi despre ţigani. Serial palpitant, care mă învaţă o mulţime de cuvinte şi expresii specifice. Mă întreb de ce producătorii americani de filme nu se uită şi ei la alte televiziuni. Ar mai învăţa câte ceva despre disciminare.
E seară, e sfârşit de săptămână, aşa că încerc să găsesc ceva distractiv. Şi găsesc. Un concurs de dans cu lacrimi şi premii. Intru pe post tocmai în momentul în care compeurul ne anunţă că cei doi concurenţi vor trebui să interpreteze un dans ţigănesc. Minunat, exact ce-mi doream!
Mă ridic din fotoliu ca să merg la culcare şi încerc să-mi reamintesc vorbele Madonnei. Nu cumva ea a rostit „ţigani, iubiţi-i pe români?”
Să auzim de bine!