"Am stat 13 în temniță pentru un popor de idioți". Petre Țuțea, filosof, (1902-1991)

marți, 3 august 2010

Poliţistul sinucigaş?

PolitistTuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Cu ceva ani în urmă veneam spre casă cu autoturismul propriu. Am făcut stânga din Şoseaua Giurgiului şi urma să trec peste o cale ferată uzinală care intra în curtea Uzinelor Autobuzul. Era o noapte cruntă de noiembrie, fără lună, dar cu o burniţă care te înfiora la gândul câinilor fără adăpost. Ca şofer autentic ce mă aflu, opresc instinctiv înaintea trecerii de cale ferată ca să mă asigur. Mă uit prin geamurile aburite şi plouate din dreapta şi nu văd altceva decât un întuneric de nepătruns. Mă uit şi în stânga cu acelaşi rezultat. Pe când intenţionez să bag în viteză, mi se pare că zăresc ceva cu coada ochiului în partea stângă. Era un fenomen ciudat, de parcă în întuneric se deplasa un alt întuneric. Mă uit mai atent şi văd cum luminiţele blocurilor din depărtare dispăreau după o linie precisă. Atras de fenomenul misterios mă uit mai atent şi îmi dau seama că, ceea ce credeam eu că este un întuneric, era un vagon de marfă. Care se apropia vertiginos fără lumini de semnalizare sau manevrant, scăpat probabil din cârlig. Vagonul s-a îndepărtat undeva în partea dreaptă, iar eu mi-am continuat drumul spre casă, tremurând la gândul celor ce s-ar fi putut întâmpla dacă nu opream ca să mă asigur. Şi nu exagerez dacă vă spun că, de atunci, am rămas cu o traumă care devine evidentă ori de câte ori trec o cale ferată.
Acum, ne deplasăm într-o coloană lungă de câteva zeci de kilometri spre litoralul însorit al Mării Negre. E un sfârşit de săptămână de iulie, dar aglomeraţia depăşeşte previziunile cele mai pesimiste. Abia mişcându-ne ajungem la capătul autostrăzii, fac rondul giratoriu, trec pe sub pod şi mă îndrept spre Cernavoda, având în stânga centrala nucleară. Reuşesc să trec şi peste canal şi, încet, încet, ajung la trecerea de cale ferată. Chiar pe şine, un agent de circulaţie îşi vântură semnificativ mâinile ca să ne facă să trecem mai repede. Mai mult, şinele sunt traversate de o panglică galbenă de interzicere. Trauma din dotare intră în funcţiune: opresc şi încep să mă asigur din toate părţile. Deconcertat, poliţistul zbiară la mine, dând disperat din braţe în acompaniamentul claxoanelor coloanei de maşini din spatele meu:
- Ce faci, domnule? De ce nu treci?
Liniştit, întorc capul spre el şi îi explic, arătându-i cu degetul prin fereastra deschisă:
- E o trecere de cale ferată!
- Eşti sănătos la cap? Nu vezi că sunt EU aici, pe şine? mă întreabă acesta holbându-se la mine cu ochii cât cepele.
- De unde ştiu eu că nu vrei să te sinucizi? îi răspund calm, după care îmi termin operaţiunea de asigurare şi bag în viteză.
Mă îndepărtez şi, în oglinda retrovizoare, îl văd pe om rămas mut, cu braţele pe lângă corp. În fond, nu poate fi nimeni amendat pentru exces de prudenţă, nu?
Să auzim de bine!

4 comentarii:

  1. Esti incredibil! Am ras de-a binelea. Doamne ce tare! Bineinteles ca el n-a inteles de prima data, pun pariu si rmaasese mut doar pentru ca trebuia sa se gandeasca si sa inteleaga ce i-ai spus. :)) O gluma mai buna nici ca se putea, desi inteleg c-a fost fapt real. :))))

    RăspundețiȘtergere
  2. @ QEDŞ Da, toate faptele pe care le povestesc sunt reale. Am schimbat uneori numele şi data când s-a petrecut. Şi ai mei au râs în maşină cu hohote. De fapt, de câte ori trec acum peste o cale ferată familia îmi reaminteşte întâmplarea...

    RăspundețiȘtergere
  3. @ Blogul Unui Motrean: Hi hi...

    RăspundețiȘtergere

Comentează, comentează! Ceva tot trebuie să fie de comentat!