Ce mai fac oamenii?

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Vi se pare o întrebare firească, nu? Şi de bun simţ. E foarte util, atât pentru propriul tonus, cât şi pentru a păstra relaţiile sociale la un nivel decent, ca să pui sau să îţi pui această întrebare.

În fond, este chiar o formă de salut. Ce mai faci? este întrebarea pe care şi-o adresează două sau mai multe persoane imediat după ce s-au văzut. Nu este neapărat o manifestare a curiozităţii, ci şi o formă de politeţe. Iar eu, după cum am mai declarat, încerc să fiu politicos. Aşa că, momentan, neîntâlnindu-mă cu nimeni căruia sau căreia să îi pun această întrebare, mi-am pus-o chiar mie. Chiar aşa! Ce mai fac oamenii din jurul meu?

Sunt bine, sănătoşi? Sunt fericiţi sau trişti, sunt ocupaţi sau lenevesc şi o mulţime de întrebări asemănătoare. Întrebări care nu-şi găsesc răspunsul decât dacă ieşi dintre pereţii cutiei care se numeşte îndeobşte casă şi intri în public, în popor, în rândul maselor. Pe stradă, ce s-o mai lungesc.

Aşa că, m-am îmbrăcat şi am pornit pe străzi. Străzi cu blocuri, sau străzi cu case vechi, cu grădină şi cişmea în curte. Iar primul lucru pe care l-am văzut, a fost grija oamenilor pentru avutul lor. Dacă la bloc problema are o oarecare rezolvare cu ajutorul interfoanelor, paza curţilor necesită existenţa unor animale mari, puternice şi agresive pentru pază. Aşa după cum vedem că are proprietarul din Poza nr. 1 care, în plus, mai are şi grija unui număr norocos la casă...

Nu departe de curtea cu pricina, un alt vecin are instalat un sistem de semnalizare pornind de la aceleaşi principii animaliere. Vine poştaşul, bagă corespondenţa în cutie, trage mâţa de coadă, aceasta miaună şi proprietarul apare în pijama la poartă. Poza nr. 2 ne prezintă mecanismul de alarmare în poziţia stand by.

Oarecum lămurit de plimbarea stradală, decid ca să urc într-un autobuz, fără o direcţie anume, animat de aceeaşi curiozitate de a vedea ce fac oamenii în autobuz. Păi, ce să facă şi ei? Au grijă de ţinuta lor, doar sunt în public, nu? Cum am putea să ne arătăm respectul pentru cei din jur, altfel decât având grijă de ţinuta noastră? Aşa că, se apucă să-şi facă unghiile în autobuzul cu călători, după cum vedem în Poza nr. 3. Gestul persoanei îmi trezeşte regrete pentru că nu am timp ca să colind prin toate autobuzele cu speranţa că voi găsi un călător care se spală pe dinţi între două staţii.

Este unanim acceptat faptul că toamna este un anotimp romantic. Adăugaţi la aceasta şi spiritul năvalnic, latin al românilor şi ce credeţi că veţi obţine? Exact, aţi ghicit! O declaraţie de dragoste! Dar nu una oricum, ci scrisă pe asfaltul străzii în oarecare acord cu regulile ortografice ale limbii române române. Făcută să dureze, dincolo de vicisitudinile sorţii sau ale celor provocate de roţile maşinilor, aşa cum putem vedea în Poza nr. 4.

Cobor din autobuz, convins că tot o plimbare pe jos este mai relevantă. Şi uite aşa, ajung în centrul oraşului, prilej de a intra într-o mare de oameni. Pe lângă mine trec oameni preocupaţi sau veseli, ocupaţi sau indiferenţi, fiecare cu grijile lui, fiecare cu nevoile lui. Nevoi pe care şi le poate rezolva printr-un procedeu de înaltă tehnicitate, după cum vedem în Poza nr. 5.

Este unanim recunoscută lipsa locurilor de parcare în Bucureşti. Practic, putem spune că Bucureştii sunt un oraş al deficitului de locuri de parcare. Acest lucru face ca luptele pentru obţinerea şi păstrarea unui loc de parcare să devină acerbe. Iar odată acest loc obţinut, sapi o groapă cât toate zilele ca să nu mai parcheze altcineva. Şi mai pui şi o mică plăcuţă indicatoare pentru nou veniţi. Nu de alta, dar ca să nu parcheze pe locul tău atât de greu obţinut, aşa cum vedem în Poza nr. 6.

Iată dragii mei, acestea au fost roadele unei scurte plimbări în rândul maselor, într-o zi, dintr-o săptămână, dintr-o lună, dintr-un an...

Să auzim de bine!