Note şi impresii de călătorie din şi despre Thasos, insula verde (17)

Stradă în Limenaria

Acasă – Alungarea din Rai

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Acum sunt acasă. Stau pe balcon, profitând de un moment de linişte oferit de beţivii zonei. Încerc o recapitulare a locurilor şi lucrurilor văzute în aceste două săptămâni de concediu şi, de ce nu, chiar o paralelă.

Sunt o mulţime de ani de când bat drumurile Greciei, vizitând nenumărate localităţi şi vorbind cu numeroşi oameni. Dar nu îmi amintesc ca cineva să îmi fi pomenit de existenţa vreunui program guvernamental privind turismul şi nici de vreo participare la aşa ceva. Nimic din comportamentul patronilor de hotel sau de localuri cu care am vorbit sau m-am împrietenit, nu trădează faptul că ar acţiona în spiritul vreunor directive sau al vreunui brand de ţară. Oamenii au o afacere şi se îngrijesc de bunul ei mers. Nu am întâlnit locuri sau monumente incluse în vreun traseu obligatoriu, stabilit de altcineva, nu am întâlnit nici măcar reclame care să mă îndemne, ca grec sau ca străin, să vizitez o locaţie sau alta şi nici vreun logo costisitor. Singurele mijloace de publicitate pe care le-am întâlnit sunt diversele pliante aflate în toate holurile hotelurilor, pliante care nu îndeamnă, ci oferă. Nimeni nu mi-a spus “du-te acolo” sau “revino aici”. Eşti tratat ca un om matur, conştient de deciziile proprii.

Timp de două săptămâni în Thasos, am auzit o singură dată sirena salvării (de poliţie nici nu poate fi vorba), în timp ce în Drumul Taberei, doar în intervalul de când ajung acasă şi până mă culc, le aud de trei sau patru ori pe zi pe fiecare din ele. În acelaşi interval de timp, nu am văzut niciun grec umblând beat cui pe stradă, dormind în şanţ sau vomând pe la colţul clădirilor, lucruri pe care le văd zilnic în Bucureşti. Timp de două săptămâni am circulat opt sute de kilometri pe o insulă al cărei perimetru este de o sută de kilometri şi nu mi-a fost frică să intru în vreun gang sau stradă întunecoasă, nu mi-a strâmbat nasul mirosul de urină al vreunui cotlon mai ascuns. Anul trecut, în Corfu, am avut ocazia ca să văd un cetăţean urinând în plină zi pe una din porţile Fortului Nou, dar nu se pune pentru că l-am auzit vorbind româneşte...

În cei opt sute de kilometri parcurşi am trecut prin numeroase intersecţii, dar nu am întâlnit nicio maşină cu număr de Grecia care să mă jeneze. La un moment dat, erau chiar enervanţi pentru mine, bucureşteanul agitat, cu aşteptatul lor la semnul de STOP. Până nu era el sigur, sigur că nu mai vine nicio maşină, nu intra în intersecţie. Mai mult, eu am fost cel care, atunci când ieşeam din parcarea hotelului am fost avertizat de câţiva şoferi că îi jenez deşi, cei vreo două sute de metri care ne despărţeau îi consideram suficienţi... Niciodată, chiar în cele mai aglomerate locuri de pe faleză, vreun şofer nu a fost stresat cu diferite semnalizări atunci când parca, deşi nu întotdeauna îi reuşea din prima... Oamenii se comportă ca şi cum ar ştii foarte bine că, ceea ce se întâmplă respectivului azi, i se poate întâmpla şi lui mâine.

Domnul Stratos, prietenul meu, are o afacere destul de solidă. Dar fiica lui este la şcoală în Thasos, nu în Elveţia, restaurantul lui are un nume simplu, grecesc şi nu International and Universal Tarrace with Gardens from Thasos Island Company LTD, iar dânsul nici nu se gândeşte ca să constituie un lanţ de restaurante până în Hong Kong. Munceşte cot la cot cu ceilalţi angajaţi de dimineaţa până seara şi este foarte mulţumit ca să joace o tablă seara sau să bea un ouzo cu prietenii, nemăcinat de veleităţi grandomane. Magazinele păstrează şi aici acea dovadă ciudată de încredere de a plasa casa de marcat în fundul magazinului şi nu la ieşire. În condiţiile în care tarabele şi mesele cu produse se întind mult pe trotuar sau în stradă... Cei pe care îi vedem câteodată în faţa vreunui magazin nu au rolul de a păzi marfa, ci de a invita clienţii ca să intre. Exceptând sediile a două bănci, nicăieri nu am văzut sisteme de supraveghere sau control.

Timp de două săptămâni am văzut mii de pisici, însă doar trei câini, dacă îi exceptăm pe cei cu care veneau turiştii pe plajă. Toţi trei erau în curţi închise, pe stradă nu am fost nevoit ca să evit vreo murdărie de câine şi nici nu am văzut localnici cu câini la plimbare pe străzi. Noaptea, singurul sunet altul decât al valurilor, era cel al milioanelor de cicade. Nu am fost trezit în nicio noapte de lătrăturile câinilor vagabonzi, aşa cum am păţit acasă, în prima noapte după întoarcere. Şi nici nu am fost deranjaţi de maşini circulând cu muzica dată la maximum în ore târzii din noapte.

Somnul nu ne-a fost deranjat nici de cheflii, aşa cum păţim în fiecare vineri şi sâmbătă noapte la noi acasă, sau de tineri gălăgioşi. Tinerii pe care i-am văzut în preumblările noastre pe faleză erau decent îmbrăcaţi, fără găuri în nas sau buric şi nu zbierau ca apucaţii, din orice. Motociclete am văzut şi auzit nenumărate, începând cu blândele scutere şi terminând cu uriaşe Kawasaki. Omul se suia pe motocicletă, pornea motorul şi se ducea acolo unde avea treabă. Fără ca să tureze motorul ca un apucat la miezul nopţii, doar de dragul de a porni alarmele maşinilor parcate... şi fără că să alerge ca un apucat pentru două sute de metri de şosea. Numărul maşinilor e impresionant, ca şi varietatea mărcilor. Deşi grecii sunt mari amatori de tuning, nu am auzit niciuna care să aibă modificată toba de eşapament doar de dragul de a face zgomot cât mai mult.

În general, grecii îmi dau impresia că îşi cumpără maşina de care au nevoie. Are omul de cărat pepeni? Îşi cumpără un SUV sau un pick-up. E singur şi îi place viteza? Îşi cumpără un coupé. Maşinile sunt cumpărate doar pentru scopul dorit şi nu pentru a te făli inutil. Având în vedere configuraţia rutieră din insulă, ar fi chiar absurd ca să îţi cumperi pentru plimbare un SUV de doi metri lăţime, când ştii bine că există străzi de 1,5 m lăţime... Chiar dacă unii au maşini mai generoase, localnicii preferă ca să aibă şi un scuter pentru deplasări mai scurte. În general, nu pot spune că am remarcat în domeniul rutier emfaza şi snobismul de la noi. Iar pe marginea şoselelor pe care circulă respectivele autoturisme sau scutere, nu am remarcat la nicio oră existenţa atât de obişnuitelor prostituate de la noi...

Turistul este stăpânul şi dorinţa lui este lege. Tot ce se face se face întru îndeplinirea acestui deziderat. Nu au cele mai ciudate sau cosmopolite mijloace de distracţie, aşa cum am fi tentaţi ca să credem. Dar sunt accesibile ca preţ şi există pretutindeni. În Limenas există taxiuri (Mercedes!), care au loc de parcare marcat şi neocupat de nimeni, cu toată aglomeraţia existentă. În paralel există trei trăsuri foarte curate şi foarte dotate. În sensul că oferă muzică pe durata plimbării, au lumini de poziţie şi, ceea ce m-a frapat cel mai mult, au frâne pe disc funcţionale!

Copiii sunt principala lor grijă şi, spre deosebire de ai noştri, nu sunt botezaţi Semafor, Monalisa sau Robert, ci Anghel, Giorgos sau Maroula. Am asistat la o scenă pe plajă când, un copil i-a cerut tatălui ca să îl învârtă până ce tatăl a trebuit ca să stea în patru labe din cauza ameţelii. Dar nu i-a făcut copilului niciun reproş. Şi nici soţia. Dar e la fel de adevărat că am văzut la masă şi copii care se alergau prin toată sala de mese fără ca părinţii să le atragă atenţia că deranjează.

Cântăreţii lor sunt renumiţi şi numeroşi, fără ca ele să pozeze mai întâi goale în reviste deocheate, iar ei să cânte în engleză. Compozitorii le sunt deosebit de prolifici, iar elementul naţional este prezent nu numai prin folosirea exclusivă a limbii greceşti, dar chiar prin structura melodiei, indiferent de genul căreia îi aparţine. În magazinele colindate (şi nu au fost puţine) produsele au toate numele şi logo-urile în greceşte, astfel că la ei nu vezi, să zic, Nivea Black and White, ci Nivea Mavro ke Aspro (am folosit transcrierea fonetică). Cu o populaţie jumătate cât a României, dovedesc o mândrie şi o demnitate de două ori mai mari. În timp ce scriu aceste rânduri ascult o piesă care este cântată la posturile lor de radio sau în taverne, pe care oamenii o fredonează sau după care dansează, piesă în care solistul cântă despre Grecia lui frumoasă, patria lui dulce. Despre valurile, soarele şi cerul ei. Auzim aşa ceva în România?

Dacă în postările anterioare am descris meniul avut la un local sau altul nu am făcut-o ca să mă laud, ci ca să aflaţi cât şi ce se poate mânca cu maximum zece euro de persoană în plin sezon! Chelnerii nu sunt îmbrăcaţi cu uniforme cu fireturi şi tavernele nu au majordom la intrare, dar au felul lor de a te trata ca pe un om mare, cu o naturaleţe dincolo de orice suspiciune. Întotdeauna am putut vedea cum ne este preparată mâncarea şi niciodată nu am simţit gust de conservă sau sau de conservanţi. De altfel, prospeţimea produselor e unul din punctele lor de laudă. Modul în care am văzut că sunt trataţi turiştii (indiferent de origine) este atât de condescendent şi atât de natural, încât pare în firea lucrurilor. Dar niciodată slugarnic. Toate acestea însumate, te fac să revii oricând cu plăcere... ceea ce îmi doresc şi vă doresc şi vouă.

Realizări în acest concediu? Da, am avut: faptul că am cunoscut mai multe locuri minunate, mai mulţi oameni şi am sufletul mai bogat şi mai bun. Nerealizări? Da, am avut şi aşa ceva: faptul că nu am vizitat tot ce aş fi vrut, ceea ce mă duce la ideea unei reveniri. Deşi nu ne place ca să mergem de două ori în acelaşi loc, cine ştie, la anul.... De ce mă atrage Grecia ca turist? Dacă stau să mă gândesc, tocmai pentru că nu face nimic pentru asta... este pură, este naturală, este aşa cum este şi mă lasă pe mine ca să o descopăr. Vă întrebaţi, poate, dacă reget că a trebuit ca să mă întorc. Da, regret! Dar nu numai din cauza locurilor şi oamenilor pe care i-am lăsat în urmă ci, mai mult din cauză că ajuns acasă, văd că douăzeci şi unu de ani de turism internaţional, pentru români nu au însemnat nimic, nimic bun nu s-a lipit de noi. Vi se pare că sunt prea dur? Haideţi ca să vedem un exemplu, doar unul! În toate localităţile greceşti cutreierate am văzut cum condensul aparatelor de aer condiţionat se scurge în burlan şi nu în capul trecătorilor. De frica legii, din bun simţ? Nu ştiu şi nici nu mă interesează. Mă interesează că sunt tratat ca om şi nu ca animal.

Să auzim de bine!