Urechea muzicală la poliţişti

De data asta am venit în Turcia cu maşina. Sunt oarecum stresat pentru că, atunci când am ajuns era târziu în noapte şi nu mă încumetam să pornesc în căutarea unui hotel. A doua zi a fost la fel de nefastă pentru că, ce e drept, am găsit un hotel, dar se pare că şi aici este valabilă zicala cum că leneşul mai mult alergă şi scumpul mai mult plăteşte, pentru că hotelul este cu adevărat ieftin, dar la fel de adevărat este că nu am putut dormi mai mult de o noapte în el. Aşa că, până acum, am la activ o noapte dormită în maşină şi o alta nedormită într-un hotel dintre cele mai proaste.
Îmi petrec ziua încercând să vizitez cât mai multe locuri interesante, iar după amiaza căutând un hotel cât de cât corespunzător. Îmi doresc foarte mult să apuc să dorm omeneşte măcar o noapte înaintea plecării. Partea proastă este că, din cauza circulaţiei furibunde de pe străzile din Istanbul, îmi este frică să merg cu maşina şi fac toate drumurile în calitate de pedestru. Cu ceva timp în urmă, citeam într-o revistă un reportaj cu note de călătorie din Turcia. La întrebarea reporterului „de ce circulă aşa de bine şoferii din Istanbul”, în pofida vitezei care i se părea foarte mare, şoferul taxiului în care se afla îi spune fără urmă de ironie sau de cinism că „este din cauză că au supravieţuit doar cei mai buni şoferi”.
Şi realitatea confirmă spusele. Deşi în ţară sunt cunoscut ca un şofer „cu sânge în veioză”, după cum sună reclama, aici sunt un mic copil neajutorat. Una din regulile învăţate aici, din păcate spre sfârşitul şederii, a fost aceea că, dacă vrei să schimbi banda şi ai văzut un spaţiu mai mare de un metru între două maşini, trebuie s-o faci. O semnalizare, un claxon scurt şi intri! Nu trebuie să te preocupe că nu încapi şi alte chestii asemănătoare. De astea au grijă ceilalţi din jurul tău. Dacă nu o faci, ţi-ai pus în spinare toate claxoanele de pe şosea... Că ulterior trebuie să conduci cu 80 km/oră la zece centimetri de bara din faţă e o altă poveste... O altă regulă învăţată (şi se pare că este în regulamentul lor de circulaţie) este aceea că, la tamponările din spate pot fi vinovaţi ambii şoferi, nu în mod obligatoriu cel din spate. Ceea ce, personal, mi se pare o chestie corectă...
Această circulaţie, deosebit de intensă şi de rapidă, a fost motivul care m-a determinat să aleg noaptea ca fiind momentul propice pentru a-mi muta lucrurile şi maşina de la hotelul mizerabil unde stătusem la unul de o calitate net superioară. Ajung la hotel, achit nota, urc şi-mi iau geanta cu lucrurile, mă sui în maşină şi pornesc spre noua locaţie. Este ora 23:45 şi am revăzut în cursul zilei traseul la pas pentru a nu avea probleme acum. Sunt pe o şosea cu trei benzi, iar distanţa faţă de noua locaţie nu e mai mare de doi kilometri. Pe mijlocul şoselei se află un scuar, la fel cum avem şi în Drumul Taberei. Se merge liniştit, fără tumultul din timpul zilei şi abia aştept să ajung în noua locaţie. Ajungem la o trecere de

pietoni care coincide cu capătul scuarului median. Urmează un spaţiu şi un nou scuar. Un poliţist fioros ca un hitlerist se află cu spatele la noi pe spaţiul dintre scuaruri făcându-ne cu mâna un semn energic să oprim, ceea ce şi facem. De pe sensul opus, maşinile încep să vireze stânga pentru a intra prin spaţiul dintre scuaruri pe o stradă aflată în dreapta mea. Mă aflu în al doilea rând de maşini oprite de poliţist şi nu am de lucru, aşa că, turând extrem de puţin motorul, înaintez vreo trei centimetri. A fost suficient pentru urechea vigilentă a omului legii. Continuând să stea întors, îmi face un semn fără echivoc să trag pe dreapta, în timp ce îi îndeamnă pe ceilalţi să-şi continue drumul. Mă conformez şi aştept. Fără să-mi vadă numărul de România, acesta începe să-mi vorbească pe limba lui. Îl opresc ca să-l atenţionez că nu înţeleg nimic, dar că ne-am putea înţelege în engleză sau franceză. Dând din cap că a priceput, omul îmi spune în engleză:
- Dacă eu ţi-am făcut semn să STAI, de ce te-ai mai deplasat?
- Dar m-am mişcat doar câţiva centimetri, încerc eu să mă dezvinovăţesc. Şi nici nu eram în primul rând...
- Tu nu cunoşti reguli de circulaţie? Ce înseamnă la tine când ţi se face semn să stai?
Omul are perfectă dreptate. În orice limbă şi în orice cultură, când ţi se spune să stai, carevasăzică nu te mai mişti. Ori eu...
- Lasă maşina aici şi mergi la echipaj cu paşaport ca să taie chitanţa de amendă.
Opresc motorul, îmi iau actele, cobor şi traversez cât mai regulamentar. În maşina de poliţie parcată peste drum văd doi tipi. Mustăcioşi şi întunecaţi, aceştia se uită fix la mine. Ajung lângă maşină, îi salut şi le dau actele. Prin staţie ei fuseseră deja informaţi de problemă de colegul lor, cel cu ureche muzicală. În timp ce răsfoiesc actele şi carnetul cu chitanţe, cel de lângă geam mă anunţă:
- Îmi pare rău pentru tine, dar va trebui să plăteşti vreo două sute de lire amendă.
E mult, e foarte mult pentru bugetul meu, dar se pare că nu am încotro. În acel moment îmi vine prin minte o singură idee: scot din buzunar cele vreo douăzeci de lire pe care le aveam uitate acolo, îmi întorc buzunarele de la geacă şi de la blugi pe dos şi le spun ridicându-mi mâinile a neputinţă:
- Fraţilor, puteţi să mă amendaţi cât vreţi, dar eu nu am decât banii ăştia. Luaţi-i voi, luaţi-mi şi hainele, că alţi bani nu mai am deoarece mâine plec şi tot ce-am avut s-a dus pe cumpărăturile făcute aici!
Cei doi mă privesc atenţi câteva secunde, apoi izbucnesc în hohote râs, îmi restituie actele fără să se atingă de bani şi mă avertizează:
- Fii atent pe viitor! Când ţi se spune să stai, să stai pentru că alţi colegi s-ar putea bucura la hainele tale...

Cum se recuperează banii pentru taxa de autostradă

A venit vacanţa cu trenul din Franţa, ar fredona un spirit mai simplu, mai nevinovat. În cazul meu lucrurile se schimbă puţin, în sensul că a venit vacanţa cu maşina în Turcia. E drept, nu rimează, dar e adevărat. Ne-am planificat să mergem să vizităm Edirne (vechiul Adrianopol) şi Istanbul. În cazul în speţă “ne-am” se referă atât la mine şi soţia mea, cât şi prietenul meu Bogdan cu soţia lui.
Vecini buni şi oameni de lume, dar puţin rodaţi în ceea ce se numeşte turism internaţional, cu atât mai puţin în cel practicat cu autoturismul. Ambii au permis de conducere, aşa că refuz să mă gândesc că nu vor putea ţine pasul cu mine la un traseu de lungimea asta.
Plecăm din Bucureşti la o oră destul de târzie, dacă ne gândim la lungimea drumului care ne aşteaptă, dar le-am respectat dorinţa de a-şi păstra programul de trezire nealterat. Ieşim din ţară pe la Călăraşi, vama durează câteva minute şi iată-ne călători pe drumurile Bulgariei. Prima noastră ţintă este localitatea Căpitan Andreevo, de unde urmează să intrăm pe teritoriu turcesc. Dacă până la graniţa noastră am mers într-un ritm oarecum normal, pe măsură ce înaintăm în teritoriul bulgar observ că prietenii noştri se deplasează tot mai lent şi cu pauze tot mai dese. Iar soarele, şi în Bulgaria ca peste tot în lume, se apropie tot mai mult de asfinţit. Cu ocazia unui nou popas el îmi mărturiseşte că a obosit şi condusul îi devine tot mai dificil. Vestea mă bulversează pentru că îl credeam cu sânge în veioză, vorba reclamei, şi îmi făcusem socoteala că pe parcursul nopţii vom intra în Istanbul. Suntem nevoiţi să oprim şi să ne cazăm într-una din localităţile de pe traseu, cazare care ne măreşte nejustificat cheltuielile estimate.
A doua zi ne sculăm cu noaptea în cap şi, la insistenţele mele, pornim nemâncaţi la drum, urmând ca

soţiile din dotare să ne hrănească în regim ambulatoriu, adică în timp ce conducem. Trecem lejer prin vama turcească şi intrăm curând pe una din autostrăzile turceşti. Peisajul este surprinzător de verde curat, iar câmpiile cu sate răsfirate pe ici, pe colo sunt de un pitoresc deosebit. Curând ajungem la punctul de taxare. Bariera este coborâtă, deschid geamul, scot mâna şi apăs pe buton, iar în schimb primesc un tichet cu data şi ora intrării, iar bariera se ridică. Procedură familiară celor care au mai mers pe autostrăzi cu taxă în funcţie de durata mersului. Văd în oglindă cum prietenul meu face acelaşi gesturi ca ale mele, dar fără să-mi dau seama dacă e vorba de imitaţie sau dacă a mai trecut prin această procedură. De aici înainte autostrada urmăreşte în mare măsură un traseu montan şi priveliştile sunt deosebit de frumoase.
Pornim la drum, eu apăsând pedala la podea, el rulând la pas pe banda întâi. Îl apelez pe telefon şi îl întreb la modul cel mai tandru:
- Ce mama naibii faci?
Omul îmi răspunde cu calmul care îl caracterizează:
- Luaţi-o voi înainte! Noi mergem mai încet ca să admirăm peisajul şi să prindem niscai poze.
- Mă rog, cum vrei, îi răspund crezându-l în cunoştinţă de cauză.
Şi îi dau bice, cum se zice la noi, în popor. Caut să păstrez un echilibru între viteza cu care merg şi consum, gândindu-mă că până în Istanbul mai avem de mers, nu glumă. Curând văd că prietenii noştri au dispărut din oglindă, semn că au încetinit şi mai mult sau că au oprit pentru a face pozele de care vorbeau. Curând ajung la punctul de plată, opresc în dreptul geamului gheretei, predau tichetul şi mi se spune că am de plată doi dolari şi ceva mărunţiş sau echivalentul lor. Achit, omul mă salută, ridică bariera şi ne continuăm drumul până la primul refugiu. Trag pe dreapta şi ne punem pe aşteptat. Şi stăm, şi stăm... Nu trec mai mult de patruzeci de minute şi îi vedem cum se apropie ca zmeul din poveste, cu o falcă în cer şi una în pământ. Ne văd, semnalizează şi intră şi ei pe refugiu. Din maşină coboară Bogdan, negru de supărare şi pus pe arţag:
- Mama lor de turci hoţomani!
- De ce, bre? Ce-ţi veni să te iei de ei aşa? îl întreb eu nevinovat în timp ce soţia mă îndoapă cu biscuiţi Űlker.
- Cum ce-mi veni? Asta-i taxă de autostradă?
- Dar ce-ai vrea să fie? îmi continui eu mirarea molfăind un biscuit. Ţi se par mult doi dolari?
- De unde până unde doi dolari? Vrei să spui doisprezece dolari!
- Văleu! zic eu. Ai plătit doisprezece dolari? şi mai recepţionez emoţionat un biscuit cu cremă.
- Bunînţeles! De ce? Tu nu ai plătit tot atât?
- Omule! Cum să plătesc tot atâta dacă eu am stat mult mai puţin pe autostradă? Eu am avut de plată doar vreo doi dolari.
Soţia îmi face un semn din priviri pe care îl pot traduce ca „nu trebuia să spui aşa ceva”.
Urmează un schimb de priviri foarte grăitor între cei doi soţi, după care, trăgând aer în piept, Bogdan se adresează nevestei din dotare aproape silabisind:
- La întoarcere, pozele pe care le-ai făcut pentru maică-ta i le dai pe bani!

Iată cum pune Andrei Pleşu [Punctul pe "i"]

România e, în multe privinţe, o alcătuire paradoxală. De aceea e greu sistematizabilă, de aceea e greu de guvernat.
Reuşim lucruri care, în mod normal, nu merg împreună.
Reuşim de pildă, constatase deja Titu Maiorescu, să producem forme, pentru care ne lipseşte cu totul fondul. Aşa ceva nu e la îndemâna oricui. Şi ceea ce e spectaculos e că, una peste alta, ţara funcţionează, aşa paradoxală, improbabilă cum este! Să dăm câteva exemple:
Una dintre neobişnuitele noastre reuşite este să avem un coeficient imens de poluare (în aer, în apă şi pe pământ), fără să avem o mare industrie. Industria noastră este sublimă, dar imperceptibilă altfel decât prin cantitatea de toxine pe care o emană. Ne otrăvim, aşadar, fără otravă sau, mai exact, obţinem otravă din te miri ce.
O altă reuşită paradoxală: avem medici foarte buni şi spitale foarte proaste. E inexplicabil cum poţi avea medici de calibru, când mai tuturor le lipseşte instrumentarul necesar pentru a-şi face meseria onorabil.. Şi totuşi şi-o fac. Medicul te salvează, "sistemul" te omoară.
Alt miracol: avem o mare concentrare de "atracţii turistice" şi n-avem turism. Turismul n-ar da rezultate la noi decât dacă s-ar generaliza un mod de teleportare a turiştilor, aşa încât ei să ajungă în faţa frumuseţilor patriei fără să aibă nevoie de drumuri, de hoteluri şi de servicii în general. Paradox colateral: suntem ospitalieri, dar umflăm grosolan nota de plată, pe baza ideii că "străinul" trebuie jumulit.
Mai departe: ne lăudăm cu elevi eminenţi, foarte bine calificaţi la felurite olimpiade internaţionale, dar ştim cu toţii că învăţământul autohton e în criză, că profesorii s-au descalificat, că şcolile sunt delabrate şi salariile sunt mici.
Avem tradiţii agrare incontestabile, pământ fertil, mână de lucru, dar nu prea mai avem agricultură: mâncăm pâine turcească, fructe şi legume comunitare, iar carne şi produse din carne importăm din toată lumea.
Suntem săraci, dar am umplut Bucureştiul de automobile pretenţioase, cârciumile sunt pline, călătorii români se înghesuie prin avioane trans-europene şi trans-atlantice cu bagaje de apocalipsă.
Suntem patrioţi, dar n-avem patriotism: adică nu ne preocupă grădinărirea limbii strămoşeşti, viitorul imediat şi concret al ţării, istoria ei, monumentele ei, instituţiile ei. Avem la chefuri romanţioase suspinuri naţionale, dar primul gând când ne amintim de ţărişoară e s-o delapidăm.
Pe măsură ce avem elite mai puţine, dezvoltăm faţă de ele un dispreţ tot mai mare.
Avem şomaj, dar muncim la negru, n-avem bani, dar ne descurcăm, suntem creştini, dar la câte un hram sau la câte o sărbătoare ortodoxă ne îmbulzim, ne ocărâm şi vociferăm ca o hoardă fără istorie şi fără credinţă.
Orice analiză a României contemporane (sau eterne?) se blochează, la un moment dat, în paradoxuri asemănătoare. Inventarul lor pare infinit.
În rezumat, s-ar spune că ori avem evoluţii interminabile, care nu culminează niciodată într-un scop atins, ori avem împliniri care nu se justifică prin nicio evoluţie. Ori drum fără ţintă, ori ţintă fără drum. Creşterea organică, cu rezultat conştient şi previzibil, continuitatea, consecvenţa, organizarea, tenacitatea iată virtuţile care ne lipsesc. Dar ne descurcăm noi şi fără...

Avantajul de a fi securist

Iată că revin cu alte întâmplări legate de drumurile pe care le-am făcut în Turcia pe care, exceptând ultimul, le-am efectuat cu maşina din dotarea personală. Atunci când am plecat prima dată, am făcut-o singur, singurel. Şi cu portbagajul gol. Nu rulmenţi, nu farfurii, nu mercur, nimic din toate astea. Doar o gentuţă cu schimburile necesare pentru o plimbare de o săptămână. Deşi plecasem spre Giurgiu, mă întorc din drum şi ies din ţară pe la Călăraşi. Ieşind din vamă în Bulgaria, trag pe dreapta pentru a mai face un ultim control al meu şi al maşinii, ca să îmi pregătesc flaconul cu suc şi biscuiţii la îndemână. Undeva, în stânga mea, văd un grup de trei persoane ieşind dintr-o Dacia şi îndreptându-se spre mine.
Se apropie, ne salutăm şi unul din ei mă întreabă dacă mă tentează avantajele mersului în grup. Un sondaj rapid de imagine îmi conferă elementele necesare pentru accept. Mai mult, mă ofer să iau cu mine în maşină unul din membrii grupului lor pentru a birui mai uşor singurătatea. Formăm echipele şi demarăm. Comparativ cu şoselele din ţară, cele din Bulgaria mi se par de vis. Dar nu pot fructifica la maximum acest avantaj din cauza faptului că şoferul celeilalte maşini conduce lent, mult prea lent şi ceea ce trebuia să se întâmple s-a întâmplat: ne-a apucat noaptea pe drum. Este decembrie, este noapte şi noi suntem în plină traversare a munţilor. Stilul dezastruos de conducere asociat cu mersul pe serpentine solicită mult prea mult motorul plăpândei maşini, care se încinge la maximum, iar o conductă de la instalaţia de răcire plesneşte. Îi văd cum trag pe dreapta, opresc şi eu şi în timp ce mă apropii îmi dau seama că sunt de prisos cuvintele: de sub capotă ies vălătuci de abur. Mă uit în sus, mă uit în jos, nici urmă de maşină sau posibilitate de ajutor. E noapte, e frig şi suntem singuri în munţi.
Nu am altceva mai bun de făcut decât să îmi suflec mânecile şi să mă apuc de treabă. În timp şi cu

răbdare ca să nu mă opăresc de la aburii instalaţiei de răcire, reuşesc să identific conducta plesnită şi să îmi dau seama că termostatul este defect. Scot termostatul, scurtez conducta astfel încât să elimin plesnitura şi le pun pe noile cunoştinţe să se apuce să topească zăpadă ca să avem ce pune în instalaţie de răcire. În timp şi cu oarece efort reuşim să repunem maşina în funcţiune, aşa că putem pleca din nou la drum.
A doua zi suntem în Istanbul. Ajungem la hotel fără absolut nicio problemă pentru că ei nu sunt la prima vizită şi cunosc traseul foarte bine. Ne plimbăm, vizităm, facem cumpărături împreună, iar Sf. Nicolae ne prinde tot în Istanbul, aşa că organizăm o mică serbare ad-hoc gândindu-ne la cei de acasă.
Zilele trec repede şi vine momentul întoarcerii. Drumul decurge fără nicio problemă, dacă nu punem la socoteală faptul că am parcurs în două zile un traseu pe care l-aş fi parcurs singur într-o singură zi sau mai puţin. Revenirea în ţară am făcut-o tot pe la Călăraşi, gândindu-ne că este o vamă mai puţin aglomerată. Ieşim din vamă şi îi văd pe noii prieteni că trag pe dreapta. Cobor, mă apropii şi aflu că, din cauza unei defecţiuni la instalaţia electrică, motorul nu mai porneşte. Deşi mi-am pus la bătaie toate abilităţile mecano-electrice, nu reuşesc să fac altceva decât să le descarc şi mai rău bateria. Nu ne rămâne decât soluţia remorcării. Omul scoate din portbagaj un cablu din cupru folosit atunci când iei curent de la altă maşină. Nu-mi pot imagina că un cablu din cupru cu o secţiune de câţiva milimetri poate rezista la asemenea forţe de rupere, dar în lipsă de ceva mai bun legăm cele două maşini cu el.
Şi pornesc. Atât de lin încât reuşesc să nu rup cablul. Mulţumită mersului pe autostradă, ajungem la Bucureşti fără ca acesta să se rupă. Dar, odată intraţi în oraş, încep problemele. Stopurile dese şi nervozitatea celorlalţi parteneri din trafic care claxonează în neştire contribuie la ruperea cablului. Coborâm, îl înnodăm şi pornim. După un scurt timp, cablul iar se rupe. Şi tot aşa, până ajunge să fie atât de scurt încât maşinile stau legate bară la bară. Nu mai putem conduce niciunul în aceste condiţii, aşa că mă gândesc la o altă rezolvare. Îmi amintesc că în apropiere stă un vechi prieten, aşa că mă reped până la el. Îl găsesc acasă şi culmea, omul are o ştangă de remorcare disponibilă. Cuplăm maşinile din nou şi pornim spre casă.
Ajungem acasă (întâmplarea a făcut să fim vecini de stradă), ei foarte bucuroşi, iar eu foarte nervos. Toate aceste ore care îmi întârziaseră apropierea de casă mă aduseseră la limita răbdării. Dar toţi nervii şi toată supărarea mi-a trecut când noul prieten mi-a făcut o mărturisire:
 - Ştiţi, atunci în vamă, la plecare, am venit la dumneavoastră şi v-am abordat pentru că eram convinşi că sunteţi securist şi ne puteţi fi de ajutor.
 - Dar de unde aţi tras concluzia asta, îl întreb eu amuzat.
 - Păi, numai un securist putea pleca în Turcia, de unul singur şi cu portbagajul gol.

Ce cuvinte folosim (1)

Imagine preluată de pe deeati.wordpress.com

Aşa cum spuneam într-o postare anterioară, multe, foarte multe din cuvintele folosite în limba română (şi nu numai) sunt de sorginte grecească. Astăzi mă voi referi la câteva cuvinte mai deosebite, în sensul că provin de la numele proprii ale unor personaje reale sau imaginare din istoria sau mitologia greacă.
Primul la care voi face referire are ca origine numele zeului vânturilor, Eol (în limba greacă se scrie Aiol, dar grupul „ai” se pronunţă „e”). De la numele acestui zeu provin toate cuvintele utilizate în legătură cu vântul sau efectele acestuia (centrală eoliană, propulsie eoliană etc). El îi avea ca fraţi pe Boreos, zeul vântului din nord, de unde ne-a rămas cuvântul boreal, cu sensul de nordic. Un alt frate era Zefiros, vântul de vest, un vânt uşor şi călduţ, cu numele căruia denumim orice adiere sau vânt mai blând. Fraţi a mai avut el (pe Notos, Caicias şi Apeilote), dar aceştia nu au lăsat urme în etimologia uzuală. Acu’ să nu vă mire existenţa atâtor zeităţi ale vântului, dar vechii greci erau foarte meticuloşi în privinţa asta: exista câte o zeitate pentru aproape fiecare element din mediul înconjurător.
Mulţi dintre noi au auzit sau folosesc cuvântul ceramică, acesta având numeroase interpretări în tot ceea ce este legat de tehnica prelucrării termice a pământului. Ei bine, cuvântul ceramică provine de la numele lui Keramos, care nu era altul decât zeul protector al meşterilor olari din Grecia antică. Că a fost preluat în mod direct sau pe căi ocolitoare, asta e treaba lingviştilor să afle, dar originea lui rămâne aceeaşi. Şi mă gândesc la ea ori de câte ori mănânc lapte bătut cu mămăligă în într-un castron de ceramică.
Un alt cuvânt uzual, dar cu o etimologie mai ciudată este amfitrion. Este un cuvânt pe care îl folosim adeseori atunci când facem referire la o gazdă amabilă şi primitoare. Ei bine, dacă nu ştiaţi puteţi afla acum că respectivul cuvânt provine de la numele regelui Amfitrion care domnea împreună cu soţia sa Alemena în Tirint. Despre el se spune că era un urmaş direct al marelui erou Perseu. Având o fire deosebit de ospitalieră, numele său a devenit simbolul acestei trăsături. Sincer să fiu, mi-ar face mare plăcere să fiu considerat un adevărat amfitrion de către prietenii mei.
Mai departe ne vom lega de cuvântul draconic. Îl folosim ori de câte ori vrem să caracterizăm ceva sau pe cineva ca fiind deosebit de sever. Cuvântul provine de la legislatorul atenian Drakon, care a trăit în secolul al VII-lea înainte de Christos. Personajul, în ciuda numelui său devenit pentru noi acum simbol al severităţii s-a remarcat prin câteva realizări deosebite. A publicat pentru prima dată legile cetăţii sub formă scrisă pe panouri de lemn sau stele din piatră şi a adus două inovaţii: 1. fiind scrise, legile nu mai dădeau ocazia interpretărilor personale şi 2. prin legea homicidului a făcut distincţia între omor (un act voluntar) şi homicid (un act involuntar). Conform legilor elaborate de el, cel mai mic furt era pedepsit cu moartea. Erh, draconice legi, nu?
Un alt cuvânt cu o etimologie legată de mitologia greacă este odisee. Folosim cuvântul atunci când vrem să descriem o călătorie lungă şi plină de peripeţii. Existenţa cuvântului o datorăm lui Ulysse (sau Odisseus), personaj homerian implicat profund în războiul troian. Întoarcerea sa în dorita lui Ithaca, unde era aşteptat de soţia sa credincioasă Penelopa şi de fiul său iubitor Telemach a constituit prilejul a nenumărate aventuri şi peripeţii transpuse de Homer în Odiseea. Lui Uliyse i se datorează participarea marelui Achilles în război, precum şi ideea construcţiei Calului Troian. Acum, că mi-am amintit, să activez antivirusul ca să nu-mi intre vreun troian în calculator…
Ciclopic este un cuvânt pe care-l utilizăm adeseori. Numai despre Palatul Parlamentului de câte ori am auzit că este o construcţie ciclopică… În mod curios, deşi însuşirea principală a ciclopilor, fiinţele mitologice de la care se trage cuvântul era faptul că aveau un singur ochi, în vorbirea curentă cuvântul este legat de cealaltă însuşire a lor, şi anume gigantismul. Ciclopii apar atât în „Odiseea” lui Homer, cât şi în „Teogonia” lui Hesiod. Ei erau consideraţi nişte creaturi damnate care au făurit arcul Artemisei (zeiţa vânătorii), fulgerele lui Zeus (stăpânul suprem), tridentul lui Poseidon (zeul mărilor) şi coiful lui Perseu (eroul care a ucis Meduza fiind făcut invizibil de respectivul coif). Şi voi mai face referire doar la un singur cuvânt pentru ca articolul meu să nu devină unul ciclopic…
Ultimul cuvânt pe ziua de azi este herculean. După cum vă aşteptaţi, cuvântul provine de la numele celui mai mare erou al mitologiei greceşti şi anume Hercules, personaj caracterizat prin forţa sa neobişnuită. Astăzi, prin herculean caracterizăm tot ceea ce se referă la o putere sau la un efort ieşit din comun. Puterea şi-a dovedit-o sugar fiind, când a reuşit să sugrume şerpii trimişi de Hera (soţia lui Zeus) ca să-l ucidă. Viaţa lui pământeană a fost una zbuciumată, marcată de crize de nebunie şi încercări dintre cele mai dificile. Ca o legătură între mitologie şi realitate, se consideră că ceea ce în mitologie este cunoscut sub numele de “întoarcerea fiilor lui Hercules (sau întoarcerea heraclizilor)”, în istorie este cunoscut sub numele de „invazia dorienilor” (cu vreo 1100 de ani înainte de Christos). Atât cei din mitologie, cât şi cei din istorie s-au ţinut de cuvânt şi au făcut ce au promis: au cucerit Grecia aproape în totalitate. Dar de la ei ne-au rămas frumoasele coloane în stil doric.
Acum, pentru că aţi citit cu atenţie aceste rânduri, vă voi oferi un mic bonus. În anul 2002 drahma, moneda naţională a Greciei a fost înlocuită de euro. Ştiţi de când circula drahma în mod oficial şi neîntrerupt? De mai bine de 3100 de ani!
P.S. Cu ceva timp în urmă, mă exprimam într-un articol postat pe blog în sensul că Grecia musteşte de istorie şi că dacă dai cu piciorul în pământ ţâşneşte istorie. Ei bine, citind de curând un articol de specialitate, am descoperit că vorbele mele nu sunt deloc originale: exact aceleaşi cuvinte (“oriunde calci, descoperi o mărturie a trecutului”) au fost spuse de Cicero (106-43 î.Hr.) cu mulţi, mulţi ani înaintea mea. Pe cuvânt de onoare că nu am avut habar de spusele lui. Dar, probabil, condiţiile asemănătoare conduc la rezultate asemănătoare…

Hoţii de peste drum

Povestirea de azi se referă la o întâmplare produsă cu mulţi, mulţi ani în urmă, cândva pe la începuturile comunismului la noi în ţară. Mi-a fost povestită de un domn venerabil faţă de care nu am niciun motiv de îndoială.
Acţiunea se petrece pe Calea Victoriei într-un loc mai puţin obişnuit, şi anume peste drum de clădirea fostei Miliţii, actuala Poliţie. În acele vremuri, acolo se afla un magazin de bijuterii, practic singurul din Bucureştii acelor vremuri. Aici fac o mică paranteză ca să spun că am prins şi eu magazinul cu pricina şi, chiar mai mult, am intrat ca să văd o tabacheră masivă din aur care costa peste 40.000 de lei la vremea aceea (înainte de 1989). Revenind la întâmplarea noastră, vă repet precizarea că magazinul se afla peste drum de clădirea Miliţiei. Fac această precizare nu ca să defăimez Miliţia, ci ca să subliniez tupeul făptaşilor.
Într-o după amiază, după ora de închidere, apare în faţa magazinului cu pricina o dubiţă. Trage la bordură şi din ea coboară un tip în salopetă, şoferul rămânând în cabină. Tipul în salopetă începe să ciocănească în uşă şi să se foiască prin faţa magazinului dând semne de supărare din cauza faptului că obloanele erau trase. Revine la cabina dubiţei, vorbeşte ceva cu colegul lui, după care iar începe să se foiască în sus şi în jos prin faţa magazinului.
După un timp este observat de un sectorist aflat la o oarecare distanţă. Sectoristul se apropie şi îl ia la întrebări pe omul în salopetă:
- Ce este? Ce s-a întâmplat? De ce aţi oprit aici? Nu vedeţi semnul?
- Îmi cer scuze, răspunde omul în salopetă, dar avem o problemă şi nu ştiu cum putem s-o rezolvăm.
- Despre ce este vorba, intervine sectoristul ceva mai liniştit.
- Păi, să vedeţi, noi suntem de la Cooperativa Avântul din Baia Mare şi am avut o comandă pentru un

fişet metalic. Trebuia să venim azi cu fişetul şi am venit, numai că am întârziat din cauza unei pene de cauciuc. Acum, vedem că magazinul e închis şi nu ştim ce să facem.
- Mda, răspunde agentul scărpinându-se în bărbie. Nu ştiu ce să vă zic. Nu aveţi vreun număr de telefon?
- Avem, dar e al magazinului care, vedeţi şi dumneavoastră, e închis.
- Da, atunci chiar că aveţi o problemă. Va trebui să vă întoarceţi cu fişetul la cooperativă.
- Vai de capul nostru! sare speriat omul în salopetă. Ne penalizează şeful de ne merg fulgii. Nici nu vreau să mă gândesc la aşa ceva.
Coboară şi colegul omului în salopetă şi încep toţi trei să se învârtă pe lângă maşină gânditori. După un timp, colegul şoferului îndrăzneşte:
- Dacă nu vă supăraţi, îi spune el sectoristului, mă gândesc la o soluţie. Noi coborâm fişetul din maşină şi îl punem chiar aici, lângă vitrină. Lăsăm în el documentele de însoţire şi plecăm liniştiţi. Mâine dimineaţă şeful nostru va suna la magazin să le explice ce e cu fişetul. Iar de furat, nu ne facem probleme că l-ar putea fura cineva chiar din locul acesta.
- Da, răspunde sectoristul după un timp de gândire, ideea nu e rea. Oricum, cât sunt în tură mai trec şi eu pe aici, după care îi voi spune şi colegului care mă schimbă.
Odată ajunşi la înţelegere, cei doi coboară fişetul, îl lipesc de vitrină chiar lângă uşa magazinului, se salută cu sectoristul şi pleacă. A doua zi de dimineaţă, personalul magazinului vine ca să deschidă magazinul. Descuie lacătele, descuie uşa şi intră. Surpriză! Vitrinele magazinului sunt goale! Nici urmă de vreo bijuterie. Ce se întâmplase? Se întâmplase că în fişet fuseseră ascunşi doi hoţi care, peste noapte, au deschis spatele fişetului, au tăiat geamul magazinului, au furat tot ce se putea fura şi au ieşit pe uşa din faţă a fişetului care era construit ca un spate fals.

Hoţii din lift

Astăzi vă voi povesti o întâmplare la care nu am fost martor, dar asta nu o face mai puţin interesantă. La rândul meu, o ştiu de la un coleg mai în vârstă care pretinde ca a asistat la sfârşitul evenimentelor.
Locul faptei este un bloc din plin centrul Bucureştilor. Personajele sunt:
- O familie compusă din soţ şi soţie. Pentru uşurinţa înţelegerii, pe el îl voi numi “el” în continuare, iar pe ea o voi numi “ea”.
- Un hoţ, pe care îl voi numi „hoţul”,
- O voce a locotenentului Popişteanu de la Secţia 96,
- Un poliţist pe care îl voi numi „Ofiţerul de serviciu”.
Acţiunea a decurs după cum vă voi povesti în rândurile de mai jos.
Ea vine acasă de la serviciu. Este seară, e obosită şi, colac peste pupăză, o mai strâng şi pantofii. Apăsată de atâtea griji, nu observă că în cabina liftului în care intrase şi-a făcut apariţia un cetăţean politicos. Politicos pentru că o întreabă la ce etaj urcă, iar ea îi răspunde că coboară la etajul 5.
Omul apasă butonul, liftul se pune în mişcare, dar nu pentru mult timp pentru că hoţul (acum putem să-l nominalizăm), opreşte cabina între etaje. Asta nu ar fi fost nimic rău dacă hoţul nu ar fi scos din buzunar un ditamai cuţitoiul cu care a început s-o ameninţe pe ea fără nicio jenă cerându-i urgent toţi banii şi toate bijuteriile pe care le avea asupră-i. Ea, fiinţă sperioasă, i le dă cu ochii măriţi de groază. Hoţul pune iar liftul în mişcare până la etajul următor, după care sare din lift şi o ia la fugă pe scări în jos.
Ea, ce să facă? Porneşte din nou liftul şi urcă până la etajul unde locuia. Odată ajunsă, începe să ţipe şi să bată în uşa apartamentului proprietate personală. Soţul (care venise ceva mai devreme acasă de la serviciu) îi deschide speriat. Atunci ea, printre hohote de plâns, începe să-i istorisească întâmplarea petrecută în cabina liftului. Fiind un om hotărât, el o ajută să se întindă în pat ca să se liniştească, după care sună la Poliţie.
Poliţiştii, mari amatori de senzaţii tari, vin cât ai zice „peşte” la faţa locului şi încep să ia declaraţii şi să facă măsurători. Totul durează câteva ore bune, după care îşi iau catrafusele şi pleacă cu promisiunea civilizată că îi vor ţine la curent cu mersul anchetei.
A mai durat o bucată bună de timp până ce s-au liniştit cei doi soţi şi au putut adormi. Nici nu au ştiut când s-a făcut dimineaţă şi, cu siguranţă, ar fi întârziat la serviciu dacă nu suna telefonul. Buimac de nesomn şi supărare, el ridică receptorul şi răspunde:
- Alo? Da? Cine este?
- Bună dimineaţa! se aude un glas vesel în receptor. Sunt locotenentul Popişteanu de la Secţia 96. Mă scuzaţi că vă deranjez la o oră atât de matinală, dar am prins hoţul din noaptea trecută şi vă rugăm să veniţi până la secţie ca să daţi o declaraţie şi să vă recuperaţi bunurile.
- Ura! strigă el necontrolat în receptor. Mami, mami, scoală-te, au prins hoţul. Vă mulţumim din suflet, ne-aţi dat o veste excepţională, continuă el emoţionat.
- În cât timp credeţi că ajungeţi? întreabă locotenentul amabil.
- În maximum o jumătate de oră, răspunde el cu vocea gâtuită de emoţie.
După care, cei doi soţi se îmbracă în mare grabă şi pleacă spre secţia de Poliţie. Ajunşi acolo, se prezintă regulamentar la Ofiţerul de serviciu:
- Bună dimineaţa! spune el. Suntem cei cu furtul din lift din noaptea trecută, ştiţi...
- Îhî, răspunde morocănos ofiţerul de serviciu. Habar nu am despre ce furt vorbiţi. De fapt, ce doriţi, de ce aţi venit?
- Cum de ce, se miră el cu inima bătându-i tot mai repede. Ne-a chemat locotenentul Popişteanu. Nu-i aşa, mami? continuă el întorcându-se spre consoartă.
- Da, chiar dânsul ne-a sunt de dimineaţă ca să ne spună că aţi prins hoţul şi să venim să ne recuperăm bunurile furate.
- Uite ce e, doamnă, se zburleşte Ofiţerul de serviciu, la noi în secţie nu există niciun locotenent Popişteanu. Şi nu avem nicio reclamaţie de furt în lift din noaptea trecută.
În acel moment, tuturor participanţilor la discuţie le-a căzut aceeaşi fisă.
- Văleu! au spus ei în cor, după care Ofiţerul de serviciu a chemat urgent un echipaj şi au gonit cu girofarul şi sirena pornite până la domiciliul celor doi.
Ajunşi acolo, ce să vezi? Casa goală complet. Goală, goluţă. Vecinii întrebaţi ulterior au declarat că au văzut cum, imediat după plecarea celor doi, a venit un camion şi a încărcat totul.

Aventuri nocturne

- Tu te ştii da cu bicla, aşa-i?
Este Nucu, vărul meu, care mă întreabă într-un limbaj codificat dacă ştiu să merg cu bicicleta.
Stăm amândoi tolăniţi ca doi şalăi la soare pe prispa casei, în lumina unui asfinţit dulce. Suntem în concediu, familiile sunt împrăştiate prin comună ca puii de cloşcă, iar noi am rămas singuri ca să ne relaxăm după o zi de concediu. În mod curent, nu ne sculăm mai devreme de ora zece şi asta nu pentru că vrem noi, ci pentru că nevestele sunt îngrijorate să nu murim de foame în somn. Ne-am obişnuit stomacurile cu un mic dejun frugal: o ratotă (cum i se spune în zonă produsului culinar obţinut dintr-un număr de ouă bătute şi amestecate cu slănină cunoscut îndeobşte sub numele de omletă) din patru ouă de căciulă, câte o dărabă de o jumătate de pâine neagră, două căni de lapte proaspăt, un jneap de trei-patru sute de grame de caş de bivoliţă şi un castron de castraveţi muraţi la fereastră, o litră de unt şi un borcan de silvoiz (după cum i se spune aici magiunului din prune).
Ca să nu ne aşezăm prea repede la masa de prânz, ne ducem la lac, la scăldătoare. Nucu spune că pescuieşte, dar ceea ce face el nu se poate numi pescuit pentru că ştiu că în urma acestei activităţi se prind peşti şi nicidecum ghete sau conserve ruginite. De la lac ne întoarcem după orele amiezii mergând prin spatele grădinilor nu numai ca să admirăm peisajul cu dealuri blânde, ci şi să „culegem” câte un ştiulete de porumb pe care îl mâncăm copt în pământ. Suntem încă în viaţă nu numai datorită bunăvoinţei localnicilor, ci mai mult pentru că aceştia nu au arme de foc...
Pe drumul de întoarcere, obosiţi de atâta efort, ne oprim la casa părinţilor lui Nucu, nu numai ca să-i salutăm pe oameni, dar şi ca să luăm o gustare frugală: un lighean cu salată făcută din roşii, castraveţi şi ceapă culese instantaneu din grădina lor. Ca să nu ne îngrăşăm ne oprim să mâncăm mai mult de o roată de pâine la toata salata. După un schimb reciproc avantajos de amabilităţi, ne regrupăm spre casă, spre familiile care ne aşteaptă lihnite. Bunicile, mătuşile şi nevestele şi-au terminat treburile gospodăreşti şi ne aşezăm la o masă binemeritată unde, evident, noi doi suntem cei mai flămânzi. O ciorbă bine dreasă sau o supă de roşii, câte o porţie pe măsură de tocană de pui însoţită de mămăliga de rigoare, un castron de castraveciori acriţi la geam şi pancove (un fel de gogoşele) la desert. După care ne facem siesta pe prispă.
Întrebarea lui îmi trezeşte unele nedumeriri, aşa că sunt necesare clarificări.
- De ce? Vrei să mergem undeva?
- Îhî. Până în comuna vecină să rezolv ceva.
- Da, nicio problemă îi răspund simţindu-mă perfect solidar la o aşa iniţiativă. Dar cum putem merge cu bicicletele dacă nu avem? N-ar fi mai ecologic pentru noi să mergem cu maşina?
- Nu am roată de rezervă şi am una din roţi spartă.
- Nu-i nimic, mergem cu a mea.
- Tu nu ai momentan maşină.
Un fior rece mă străbate.
- Cum adică „momentan nu ai maşină”? întreb eu cu glas dogit. Ce propoziţie e asta?
- Maşina ta e în comuna vecină. Nu mai are benzină.
Dumnezeule! Şi eu stau liniştit la soare în timp ce în jurul meu lumea se prăbuşeşte…
- Nucule! Cum a ajuns maşina MEA să rămână în comuna vecină fără benzină.
Nucu se uită la mine nedumerit de lipsa de înţelegere pe care o manifest şi îmi explică rar, aproape silabisind:
- Am luat-o eu ca să merg la vulcanizare cu roata mea spartă. Nu am găsit atelier din prima şi am colindat o grămadă. M-am întors cu auto stopul.
Încerc să procesez cât mai rapid şi o idee salvatoare se iveşte la răsărit:
- Atunci hai să mergem cu nişte biciclete să o luăm!
 -Exact asta vreau eu să fac, dar tu înţelegi mai greu, îmi răspunde el morocănos.
Rămân mut în faţa unei asemenea evaluări. Nu apuc să gândesc prea mult, că îl aud:
- Ei, eu mă duc să fac rost de bicle.
Şi dus a fost. Stau şi îl aştept disciplinat. Soarele se scufundă liniştit printre dealuri, găinile s-au dus de mult la culcare, iar Nucu nu apare. Pe la orele nouă din noapte părăsesc prispa şi mă îndrept spre culcare cu ochii aproape închişi. Exact în acel moment aud zdrongănituri şi zgomote puternice la poartă. Este Nucu cărând două biciclete. Aprind lumina în fugă şi mă reped să le examinez. Faptul că sunt vechi nu ar fi un impediment, dar nu au aripi, lanţurile joacă în voie şi nici vorbă de faruri sau alte echipamente optice.
- Omule, tu eşti sănătos la cap? Cum să mergem cu aşa ceva cale de patru kilometri pe o noapte fără lună? Tu nu vezi că nu avem nici măcar lanterne?
- Ba văd, adică nu văd, da’ eu ştiu drumul bine şi nu avem nevoie.
Mă pun la mintea lui, aşa că îmi iau rămas bun de la familie şi le spun ultimele mele dorinţe, după care plecăm. Cât am mers printre casele comunei, a mai fost cum a fost. Problema a devenit palpitantă după ce am ieşit. Nu vedeam nimic nici măcar la zece centimetri, aşa că vorbeam tot timpul ca să ne poziţionăm în spaţiu. Mergeam cât puteam de încet bântuit de tot felul de temeri: dacă dau peste vreun pieton? Dacă dă o maşină peste noi? Dacă nu ne întoarcem la timp şi pierd serialul? Dacă nu au apucă să se acrească castraveciorii puşi ieri în geam? Şi altele asemenea griji fireşti pentru un om care merge noapte pe o bicicletă fără far.
Şi ce trebuia să se întâmple s-a întâmplat. Apăsând puţin mai tare pe pedală simt cum sare lanţul şi încep să pedalez în gol. Înainte ca să mă dezechilibrez, apuc să strig la Nucu:
- Fii atent că mi-a sărit lanţul!
- Nu-i nimic, aud o voce gravă în faţa mea şi simt o mână apucând ghidonul. Te ţin eu.
O lanternă mi se aprinde nemilos în faţă şi în spatele ei îl recunosc pe poliţistul comunei.

Dom’ profesor şi dom’ şofer

Dorin este unul din bunii mei prieteni şi mai este şi profesor la conservator. Aparent, veţi trata aceste cuvinte ca pe o informaţie banală. Ce o face să nu mai fie banală este faptul că locuieşte într-o garsonieră în care are o pianină la care dă meditaţii. Ei, acum v-aţi prins? Cu greu pot lipsi să asist la orele de meditaţii pentru că sunt momentele cele mai vesele ale zilei. Mai ales când încep vecinii să bată în ţeavă. Pe la orele 23 renunţă din cauza durerilor din braţe şi încep să sune la uşă.
Astăzi este una din acele zile. Ce o face deosebită este că e duminică. Iar meditaţiile au început pe la ora 14. Eleva de azi este fiica unui şofer de TIR, dornică să fie admisă la Conservator. După vreo oră de meditaţie, ciocăniturile în ţevi devin atât de enervante încât abia mă pot concentra la tema exersată. Prietenul meu decide să ia o scurtă pauză pentru a scoate capul pe geam şi a le zice vreo două de la obraz unor oameni atât de lipsiţi de dorinţa de cultură. Suficient timp ca să audă telefonul sunând. Era chiar tatăl copilei care îl roagă să o scutească de meditaţie pentru că este aniversarea ei, prilej cu care îl invită şi pe el să participe. Prietenul meu acceptă scutirea, dar declină elegant invitaţia din cauză că nu e singur, ci mai sunt şi eu cu el. Omul insistă ca să particip şi eu, lucru pe care îl accept pe loc întrucât vecinii se potoliseră.

Ne strângem catrafusele, chemăm un taxi şi o luăm din loc. Apartamentul care ne va găzdui pentru următoarele ore este un banal apartament de bloc. Ce este pe masă întrece însă toate aşteptările. Peşti exotici, fructe exotice, icre exotice, băuturi exotice, totul exotic şi nemaivăzut. Tot ceea ce mintea omenească poate concepe mai exotic era pe masa lui din sufragerie. Era evident că, prin natura meseriei, omul nu-şi putea refuza nicio plăcere. Am luat loc oarecum timoraţi de grandoarea exponatelor, dar după ce am consumat anumite cantităţi din ele, mai ales din cele sub formă lichidă, discuţia s-a dezmorţit şi am fost mai relaxaţi.

Aşa cum stătea relaxat pe scaun, tatăl fetei deschide un subiect interesant şi anume, cel al alegerii meseriei. La el, lucrurile au fost simple: părinţii nu au vrut să-l dea la şcoală şi atunci, omul s-a făcut şofer. La prietenul meu, lucrurile sunt ceva mai complicate: este vorba de o tradiţie în familie, de un anumit nivel de cultură pe care îl are şi trebuie să îl valorifice, de rostul lui în lume, de mesajul către umanitate şi alte chestii de mare valoare. După ce îl ascultă cu mare atenţie, tatăl fetei spune:
- Maestre, ştii care e diferenţa dintre noi?
- Nu, răspunde curios prietenul meu.
- Îţi spun eu, îl linişteşte omul binevoitor. Când matale vii de la şcoală şi te întâlneşti cu un vecin în scara blocului, omul îşi scoate pălăria, îţi face loc şi îţi spune „Să trăiţi, maestre!”. Când eu vin din cursă şi mă întâlnesc cu un vecin în scara blocului, acesta duce două degete la bască, îmi spune „Hai noroc, nea Emile” şi îşi vede de drum. Numai că eu m-am săturat deja să mănânc zilnic bunătăţile astea pe care matale nu le-ai văzut nici măcar în poze.

Despre Trabant

Vă mai aduceţi aminte de Trabant? Maşina de vis pentru mulţi dintre românii regimului comunist. Iată câteva glume legate de celebra maşină:
1. De ce stă Trabantul la semafor, deşi acesta s-a făcut verde?
Pentru că s-a lipit de o gumă de mestecat!
2. De ce nu are Trabantul centuri de siguranţă?
Pentru că ar putea fi confundat cu uşurinţă cu un rucsac!
3. Cum dublezi valoarea unui Trabant?
Îi faci plinul!
4. Cum îi măreşti valoarea de 4 ori?
Laşi o banană pe bancheta din spate!
5. Când atinge un Trabant viteza maximă?
Când este remorcat!
6. La benzinărie, un trabantist către benzinar: “Aş vrea două ştergătoare de parbriz pentru Trabantul meu.” “O.K. Mi se pare un schimb corect.”
7. La service, un trabantist către mecanic: “Aş vrea să-i faceţi câteva modificări, să-i puneţi praguri, spoiler, eleron, jenţi cromate etc. Cât mă costă?” “Cincizeci de mii de lei.” “Râzi de mine?” “Care din noi a început?”
8. De ce au unele Trabanturi dezaburizator la lunetă?
Ca să se încălzească la mâini cel care împinge!
9. De ce au Trabanturile nivelul zgomotului în interior atât de redus?
Pentru că trebuie să stai ghemuit, cu genunchii în dreptul urechilor.
10. Ultimul model de Trabant avea patru pedale: una pentru ambreiaj, una pentru frână, una pentru acceleraţie şi una pentru airbag.
11. Ce diferenţă este între un Trabant şi un câine însoţitor?
Nici una: trebuie să fii orb ca să-i cumperi.

Invidia

Haideţi să vedem ce ne spune despre invide Andrei Cornea în Revista 22
Într-o zi, vecinul nostru de bloc şi-a luat un aparat de aer condiţionat. Era un zăduf îngrozitor, dar noi n-aveam aparat de aer condiţionat şi nici bani ca să ne cumpărăm unul. Sufeream de căldură şi de invidie. Aveam însă o bibliotecă. Ne-am uitat în ea şi am scos cugetările lui Seneca. Am citit de acolo o pagină-două despre bine şi sensul vieţii şi, deşi cald tot ne era, nu l-am mai invidiat pe vecin.
Ceva mai târziu, vecinul şi-a deschis un butic şi a început să umble îmbrăcat la costum la patru ace. Noi - tot cu blugi. Nu-i nimic - ne-am zis liniştiţi, citind un capitol din Etica lui Spinoza.
Apoi vecinul a apărut deodată într-un Megane argintiu. Noi n-aveam nici bicicletă, dar l-am dispreţuit citind din Phaidon al lui Platon.
Mai târziu, vecinul a schimbat Meganul pe Merţan. Nu ne-a păsat, căci şi noi îl schimbaserăm deja pe Platon cu Aristotel.
Şi-a luat şi un 4x4, cel mai mare de pe stradă. Noi l-am luat pe Marcus Aurelius, care ne-a făcut să zâmbim împăcaţi.
A mai trecut o vreme şi vecinul şi-a luat nevastă nouă: blondă, frumoasă, tânără. Noi - tot cu cea veche, dar am luat Evanghelia după Ioan.
Vecinul şi-a îmbrăcat soaţa cu o garderobă întreagă şi cu blănuri, başca bijuteriile. Noi ne-am îmbrăcat spiritul citind din Eclesiast.
În fine, vecinul s-a mutat într-o vilă la şosea cu gard mare, bodigarzi şi piscină. Am rezistat şi de data aceasta eroic citind Richard III.
A urmat o a doua vilă - la munte. După ce am văzut-o, ne-am consolat cu Macbeth.
O a treia - la mare: am recurs la Învierea lui Tolstoi, al cărei efect l-am consolidat cu Ghilgameş, Ghandi şi Declaraţia de iubire a lui Gabriel Liiceanu. Ne-am simţit cu mult mai bine.
L-au dat la televizor la o emisiune foarte populară. Ne-am stăpânit emoţia cu o porţie de Caragiale.
L-au dat a doua oară cu mare succes: am fi suferit dacă nu ne-ar fi ajutat Ananda Coomarasvamy, Cartea lui Iov şi Cazul Wagner al lui Nietzsche. Aşa a trecut ceva mai mult timp... Vecinul îşi lua case, maşini, iahturi, gagici. Noi răspundeam cu Balzac, Thomas Mann, Hegel, Berdiaev. Lupta era strânsă, dar echilibrată.
În sfârşit, într-o zi l-au arătat cu cătuşe la mâini, umflat de PNA. Am răsfoit atunci fericiţi Apocalipsul. Dar peste vreo două săptămâni, vecinul nostru era eliberat şi chiar şi-a anunţat candidatura pe listele unui partid majoritar. Scârbiţi, ne-am uitat în bibliotecă. N-am mai văzut nimic. Ne-am uitat pentru a doua oară. Nu ne-a venit să credem. Pentru a treia oara ne-am uitat cu atenţie. Acelaşi rezultat: citiserăm toate cărţile. Şi atunci ne-a cuprins invidia...

Degustarea vinurilor (2)

Tehnica degustării vinurilor
Umplerea paharelor
Paharul de degustare trebuie să fie perfect curat şi uscat, fără miros. Se manipulează numai de picior pentru a nu lăsa urme pe pahar.
Paharul se înclină, astfel ca vinul să se scurgă lin pe peretele paharului, fără să facă bule (spumă). În pahar se pune numai o treime din capacitatea sa. Pe cât posibil, paharele se aduc la acelaşi nivel, lucru foarte important pentru aprecierea culorii la vinurile roşii.
Se examinează proba de vin începând cu observarea şi aprecierea aspectului (limpidităţii şi culorii), apoi se examinează gustul şi mirosul.
Examinarea vizuală a vinului
Starea de limpiditate sau de tulbureală poate fi: limpede; cristalin; limpede cu luciu; limpede, dar cu scame din placa de filtru; limpede, dar cu corpuri solide în suspensie (cristale, pudră de dop, cioburi minuscule etc.); fumuriu; opalescent; opalescent cu unde mătăsoase; tulbure; foarte tulbure.
Meniscul format pe pereţii paharului este cu atât mai înalt cu cât tăria alcoolică este mai ridicată.
Degajarea bioxidului de carbon în cazul vinurilor liniştite este un semn de îngrijorare, deoarece poate fi rezultatul unei refermentări a zahărului rezidual, a fermentaţiei malolactice sau a unei fermentaţii bacteriene.
Se imprimă vinului o mişcare de rotaţie în pahar, pentru a putea observa mai uşor eventualele impurităţi în mişcare.
Pentru aprecierea culorii vinului se priveşte prin transparenţă îndreptând paharul spre sursa de lumină, privindu-l din lateral. Este obligatoriu de a-l privi de sus în jos si pe un fond alb pentru a aprecia mai bine culoarea.
Vinul alb tânăr are o culoare verzui-gălbuie, apoi evoluează în timp spre galben-verzui, galben-limoniu, galben-pai, galben-auriu.
Vinurile roze suferă aceeaşi evoluţie şi pot trece de la o nuanţă de zmeură la o nuanţă de coacăz negru sau caisă.
Vinul roşu tânăr are o culoare roşie intensă cu nuanţe violaceu-albăstrui. Pe parcursul a 6 luni se mai pierde din intensitatea colorantă, iar tenta culorii se modifică spre roşu rubiniu, iar la învechire are o culoare de ocru-portocaliu, brun-cărămiziu.
Aprecierea mirosului vinului
Mirosul (aroma şi buchetul) vinului se apreciază după o prealabilă rotire a vinului în pahar, pentru umezirea cu vin a acestuia la interior pe o suprafaţă cât mai largă, ceea ce favorizează volatilizarea şi degajarea unei cantităţi maxime de substanţe mirositoare (volatile).
Examinarea mirosului se face mirosind de câteva ori, puternic, dar scurt, atmosfera din pahar, timp de 4 - 5 secunde.
Aprecierea gustului vinului
Se introduce în gură o cantitate de circa 6 - 7 ml vin, suficientă pentru a putea acoperi (umezi) întreaga suprafaţă a limbii şi pentru a fi trecută din partea anterioară în cea posterioară a cavităţii bucale.
Durata aprecierii gustului unei probe de vin este de maxim 10 - 15 secunde, după care impresiile gustative scad în intensitate şi se pierd.

Termeni folosiţi pentru exprimarea culorii vinurilor albe:
-incolor, alb, verzui-gălbui, galben-verzui, galben canar, galben-pai, galben auriu;
-gălbui, topaz, auriu, auriu-verzui, aur fin, aur vechi, aur roşiatic, roşcat,
roşietic, înroşit;
-chihlimbariu, frunză moartă, brun, brun închis, şaten, maderizat;
-oxidat, brunificat, brun, oranj, caramel, arămiu, cărămiziu, pătat, alb pătat, bric.

Termeni folosiţi pentru exprimarea culorii vinurilor roze:
-gri, roze, clairet, roz franc, roz-net, roz-violaceu, roz-bujor,
-roz-cireaşă, roz-zmeură, roz-carmin, rozaliu, roz-gălbui, roz-portocaliu, roşcat,
-roz caisă, roz-coajă de ceapă, portocaliu, roz-somon.

Termeni folosiţi pentru exprimarea culorii vinurilor roşii:
-roşu, roşu clar, roşu net, roşu franc, roşu-violaceu, roşu-bujor, roşu-cireaşă,
-roşu-coacăză, rubiniu ars, grena, roşu ca sângele, roşu-foc, roşu-cărămiziu,
-roşu-portocaliu, roşu-gălbui, roşu-brun, carmin, rubiniu, albăstrui, roşu ca rodia,
-roşu închis, purpuriu, roşu-purpură, roşu-drapel, roşu-violaceu, violet, roşu-albăstrui,
-roşu cafea, negru, negricios, roşu amestecat, roşu-pai, maron, cărămiziu, ocru.

Nuanţe de arome regăsite în vin:
Arome florale (flori de: salcâm, migdal, portocal, măr, piersic, viţă de vie, soc, măceş, tei, violete, garoafe, bujor, narcisă, iasomie, muşcată, magnolie, trandafir, muşeţel, zambilă).
Arome de fructe (fructe proaspete de pomi fructiferi: cireşe , vişine, caise, piersici, mere, pere, gutui, prune, mure, zmeură, căpşuni, fragi, coacăze negre, afine; fructe uscate sau zaharisite: stafide, prune, smochine, dulceaţă, fructe zaharisite; fructe citrice: portocale, lămâie, grappefruit; fructe exotice: ananas, banană, nucşoară, pepene galben; fructe nucifere: alune, nuci, migdale; altele: cimbru, fistic).
Arome erbacee, vegetative (plante proaspete: iarbă, ciorchine de strugure, iarbă tăiată, mentă verde, eucalipt, ferigă, frunză de nuc, de coacăz, fân încins; conservat, preparat: fasole verde, sparanghel, anghinare, măsline, varză; plante uscate: fân de curând cosit, ceai, tutun, pelin).
Arome picante (scorţişoară, piper negru, mărar, fenicul, levănţică, busuioc, măghiran, camfor, vermut, ciuperci, trufe, usturoi, ceapă, ardei iute).
Aromă de prăjit, de ars (afumat, tutun de pipă, scrum de ţigară, cenuşă, ars, prăjit, alune prăjite, castane prăjite, pâine prăjită, praf de puşcă, lemn ars, cauciuc ars, cafea, cacao, gudron de lemn).
Aromă de caramel (caramel, miere, sos de soia, ciocolată, melasă)
Arome alimentare (grâu încolţit, malţ, aluat fermentat, bere, cidru, lapte acru, iaurt, kefir, unt proaspăt, unt rânced, coniac, oţet)
Nuanţe de lemn (lemn verde, bătrân, de salcâm, de stejar, de cedru, de santal, de pin, de scoarţă, de doagă)
Iz de pământ (pulbere, praf, lut, gaze evacuate, mucegai de doagă, dop de plută)
Arome animale (peşte, scoici, caşalot, stavrizi, carne, câine, mosc, vânat, mistreţ, iz cabalin, urină de şoareci, urină de pisici, piele tăbăcită, miros de carne burtă de iepure)
Miros de produse chimice (petrol mineral: motorină, kerosen, plastic, gudron; sulfuros: cauciuc, sulf, hidrogen sulfurat, mercaptan, sconcs; sulfuric: chibrituri arse, lână umedă sau piele udă de câine; de hârtie: vată, carton umed, carton filtrant; înţepător: acetat de etil, acid acetic, etanol, bioxid de sulf).

Vocabularul ansamblului gustativ la un vin privitor mai ales la corpolenţă, bogăţie, asprime, duritate, caracter dulce şi acru (după V. Stoian)
De la:
-echilibrat spre gustul DULCE: feminin, amabil, plat, dulcişor, dulceag, sărat, alcalin, molatic, moale, greu, glicerinat, mieros, siropos, gros, onctuos, păstos;
-echilibrat spre gust ACRU: subţire, sec, descărnat, gol, fără corp, uscat, arid, brut, mordant, ascuţit, crud, dur, acerb, auster, sever, colţuros, rigid, agresiv, strident, acru, verde.
-echilibrat spre CORPOLENŢĂ: uşor, subţire, fluid, curgător, elegant, catifelat, mătăsos, delicat, tandru, înmuiat, topit, suplu, rotund, copt, olin, cărnos, gras.
Bogăţie-generozitate: complet, lung, bogat, consistent, generos, cu stofă, bine făcut, concentrat, compact, viril, solid, puternic.
Asprime-duritate: dur, taninos, ferm, aspru, rugos, amar, astringent, face gura pungă.

Degustarea vinurilor (1)

Cu vreo trei ani în urmă, o bună prietenă şi colegă a fost pusă în situaţia de a întocmi un referat despre degustarea vinurilor (deşi ea bea numai ceai de sunătoare). Ei bine, s-a pus cu burta pe carte şi a întocmit prezentarea ce urmează pe parcursul câtorva zile, prezentare pe care o public fără acordul ei pentru că e plecată în concediu şi nu-mi răspunde la e-mail-uri. Oricum, pe căldura asta, după ce vom citi rândurile de mai jos, parcă merge mult mai bine un şpriţ alb, rece şi subţire de vară...

Degustarea poate fi fie simplă şi limitată (rapidă), fie detaliată şi completă. Se poate degusta pentru a determina tipul de vin, pentru a evalua calitatea sa, pentru estimarea valorii comerciale, recunoaşterea originii, pentru a compara vinurile intre ele, a le clasa după evoluţia lor, pentru a determina efectul unui tratament, pentru a menţine uniformitatea şi calitatea comercială prin selecţie şi cupajare.
Degustarea practicată de tehnicieni şi oenologi are un scop tehnic. Ea este mai detaliată ca efort de analiză şi concluzii decât degustarea pur comercială. Ea caută mai ales de a explica gustul şi compoziţia vinului, ea tinde să descompună în mirosuri simple, de a stabili condiţii de vinificare, de păstrare, de maturare şi învechire a vinului. Se mai numeşte şi degustare analitică.

În literatura de specialitate se precizează faptul că degustarea se face în împrejurări şi scopuri foarte diferite:
Scop didactic-pentru formarea prin degustare a viitorilor oenologi, viitori comercianţi de vinuri, somelieri, controlori (inspectori) de calitate. Degustarea cu caracter didactic impune obligatoriu doua faze:
1. -degustarea deschisă, în care se prezintă identitatea vinului: categoria, soiul, anul de recoltă, producătorul;
2. -faze de recunoaştere, de verificare a memoriei senzoriale şi competenţei persoanei instruite.
Scop propagandistic-prin degustarea de vinuri premiate la concursuri, vinuri din anumite podgorii sau vinuri realizate de anumiţi producători. Aici pot participa atât specialişti în cunoaşterea vinului, cât şi profani. Degustarea în această situaţie se face întotdeauna în sistem deschis.
Scop de agrement-degustarea realizată cu ocazia diferitelor manifestări cu caracter ştiinţific, cultural, didactic, politic etc.
Scop comercial-degustări în urma cărora se pot încheia tranzacţii comerciale.
Scop de control al evoluţiei vinului-se face lunar de către producătorul de vinuri sau cel târziu la două luni. În mod obişnuit, această verificare nu se face în pivniţă, ci în camere de degustare.
Scop de triere a vinului-pentru a le direcţiona destinaţia: maturarea de lungă durată, cu durata medie de stocare şi maturare, pentru livrare imediată, pentru vinuri destinate exportului, pentru desfacerea pe piaţa internă etc.
Scop experimental-aceste degustări se fac numai de specialişti de înaltă calitate pentru a putea stabili diferenţele, chiar infime, dintre variante. Probele pentru degustare sunt întotdeauna anonime.
Scop de expertiză în soluţionarea litigiilor-este o degustare de mare dificultate, ce presupune o mare răspundere.
Degustare de concurs-se realizează de către degustători autorizaţi, pentru ierarhizarea calităţii vinurilor şi atribuirea distincţiilor.

Condiţii ce trebuie respectate la degustarea vinurilor
Locul de degustare
Degustarea nu trebuie să se facă nici în pivniţă, nici în laborator, ci în încăperi special amenajate pentru degustarea vinurilor.
Încăperile trebuie să dispună de lumină naturală, cu pereţii de culoare deschisă (alb de preferinţă), lipsită de mirosuri, cu un optim termic de 20-22 0C.
Degustarea se face de obicei când cerul este senin, ceea ce creează o bună dispoziţie degustătorului.
Masa degustătorului trebuie să fie suficient de spaţioasă, cu faţă de masă albă, pe care să se găsească o cupă pentru golirea paharului, scuipătoare (când sunt multe probe la degustare, unii degustători preferă să nu înghită vinul), farfurie cu cubuleţe de pâine albă nesărată, felii de mere neutrale (fără aromă, dulce-acrişoare), cubuleţe de caşcaval nesărat, neafumat şi un pahar cu apă.
Paharul de degustare
Paharele de degustare trebuie să fie incolore, fără desene sau încrustaţii, obligatoriu cu picior, să aibă forma specifică tipului de băutură care se degustă, să fie perfect curate şi să nu aibă mirosuri.
Natura şi forma paharului sunt foarte importante deoarece permit o perfectă observare a vinului în poziţie orizontală, oblic sau verticală, dar şi o bună percepţie olfactivă a aromelor.
În anul 1972 O.I.V. (Oficiul Internaţional al Viei şi Vinului) a acceptat şi a fost folosit la concursurile internaţionale de vinuri, paharul tip OIV. Paharul este destul de larg la bază, astfel poate fi folosit pentru vinurile roşii şi distilate, şi destul de îngust la partea superioară pentru a sesiza aromele.
Acest tip de pahar se foloseşte la toate concursurile internaţionale şi naţionale.

Pentru vinurile albe, paharul are formă de floare de lalea, cu partea de sus mai îngustă decât lărgimea la bază, pentru a concentra şi localiza într-un spaţiu îngust o cantitate cât mai mare de substanţe volatile mirositoare spre organul olfactiv.

Pentru vinurile roşii, paharele au capacitate mai mică, sunt de formă aproape sferică, mai largi la bază pentru a permite examinarea culorii privind vinul de sus în jos.

Pentru vinurile efervescente sunt necesare pahare cu cupă înaltă, pentru a permite degajarea şi observarea bulelor de bioxid de carbon şi formarea spumei la suprafaţa vinului.

Pentru degustarea distilatelor învechite, coniacurilor, vinarsului etc. se folosesc pahare mari, de forma globulară, aproape sferică, pentru a dispune la interior de un spaţiu larg pentru volatilizarea buchetului, şi cu deschiderea îngustă, pentru a concentra şi dirija buchetul.


Temperatura de servire a probelor de vin
Temperatura trebuie să fie respectată în mod riguros, deoarece poate modifica în mod sensibil natura vinului degustat.
Vinurile albe îşi arată prospeţimea şi vioiciunea la o temperatură mai scăzută (10-12 0C), pe când la vinurile roşii, calitatea este pusa bine în evidenţă la 16-18 0C.
Termenii care definesc temperatura vinului la degustare sunt:
-frapat: 4-6 0C;
-rece: 6-12 0C;
-răcorit: 12-16 0C;
-la temperatura camerei: 16-18 0C.

Ordinea de degustare a probelor de vin
Pentru degustarea mai multor vinuri se va ţine seama de tăria alcoolică, de corpolenţa vinurilor, de vârstă, culoare şi astringenţă, de caracterul aromatic şi cel de efervescenţă, dar mai ales de conţinutul vinurilor în zahăr rezidual.
În funcţie de aceste criterii, probele se orânduiesc după:
-tăria alcoolică: prima dată vinurile uşoare, apoi vinurile mai alcoolice;
-conţinutul în extract: prima dată vinurile mai suple, mai subţiri, urmate de vinurile mai extractive;
-culoarea vinurilor: vinurile albe înainte, apoi vinurile roşii;
-caracterul aromatic al vinurilor: întâi vinurile neutrale, nearomate, apoi vinurile semiaromate (Chardonnay, Sauvignon blanc, Traminer), urmate de vinurile tipic aromate (Tămâioasă românească, Muscat Ottonel, Busuioacă de Bohotin);
-conţinutul în bioxid de carbon: întâi vinurile liniştite (stricto sensu), apoi vinurile efervescente;
-conţinutul în zahăr rezidual: vinurile seci, urmate de cele demiseci, demidulci şi dulci.

Prostia în acţiune

Iată că Dorel nu este un personaj specific românesc. Caracterul lui se pare că este unul epidemic, de vreme ce observ că a ajuns şi în colectivul celor de la Google. Despre ce este vorba?
Ei bine, până azi, atunci când doream să încarc o fotografie pe una din paginile blogului (în special pe cea intitulată „Fotografii inedite despre…”, pe care de azi am eliminat-o) nu aveam altceva de făcut decât să dau clic pe o iconiţă din bara de comenzi a paginii. Mi se deschidea o fereastră de dialog în care eu selectam partiţia, directorul, fişierul şi, în final, imaginea pe care doream să o postez. Că era de pe hardul calcului sau de pe un stick de memorie, nu avea importanţă.
Azi dimineaţă descopăr cu uimire că această facilitate banală a dispărut, fiind înlocuită cu una mult mai sofisticată, dar absolut inutilă. Conform noilor comenzi, atunci când dau clic pe iconiţa pentru adăugarea unei imagini, se deschide o fereastră de dialog din care nu pot selecta decât opţiunile:
-    să încarc imaginea de pe acest blog (!), ceea ce este o tâmpenie absolută pentru că eu vreau să încarc o imagine NOUĂ PE blog,
-    să preiau imaginea de pe Picassa sau de pe un alt web album, ceea ce este o tâmpenie şi mai mare pentru că nu are rost să încarc imaginile pe un web album ca apoi, să le descarc pe blog,
-    de la o adresă URL, ceea ce este încă o tâmpenie pentru că eu am imaginile stocate pe hard.
Trei tâmpenii, una mai mare ca alta, care te obligă să faci operaţii pe cât de dificile, pe atât de inutile. Practic, cu noua interfaţă, pe o pagină nouă nu se mai pot încărca poze de pe un suport local. Iar prostii eu nu fac.
În concluzie, daţi-mi voie să ridic un pahar în cinstea prostiei universale şi nemărginite şi să vă reamintesc spusele lui François-Marie Arouet de Voltaire, cunoscut îndeobşte sub numele de Voltaire: mai binele este duşmanul binelui!

Talbot-ul de împrumut

Melania e o bună prietenă. Ne cunoaştem de câţiva ani şi s-a dovedit un om de nădejde. Ne-am cunoscut întâmplător, ea lucrând în aceeaşi clădire cu soţia. Aşteptându-mi soţia într-o zi, am văzut maşina Melaniei parcată la bordură şi, evident, am remarcat că e aceeaşi marcă cu a mea. Tocmai când îmi întrebam soţia a cui este maşina, văd că Melania vine spre noi (am aflat ulterior că la sugestia colegelor) şi ne întreabă dacă maşina cu care venisem e a noastră. Dând dovezi sincere de bucurie la auzul veştii că e maşina noastră, femeia a trecut direct la subiect întrebându-mă de unde poate face rost de o pompă de frână. Pentru că, trebuie să vă spun, este vorba de un model de maşină mai rar şi mai deosebit. De aici vine şi ghinionul nostru (adică al meu şi al Melaniei): avem acelaşi model de maşină. Singura deosebire este culoarea: a ei este verde metalizat, a mea este albă. Acu’ v-aţi prins despre ce ghinion este vorba? Când maşina unuia din noi este defectă sau în imposibilitate de utilizare, dăm fuguţa unul la celălalt şi ne împrumutăm maşina. E drept că soţia nu prea a fost de acord cu sistemul făcând nişte referiri la termenii ‚pieptene’ ‚nevastă’ şi ‚împrumutat’, dar vă rog să mă credeţi pe cuvânt că nici Melania şi nici maşina ei nu aduc prin nimic a pieptene sau a nevastă. Oricum, lucrul nu se întâmplă prea des; maximum de două ori pe an cred că e cifra corectă.
De data asta nu mai e de glumă. Primesc o comandă fermă din partea soţiei ca să-i duc pe naşi la

gară, deoarece au un tren în această noapte, undeva către orele 23. Faptul că naşii stau prin Berceni nu e un neajuns. Şi nici faptul că plouă de rupe. Necazul e că maşina noastră e în service pentru revizia periodică. Întrucât mă cunosc bine cu meşterul de ani buni, iar maşina funcţionează perfect am recurs la un sistem testat cu el de când ne cunoaştem: dimineaţa, în drum spre serviciu îi las maşina, banii şi actele pentru ITP, iar el o revizuieşte de o înnebuneşte. A doua zi, fiind în acelaşi drum spre serviciu, trec pe la el, iau maşina şi îmi văd de drum.
O rog pe soţie să vorbească cu Melania dacă îmi împrumută maşina şi să îi spună că voi trece pe la orele 17.30 ca să o iau. Întrucât înţelegerea este perfectată, cum se face sfârşitul programului plec spre domiciliul Melaniei. Le găsesc acasă şi pe ea şi pe maşină şi mă invită în apartament ca să-mi dea actele şi cheile. Aşa cum aşteptam liniştit pe un scaun, o văd că vine şi-mi spune:
- Fii atent! Eu deseară mă duc la discotecă cu Fred (personajul e prietenul ei). Aşa că, atunci când vei veni să o aduci eu s-ar putea să nu fiu acasă. Nici nu ştiu cum să facem...
Stau pe scaun şi îmi storc creierii în găsirea unei soluţii, ştiind că fata va avea nevoie de maşină a doua zi de cu dimineaţă.
- Să ţi le las în cutia poştală? încerc eu o soluţie.
- Nţ. A mea e defectă. I-au rupt copiii din bloc uşa.
- Uite, am găsit, zice ea după câteva momente. Tu îţi faci treaba şi, când ai terminat, vii încoace. Eu voi încerca să vin mai repede. Şi aşa mă simt cam obosită şi nu prea îmi arde de discotecă. Suni, îţi deschid, îmi dai actele şi cheile şi gata!
- Bre, nu te deranjez la ora aia?
- Nţ. Fii serios că nu-ţi stă bine altfel.
Zis şi făcut. Se face ora de plecare, ajung la naşi, îi aburc în maşină (adică pe ei şi bagajele lor), ajungem la gară la ora preconizată, îi văd plecând şi fuga, fuga plec şi eu spre casă, urmând să fac halta promisă la Melania. Ajung la blocul ei, îi parchez maşina pe locul unde obişnuieşte ea şi intru în bloc. Mă opresc în faţa uşii ei şi apăs uşor pe butonul soneriei. Nimic. Niciun sunet, nicio mişcare. Mai fac o încercare, dar tot fără vreun rezultat palpabil. Minutele trec şi eu stau în faţa uşii neştiind ce să fac. Împins de nevoie, pun mâna pe clanţă convins că dacă nu a auzit soneria, cu siguranţă va auzi dacă zgâlţâi clanţa puţin. Surpriză! Uşa se deschide! În jurul meu plutesc inimioare şi fluturaşi în timp ce îmi spun ce frumos s-a gândit ea să lase uşa deschisă pentru mine. Intru în hol şi găsesc lumina aprinsă. Pentru mine este acum clar că se află la domiciliu. Mă uit în stânga şi în dreapta dar nu văd şi nu aud nimic. O strig încet, dar nu primesc niciun răspuns. Îndrăznesc şi intru pe holul spre camere cu gândul că o voi găsi acolo holbându-se la televizor şi trosnind seminţe. În prima cameră nu găsesc niciun supravieţuitor. Intru şi în a doua. Cu tot întunericul, văd în lumina care se strecura din holul intrării o chestie în pat. Fac o paranteză ca să-mi cer scuze pentru termenul ‘chestie’ dar forma pe care o văd în pat nu poate fi definită altfel. Seamănă cu o babă cu bigudiuri, dar nu cred că Melania se dedă la asemenea măşti de noapte. Pun actele şi cheile pe noptieră şi mă gândesc că aş putea face o glumă vie bună înainte de a pleca. Aşa că, mă aplec uşor peste pat şi strig ca la armată:
- Scoală, bre, că ţi-am adus cheile!
În acel moment se produce un fenomen straniu. ‚Chestia’ se ridică brusc şi începe să bântuie prin cameră şi prin holuri înfăşurată în voaluri şi cearşafuri, agitându-şi violent membrele, bătându-se de toţi pereţii şi scoţând sunete ciudate foarte puternice, care aduc în mod uimitor cu expresiile ‚văleu’, ‚vai de mine şi de mine’, ‚săriţi’. Las cheile şi actele şi, zbătându-mă să scap din tentaculele arătării dezlănţuite, reuşesc să o zbughesc pe uşă...
După o noapte nedormită, a doua zi am aflat adevărul. Mama Melaniei se oferise să vină pe la ea în vizită. Auzind propunerea ei, Melania s-a gândit că poate rămâne liniştită la discotecă deoarece eu voi găsi pe cineva acasă. Tot scenariul ar fi mers ireproşabil dacă biata bătrână nu s-ar fi simţit obosită şi nu ar fi vrut să se culce. Melania zice că au fost nevoie de trei vecini şi două hapuri de Diazepam ca s-o potolească pe bătrână, care acum refuză să doarmă cu lumina stinsă zicând că i s-a arătat Pompi, răposatul ei soţ...

Sarkozy versus Madonna

Nu sunt dintre aceia care consideră că ţiganii nu au o istorie. O au şi, din păcate, nu tocmai fericită. Pot spune, fără a fi un specialist în domeniu, că aş identifica şi unele urme de cultură, lucru care nu poate fi decât spre lauda lor.
În principiu, pot afirma că ţiganii sunt nişte victime, atât ale propriei istorii, cât şi a istoriei altora. Chiar dacă au avut vreodată intenţia, nu au avut puterea sau condiţiile de coagulare sau de coeziune care să la dea cel puţin spoiala unei civilizaţii.
Nu sunt nici dintre aceia care folosesc fraze sforăitoare de genul “nu toţi ţiganii sunt aşa şi pe dincolo, ci numai unele elemente negative care nu au nimic în comun cu restul populaţiei care îşi vede de muncă şi etc, etc”. Genul acesta de exprimări mi se par forţate şi nerealiste. În fond, fiecare trebuie să avem curajul să ne asumăm apartenenţa la o cultură sau la o societate aşa cum este ea, pentru că suntem membrii respectivei societăţi, pentru că noi o formăm. Aşa că, dacă românii sunt caracterizaţi (de exemplu, pentru că ei nu sunt...) ca leneşi, îmi place sau nu, îmi asum acest statut chiar dacă eu nu sunt leneş. Dar aparţin respectivei colectivităţi.
Pentru acest motiv nu văd de ce nu recunoaştem şi nu acceptăm statutul ţiganilor aşa cum sunt şi nu aşa cum am vrea noi să fie. Sunt murdari, sunt gălăgioşi, sunt obraznici, sunt mincinoşi şi Dumnezeu mai ştie cum sunt. Că sunt chiar aşa şi nu altfel o dovedeşte chiar migraţia lor de după Revoluţie. Toţi au plecat din ţară, unii cerând chiar azil politic, pe motiv că în România sunt împiedicaţi să se afirme, sunt împiedicaţi să muncească, într-un cuvânt sunt discriminaţi. Ce au făcut odată ajunşi în alte ţări? Ei bine, exact ce făceau şi în România. Nici vorbă de integrare, nici vorbă de muncă cinstită, nici vorbă de afirmare. Au furat la fel ca în România şi au minţit şi înşelat la fel ca în România. Practic, fundamentul migraţiei lor postdecembriste l-a constituit doar dorinţa lor de a găsi noi pieţe de furt şi cerşit.
Unul din subiectele nelipsite ale atacurilor din partea guvernelor occidentale la adresa guvernelor postdecembriste l-a constituit tocmai atitudinea statului faţă de problema ţiganilor. Indiferent de coloratura politică, toate guvernele noastre postdecembriste au fost acuzate că nu fac nimic pentru integrarea ţiganilor, pentru educarea lor şi câte altele. Francezi sau germani, englezi sau elveţieni, toţi se întreceau în a ne acuza de lipsa unor măsuri concrete. Acuzaţii venite de la catedră, fără o cunoaştere temeinică a realităţii, fără înţelegerea firii nesupuse a ţiganilor. Migraţia postdecembristă a ţiganilor le-a creat occidentalilor prilejul da a avea informaţii direct de la sursă. Capitalele lor sau oraşele mai importante sau umplut de cerşetori şi prostituate, metrourile şi autobuzele au început să răsune de muzica ţigănească, iar ţipetele lor obraznice să acopere discuţiile călătorilor.
Iată că occidentalilor li s-a oferit prilejul nesperat de a ne arăta pe viu cum să educăm şi cum să integrăm ţiganii. Credeţi că vreun guvern occidental a procedat astfel faţă de ţigani? Credeţi că i-a băgat în şcoli şi le-au dat posturi de directori executivi în multinaţionale? Nici gând. Singura măsură concretă luată de ei a fost să-i trimită la pachet înapoi în România. Ţiganii nu mai sunt cetăţeni europeni, deci problema nu mai e una europeană. Iată cum au apărut astfel elementele unei reale şi adevărate discriminări tocmai din partea celor care propovăduiau integrarea. Pentru că în nicio facultate din Franţa ţiganii nu au locuri rezervate la admitere, niciun post de televiziune din Germania nu prezintă toată ziua emisiuni cu şi despre ţigani, în nicio localitate din Anglia ţiganii nu şi-au construit palate ca în România.
Colac peste pupăză, s-au găsit personaje dubioase care s-au băgat în vorbă ca musca în lapte. Iar unul din aceste personaje este băbătaia de Madonna. Cum s-a manifestat respectiva cu ocazia concertului susţinut la Bucureşti e de notorietate, aşa că nu voi repeta.
Ceea ce mă interesează în acest moment, dar exact în acest moment când Sarkozy trimite ţigani la pachet în România este DE CE MADONNA NU ZICE NIMIC?

Prezentare pe plaja de la Sf. Gheorghe

E vară şi suntem în concediu. Locaţia temporară este Sf. Gheorghe Deltă. Asta ca să nu creadă cititorii că e vorba de alt Sf. Gheorghe. Suntem cazaţi la o familie (acesta este termenul folosit în mod uzual) formată din soţ (pe care nu-l vedem decât între două pahare de vodkă, pentru că pleacă la pescuit la patru dimineaţa şi revine seara la unsprezece), soţie (pe care o puteam vedea doar dacă intrăm în bucătărie şi un copil (pe care nu l-am văzut vreodată pentru că este ocupat). Zilnic parcurgem traseul casă plajă cu cea mai mare plăcere, deşi sunt vreo doi kilometri de mers. Ţinutul e deosebit de variat, atât din punct de vedere al florei, cât şi al faunei. Plaja are o lăţime enormă, un nisip fin şi mai are încă două calităţi: intrarea în apă se face treptat, iar dacă te plictiseşti de apa sărată, pur şi simplu dai colţul şi te scalzi în apa dulce a Dunării. Am localizat un loc aflat la o distanţă medie între marginea plajei şi ţărm, într-o zonă în care distanţa intre turişti era de minimum douăzeci şi cinci de metri. Undeva, în dreapta noastră, cam la 270 de grade şi 32’ est localizăm o familie care se expune din plin razelor solare. Am scris "din plin" pentru că o făceau la modul cel mai propriu, adică complet goi. Iar când am scris "complet goi", înseamnă că nu au nicio acoperire utilizată în mod curent pe plajă. Nu este o problemă care să ne deranjeze, aşa că ne vedem liniştiţi de ale noastre. Din când în când, câte unul din ei se scoală şi face o baie în apa mării, după care revine la aceeaşi postură. La un moment dat, atenţia ne este atrasă de un cuplu gălăgios care se apropie de noi, venind pe malul mării. Ce este caracteristic acestui cuplu este faptul că şi ei sunt goi complet. În timp ce procedăm la o evaluare a noii situaţii, văd cum cel de-al doilea bărbat îi face semne vădite de recunoaştere primului şi, luându-şi soţia de braţ, se apropie de cuplul întins pe nisip. Ajunşi lângă ei, cei întinşi se ridică, bărbaţii dau mâna, iar noul venit, făcând o totală abstracţie de lipsa oricărei ţinute vestimentare, zice:
- Costele, dă-mi voie să ţi-o prezint pe Mirela, soţia mea.
Cel numit Costel ia mâna femeii, se apleacă reverenţios şi i-o sărută, după care glăsuieşte:
- Îmi pare bine de cunoştinţă! Ea este Rodica, soţia mea, îşi prezintă el consoarta celor doi nou veniţi. Rodica, el este Mihai, colegul meu.
Auzind acestea, Mihai se apleacă la fel de ceremonios, ia mâna femeii şi i-o sărută.
Suntem bulversaţi. Nu ne imaginasem niciodată că poate exista atâta curtoazie la nişte persoane în pielea goală. Nu găsesc altceva decât să mă întorc spre soţie şi să-i spun:
- Cred că îi stătea mult mai bine cu o cravată bleu-geandarme.

Păstorel interzis

Epitaful lui:
Aici doarme Păstorel,
Băiat bun şi suflet fin,
Dacă treceţi pe la el,
Nu-l treziţi, că cere vin!

Şi alta scrisă pe când era internat cu probleme de ficat în Dealul Filaretului, la un sanatoriu situat pe Şoseaua Viilor (în Bucureşti):
Culmea ironiilor
Şi râsul copiilor
Să pun punct beţiilor
Pe Şoseaua Viilor!

La venirea ruşilor:
Pe drumeagul din cătun
Venea ieri un rus şi-un tun;
Tunul rus
Şi rusul tun!

Armistiţiul ne-a impus
Să dăm boii pentru rus!
Ca să completăm noi doza,
L-am trimis pe Petru Groza!

Statuii ostaşului sovietic:
Soldat rus, soldat rus,
Te-au ridicat atât de sus,
Ca să te vadă popoarele...
Sau fiindcă-ţi put picioarele?

Radioului (unde era invitat să intre prin str. Temişana, adică prin spate):
De un an şi jumătate
Mă băgaţi numai prin spate,
Pe când eu, întreaga viaţă
V-am băgat numai... prin faţă!

Diviziei Tudor Vladimirescu, decimată la Debreţin:
Din falnic vânător de munte
Mi te-a făcut Ana pandur!
Întâi şi-a-nfipt o stea în frunte
Şi-apoi un Debreţin în cur!

Comuniştii îşi măresc rândurile cu o parte din legionari:
Căpitane,
Nu fi trist!
Garda merge înainte
Prin partidul comunist!

După alegerile din 1946 se mai putea vedea pe garduri: Votaţi soarele!
Nu credeam s-ajung vreodată
C-am să pot să fiu în stare
Ca făcând pipi pe garduri,
Să o fac direct în... soare!

Din Banat până la Iaşi
Se resimte lipsa sării,
Fiindcă cei mai mulţi ocnaşi
Au ajuns la cârma ţării.

Votaţi soarele:
Când te văd aşa pe garduri
Şi cu raze împrejur,
Mai că-mi vine să te-asemui
Cu o gaură de cur!
 

Catren omagial către I. L. Caragiale:
Cu greu îmi vine să aştern,
Un adevăr ce nu-l suport,
Ca tocmai tu să fii cel mort
Şi Caţavencu cel etern...

La Pelişor, palat transformat de regimul comunist în casă de creaţie:
Voi, creatori ai artei pure,
Ce staţi acuma la pădure,
Să fiţi atenţi când vă plimbaţi
Să nu călcaţi în... ce creaţi!

Guvernul Groza:
În guvernul Groza, cel de concentrare,
S-au primit trei membri, pentru completare,
Însă ca să fie cabinet etern,
Îmi bag şi eu membrul... în acest guvern!

Zece membri de partid:
Zece membri de partid
Visau viaţă nouă
Unul a vorbit în vis,
Şi-au rămas doar nouă.

Nouă membri de partid
De marxism s-au copt!
Unul s-a răscopt din ei,
Şi-au rămas doar opt!

Opt membri de partid
Au trecut la fapte...
Unul a trecut la Tito!
Şi-au rămas doar şapte!

Şapte membri de partid
Fac afaceri grase,
Unul a intrat la zdup
Şi-au rămas doar şase!

Şase membri de partid
Au strigat lozinci,
Unul a strigat greşit
Şi-au rămas doar cinci!

Cinci membri de partid
Când au fost la teatru,
Unul n-a aplaudat
Şi-au rămas doar patru!

Patru membri de partid
Şi cam toţi evrei,
Unul a plecat în Eretz
Şi-au rămas doar trei!

Trei membri de partid
Vorbeau de război!
Unul a vorbit cam mult,
Şi-au rămas doar doi!

Doi membri de partid
Mândri ca păunul.
Unul a înnebunit,
Şi-a rămas doar unul!

Un membru de partid,
Cel mai lămurit.
A plecat cu Onete-ul
Şi n-a mai venit!

ZERO membri de partid,
Luptă pentru pace.
Că partidul nostru drag
Ştie el ce face!

Mircea Ionescu-Quintus despre Păstorel:
Să-nchinăm paharul
Pentru Păstorel:
N-a fost nici Cotnarul
Mai spumos ca el.

Steaua:
Câte stele sunt pe cer
Toate pân' la ziuă pier.
Numai una, ca o proastă,
Şade pe uzina noastră...

Cine-i mare, dă din mână şi-are 4 la română?
Cine-i la academie şi-are 4 la chimie?
Cine-n ţară este tare şi-are 4 la purtare?
Toate trei de le ghiceşti, 20 de ani primeşti.

Reclamă:
Îmi spunea un beţivan,
Rezemat contra perete:
Fetele din Popa Nan
E frumoase, dar nu-i fete!

La restaurantul Uniunii Scriitorilor:
Beau băieţii, harnici,
De cu seară-n zori,
Unii sunt paharnici,
Alţii... turnători!

Geometrie bahică:
Hrănit mai mult cu lapte şi iaurt,
Un grec văzu cu mintea-i înţeleaptă
Că între două puncte, cel mai scurt
Din drumuri, cu putinţă, e o dreaptă.

Dar axiomul devenit banal
Şi însuşit de vremile-aceste
A fost atunci precum va fi şi este
Valabil doar pe-un plan orizontal.

Şi dacă vrei să tragi învăţătură,
Un plan orizontal, când te gândeşti,
Constaţi că nu există în natură
Ci exclusiv în minţile greceşti.

Iar când în loc de lapte, bei "Madera",
Aceasta socoteală te conturbă
Căci tu nu uiţi că ai băut pe-o sferă
Pe care dreapta lui devine curbă.

Şi-n cap cu dreapta grecului defunct
Până ce vreun 'nalt areopag
O va fi pus definitiv la punct
Porneşti spre domiciliu în zigzag.

Prin anii '30 Viorica Porumbacu a scris nişte versuri de adâncă simţire şi vibraţie de genul:
"O, Europa, te simt în mine
Te simt vibrând adânc…"
A doua zi, Păstorel:
"Mult stimată Veronică,
Eu credeam c-o ai mai mică!
Dar mărturisirea-ţi clară
Din 'Gazeta literară'
Dovedeşte elocvent
Că în... chestia matale...
De-adâncimi fenomenale
Intră-ntregul continent!"

După prima vizită a lui Petru Groza în URSS, Păstorel a scris:
Din Galaţi la Port Arthur
Petru Groza, în carlingă,
N-a văzut atâta cur
Cât ar fi putut să lingă.

Iată, totuşi, una care v-a scăpat:
Caligula Imperator
A făcut din cal - senator,
Petru Groza - mai sinistru
A făcut din bou - ministru.

Răspunsuri date de copii din clasa a doua:

De ce a făcut Dumnezeu mame?
1) Ea e singura care ştie unde e banda de lipit.
2) Mai mult ca să cureţe casa.
3) Să ne ajute pe noi când ne năştem.
Cum le-a făcut Dumnezeu pe mame?
1) El a folosit pământ, cum ne-a făcut şi pe noi.
2) Magie, plus putere supremă si a amestecat mult.
3) Dumnezeu a făcut mame la fel ca mine şi tine... Numai că el a folosit piese mai mari...
Din ce ingrediente au fost făcute mamele?
1) Dumnezeu a făcut mame din nori şi păr de înger şi cele mai frumoase lucruri din lume şi o măsură de severitate.
2) Ele trebuie să aibă startul din oase de om. După aia s-a folosit foarte multă aţă, mă gândesc.
De ce Dumnezeu te-a dat pe tine mamei tale şi nu la altei mame?
1) Pentru că noi suntem neamuri...
2) Dumnezeu a ştiut că ea mă iubeşte mai mult decât mamele altor oameni.
Ce fel de fetiţă a fost mama ta?
1) Mama mea a fost totdeauna mama mea şi nimic altceva.
2) Nu ştiu, că nu am fost pe vremea aia, dar cred că a fost mare şefă.
3) Alţii îmi spun că ea era bună cândva.
Ce a trebuit să ştie mama ta despre tatăl tău înainte ca ea să se căsătorească cu el?
1) Numele lui de familie.
2) Ea a trebuit să ştie trecutul lui. Dacă a fost un escroc? Dacă se îmbăta cu bere?
3) Dacă face cel puţin $800 pe an, dacă el a spus ’nu’ la droguri şi ’da’ la treburile casei?
De ce mama ta s-a căsătorit cu tatăl tău?
1) Tatăl meu face cele mai bune macaroane din lume. Şi mama mea mănâncă mult.
2) Ea a devenit foarte bătrână şi nu mai putea să facă nimic fără el.
3) Bunica mea mi-a spus că mama mea nu a avut şapca gândirii pe cap când s-a măritat cu tata.
Cine-i boss la voi în casă?
1) Mama mea nu vrea să fie boasă, dar ea trebuie să fie pentru că tatăl meu e pămpălău.
2) Mama e. Poţi să-ţi dai seama după cum face inspecţia camerei mele. Ea vede orice sub pat.
3) Eu cred că mama e, numai pentru că ea are mai multe de făcut decât tatăl meu.
Care-i diferenţa dintre mama şi tata?
1) Mama lucrează la lucru şi lucrează acasă, iar tata lucrează numai la lucru.
2) Mama ştie cum să vorbească cu profesorii fără ca să-i sperie.
3) Taţii sunt înalţi şi puternici, dar mama are puterea reală, pentru că ea este cea pe care o întrebi când vrei să petreci o noapte acasă la prieteni...
4) Mama are magie, ea te face să te simţi bine fără doctor.
Ce face mama ta în timpul liber?
1) Mamele nu au timp liber.
2) O auzi pe ea zicând că plăteşte facturi toată ziua.
Ce ar trebui să schimbe mama ta, ca să fie perfectă?
1) În interior ea e deja perfectă. Pe dinafară cred că ar trebui o operaţie de frumuseţe.
2) Dieta.
Dacă ai putea să schimbi ceva la mama ta, ce ar fi?
1) Ea mă obligă tot timpul să îmi ţin camera curată. Aş şterge asta din ea...
2) Aş face-o mai deşteaptă. Atunci ea ar şti că sora mea e cea care a făcut prostii şi nu eu.
3) Eu aş dori ca ea să scape de ochii invizibili de la spatele capului.

Frumoasele frumoaselor

Alfa Romeo 8C 2900 B Corto Touring Berlinetta.

Inline 8 cylinders 2,9 liters engine. Only 20 cars were built between 1937 and 1939. This model won "Concours d'élégance" at Pebble Beach.

Bucciali TAV 8-32 Saoutchick "Fleche d'or" Berline.

V12 engine 4,9 liters. One of the first front wheel drive.

Bugatti Tipo 57C Van Vooren Cabriolet.

Inline 8 cylinders 3,3 liters engine. Unique car built in 1939. Wedding gift to Xá from Persia from the government of France.

Daimler Double-Six 50 Corsica Drophead Coupé.

7,2 liters V12 engine. Unique car built in 1931.

Delahaye 145 Chapron Coupé.

4,5 liters V12 engine. 5 units were built between 1938 and 1946.

Mercedes-Benz 710 SSK Trossi Roadster.

Inline 7,1 liters 6 cylinders engine. Unique car built in 1931. Won the "Concours d'élégance" of Villa d'Este in 2007.

Napier-Railton Special.

24 liters 12 cylinders aircraft engine. Power estimated at 600 HP. One built in 1939. Set 47 world speed records.

Rolls-Royce Phantom I Jonckheere Coupé.

7,7 liters 8 cylinders inline. One built in in Belgium in the 30's. Brought at auction by a jappanese for $1,5 million.

Voisin C20 'Mylord' Demi-Berline.

4,9 liters V12 engine. One built in 1931.

Talbot-Lago T150 C Figoni et Falaschi "Goutte d'eau"4 liters 6 cylinders inline engine. Only 16 units built. Valued at $3 millions.