Note şi impresii de călătorie din şi despre Thasos, insula verde (2)

Plecarea

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Ca de obicei, ceasul a sunat la ora 3. Şi tot ca de obicei, soţia se culcase la două şi jumătate. Situaţia se repetă în fiecare an, deşi îi atrag atenţia la modul cel mai serios că, din moment ce conduc eu, ar trebui ca să fie odihnită când pleacă la un aşa drum lung… Iar ea găseseşte tot felul de scuze copilăreşti, ba că a trebuit ca să facă pacheţelele pentru drum, ba să pună sucurile la rece, ba că a trebuit ca să verifice bagajele şi altele de genul acesta…

Pornim motorul la patru şi treizeci, cu o jumătate de oră întârziere, dar această plecare se va dovedi sub rele auspicii. Ne oprim la benzinărie ca să mai completez ultimii centimetri cubi de benzină şi îmi fac socoteala că, ieşind pe şoseaua Măgurele voi face o afacere bună şi voi evita linia de tren de la Domneşti. Socoteală eronată total, pentru că o mare porţiune se dovedeşte atât de distrusă, încât mă gândesc la întoarcerea acasă… Ne ajută Dumnezeu şi depăşim cursa cu obstacole şi ne continuăm drumul spre vama Giurgiu. Şi tot ca de obicei, sunt gata ca să ratez ieşirea spre Oinacu din cauzele binecunoscute la români a lipsei oricărei semnalizări. La bezinăria din vamă mai completez vreo trei litri de bezină consumată pe drum şi intru în coloană. Care coloană? Păi, coloana făcută la intrarea pe pod din cauză că bulgarii s-au apucat să repare podul. Oameni harnici, bulgarii ăştia de s-au apucat ei în plină criză ca să repare podul pe care abia se mai poate circula în partea românească…

Trece şi momentul dificil al aşteptării de vreo treizeci de minute şi năvălim pe teritoriul bulgar, în căutarea celebrei rute E85. Nu înainte de a cumpăra de la benzinărie o vignetă pentru o lună de zile, pentru că nu au pentru o săptămână. Evident, şi preţul este pentru o lună…

De rută dăm după ce trecem de Byala şi facem la stânga. Drumul este oarecum banal, din moment ce vedem aceleaşi case prost întreţinute şi localităţi aproape pustii… Remarc în mod deosebit la trecerea prin Ruse bălăriile crescute mult faţă de anul trecut pe peluza dintre benzi. Nici nu mă mir pentru că, probabil din motiv umanitare, sunt netunse de pe vremea lui Jivkov. Avantajul faţă de ruta prin Sofia este numărul scăzut de localităţi de pe traseu. Dar o minune se produce. Ajunşi la Velico Târnovo ne este dat ca să vedem o minunăţie de oraş suspendat pe coastele munţilor. Trecem printr-un mic tunel şi putem admira frumuseţea unui oraş suspendat şi din alt unghi. Vă spun sincer că am redus viteza la minimul posibil că să putem admira cu respiraţia tăiată un oraş cu case având acoperişurile pe cer.

Drumul continuă peste munţii Rodopi şi se pare că această variantă de trecere a lor se dovedeşte cea mai lesnicioasă. Aproape nici nu ştim când am trecut de ei. Ţinem ruta E85 pe un carosabil foarte bine întreţinut şi ajungem uşor, uşor, aproape de Svilengrad. Virez la dreapta şi intru pe drumul care presupun că mă duce la vama cu Grecia pentru că, inspiraţi de spiritul românesc, bulgarii nu au pus niciun indicator. Din această şosea se face la un moment dat o ieşire la stânga spre vamă, aşa că virez la stânga. Virez de pomană pentru că drumul pe care am intrat mă duce într-o zonă de duty free. Disperat, mă opresc neştiind ce să mai fac, deşi în jurul meu sunt destui bulgari dotaţi cu harul vorbirii. Am spus neştiind ce să fac, pentru că bulgarii vorbitori nu ştiu vorbi nicio altă limbă. De pomană am încercat ca să spun Grecia în română, greacă, engleză, franceză, spaniolă sau italiană. Până nu am spus Gârţia, nimeni nu a înţeles nimic. Şi misterul este devoalat: drumul corect există, este cu adevărat la stânga, numai că este paralel la un metru cu cel pe care intrasem, fiind mascat de vegetaţia crescută sălbatic prin zonă.

Reuşesc să intru pe şoseaua corectă şi mă trezesc în faţa punctului vamal. Mă trezesc fără rost pentru că trebuie ca să mă culc la loc. Pentru că toţi stăm la o coadă respectabilă din cauza unui SUV doldora de români cu ceva probleme. Şi stăm, şi stăm, şi stăm… Până când vameşii decid ca să mai deschidă un ghişeu. Mă fofilez urgent la noua coadă ca să încep să stau şi acolo. Şi stau, şi stau,… Iar coada iniţială începe să se subţieze până la dispariţie. Nu am de ales şi mă reînscriu la ghişeul iniţial şi reuşim ca să trecem după trei maşini. Trec de vamă şi trag urgent la umbră pentru o scurtă haltă de alimentare cu carbohidraţii şi vitaminele liposolubile de care are nevoie organismul meu atât de greu încercat.

După care ne continuăm drumul spre ţinta noastră: Thasos. Ca să mai înviorez puţin atmosfera, îi dau cuvântul Andreei. Pentru cei care nu o cunosc, Andreea este vocea de pe GPS-ul instalat pe telefon. Mai bine o ţineam tăcută, mută, fără glas! Pentru că, setând pe GPS Thasos, Andreea a crezut că orice ferry-boat ne va duce acolo. Drept pentru care mă îndrumă şi mă anunţă că am ajuns tocmai când eram pe cheul din Alexandroupolis şi nu pe cel din Keramoti! Trag maşina pe cheu, coborâm şi mă fixez la o casă de bilete ca să fac cuvenita plată. Amabilă, fata mă anunţă costul unei călătorii până în insula Samothrake! Îi răspund la fel de amabil că nu acum mă interesează această insulă, ci Thasos. Fără să-şi piardă amabilitatea, deşi impresia generală era că vorbea cu un retardat, fata mă informează că pentru Thasos trebuie ca să ajung mai întâi tocmai hăt, în Keramoti! Ştiu că este hăt! pentru că ne mai despart cel puţin o sută de kilometri. Pe care îi parcurgem pe o temperatură exterioară de treizeci şi opt de grade Celsius la umbră! Compresorul de aer condiţionat lucrează din greu, dar reuşim ca să ajungem la breteaua pe care trebuie ca să facem stânga spre Keramoti. Hehe, surpizele continuă, pentru că mai avem nouă kilometri până în localitate. Îi parcurg cu viteză maximă şi bine fac pentru că, ajunşi pe cheu, achităm biletele şi abia apucăm ca să ne suim pe navă, că aceasta pleacă.

Drumul nu durează mult, iar imaginea văzută de pe ultima punte a navei este superbă, lucru confirmat şi de pescăruşii care aproape că ni se aşază pe mâini pentru a-şi cere cuvenitele drepturi alimentare… Debarcăm în regim de urgenţă şi GPS-ul meu biologic îmi spune ca să merg la dreapta. Aşa fac şi nu fac rău pentru că ajungem fix în faţa hotelului Esperides în zece minute. Mă prezint la recepţie, iar patroana, doamna Cristina Spilioti mă întâmpină, provocându-mi prima surpriză: este o doamnă atât de venerabilă încât cu greu îmi pot imagina că voi putea bea ouzo cu ea sau dansa sirtaki… Dar cu insistenţă, doamna îmi provoacă şi o a doua surpriză, completând ea formularul de cazare, şi nu supunând turistul la această corvoadă, aşa cum se obişnuieşte pe la noi. Hotelul este curat, proaspăt zugrăvit, cu mobilier din lemn, fraţilor! Cu mobilier din lemn, nu plastic nenorocit! Canapelele nu sunt uzate şi braţele fotoliilor nu sunt slinoase. Dar adevărata surpriză ne este produsă de cameră. De fapt, hotelul nu este hotel, ci o suită de mici ansambluri de câte două garsoniere la etaj şi două la parter, separate de alei şi scări tradiţionale greceşti. Camera, ei bine, camera este uriaşă, cu un balcon atât de lat încât îmi este frică să îl traversez, trei paturi împărăteşti cu saltele nefleşcăite şi perne pneumatice. Iar baia este de hotel cu patru sau cinci stele, cu un sistem de duş pentru care îmi trebuie un sfert de oră ca să îi învăţ funcţionarea.

Ne despachetăm catrafusele şi, aşa cum păţesc de fiecare dată când conduc mult, nu îmi arde de somn, drept pentru care ne spălăm, ne gătim şi plecăm ca să vizităm Limenas noaptea. Thasos, păzea, venim!

Să auzim de bine!

Note de călătorie din şi despre România. Iaşi, un oraş nepromovat (3)

Postarea a fost mutată aici.

Note de călătorie din şi despre România. Iaşi, un oraş nepromovat (2)

Postarea a fost mutată aici.

Note de călătorie din şi despre România. Iaşi, un oraş nepromovat (1)

Postarea a fost mutată aici.

Avantajul de a fi securist

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Iată că revin cu alte întâmplări legate de drumurile pe care le-am făcut în Turcia pe care, exceptând ultimul, le-am efectuat cu maşina din dotarea personală. Atunci când am plecat prima dată, am făcut-o singur, singurel. Şi cu portbagajul gol. Nu rulmenţi, nu farfurii, nu mercur, nimic din toate astea. Doar o gentuţă cu schimburile necesare pentru o plimbare de o săptămână. Deşi plecasem spre Giurgiu, mă întorc din drum şi ies din ţară pe la Călăraşi. Ieşind din vamă în Bulgaria, trag pe dreapta pentru a mai face un ultim control al meu şi al maşinii, ca să îmi pregătesc flaconul cu suc şi biscuiţii la îndemână. Undeva, în stânga mea, văd un grup de trei persoane ieşind dintr-o Dacia şi îndreptându-se spre mine.
Se apropie, ne salutăm şi unul din ei mă întreabă dacă mă tentează avantajele mersului în grup. Un sondaj rapid de imagine îmi conferă elementele necesare pentru accept. Mai mult, mă ofer să iau cu mine în maşină unul din membrii grupului lor pentru a birui mai uşor singurătatea. Formăm echipele şi demarăm. Comparativ cu şoselele din ţară, cele din Bulgaria mi se par de vis. Dar nu pot fructifica la maximum acest avantaj din cauza faptului că şoferul celeilalte maşini conduce lent, mult prea lent şi ceea ce trebuia să se întâmple s-a întâmplat: ne-a apucat noaptea pe drum. Este decembrie, este noapte şi noi suntem în plină traversare a munţilor. Stilul dezastruos de conducere asociat cu mersul pe serpentine solicită mult prea mult motorul plăpândei maşini, care se încinge la maximum, iar o conductă de la instalaţia de răcire plesneşte. Îi văd cum trag pe dreapta, opresc şi eu şi în timp ce mă apropii îmi dau seama că sunt de prisos cuvintele: de sub capotă ies vălătuci de abur. Mă uit în sus, mă uit în jos, nici urmă de maşină sau posibilitate de ajutor. E noapte, e frig şi suntem singuri în munţi.
Nu am altceva mai bun de făcut decât să îmi suflec mânecile şi să mă apuc de treabă. În timp şi cu răbdare ca să nu mă opăresc de la aburii instalaţiei de răcire, reuşesc să identific conducta plesnită şi să îmi dau seama că termostatul este defect. Scot termostatul, scurtez conducta astfel încât să elimin plesnitura şi le pun pe noile cunoştinţe să se apuce să topească zăpadă ca să avem ce pune în instalaţie de răcire. În timp şi cu oarece efort reuşim să repunem maşina în funcţiune, aşa că putem pleca din nou la drum.
A doua zi suntem în Istanbul. Ajungem la hotel fără absolut nicio problemă pentru că ei nu sunt la prima vizită şi cunosc traseul foarte bine. Ne plimbăm, vizităm, facem cumpărături împreună, iar Sf. Nicolae ne prinde tot în Istanbul, aşa că organizăm o mică serbare ad-hoc gândindu-ne la cei de acasă.
Zilele trec repede şi vine momentul întoarcerii. Drumul decurge fără nicio problemă, dacă nu punem la socoteală faptul că am parcurs în două zile un traseu pe care l-aş fi parcurs singur într-o singură zi sau mai puţin. Revenirea în ţară am făcut-o tot pe la Călăraşi, gândindu-ne că este o vamă mai puţin aglomerată. Ieşim din vamă şi îi văd pe noii prieteni că trag pe dreapta. Cobor, mă apropii şi aflu că, din cauza unei defecţiuni la instalaţia electrică, motorul nu mai porneşte. Deşi mi-am pus la bătaie toate abilităţile mecano-electrice, nu reuşesc să fac altceva decât să le descarc şi mai rău bateria. Nu ne rămâne decât soluţia remorcării. Omul scoate din portbagaj un cablu din cupru folosit atunci când iei curent de la altă maşină. Nu-mi pot imagina că un cablu din cupru cu o secţiune de câţiva milimetri poate rezista la asemenea forţe de rupere, dar în lipsă de ceva mai bun legăm cele două maşini cu el.
Şi pornesc. Atât de lin încât reuşesc să nu rup cablul. Mulţumită mersului pe autostradă, ajungem la Bucureşti fără ca acesta să se rupă. Dar, odată intraţi în oraş, încep problemele. Stopurile dese şi nervozitatea celorlalţi parteneri din trafic care claxonează în neştire contribuie la ruperea cablului. Coborâm, îl înnodăm şi pornim. După un scurt timp, cablul iar se rupe. Şi tot aşa, până ajunge să fie atât de scurt încât maşinile stau legate bară la bară. Nu mai putem conduce niciunul în aceste condiţii, aşa că mă gândesc la o altă rezolvare. Îmi amintesc că în apropiere stă un vechi prieten, aşa că mă reped până la el. Îl găsesc acasă şi culmea, omul are o ştangă de remorcare disponibilă. Cuplăm maşinile din nou şi pornim spre casă.
Ajungem acasă (întâmplarea a făcut să fim vecini de stradă), ei foarte bucuroşi, iar eu foarte nervos. Toate aceste ore care îmi întârziaseră apropierea de casă mă aduseseră la limita răbdării. Dar toţi nervii şi toată supărarea mi-a trecut când noul prieten mi-a făcut o mărturisire:
- Ştiţi, atunci în vamă, la plecare, am venit la dumneavoastră şi v-am abordat pentru că eram convinşi că sunteţi securist şi ne puteţi fi de ajutor.
- Dar de unde aţi tras concluzia asta, îl întreb eu amuzat.
- Păi, numai un securist putea pleca în Turcia, de unul singur şi cu portbagajul gol.
Să auzim de bine!

Note şi impresii de călătorie din şi despre Corfu, insula feacilor (4)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Iată că a venit şi momentul întoarcerii acasă. Suntem tăcuţi, ne este greu să ne privim şi oftăm la tot pasul. Bagajele sunt strânse de cu seară şi nu ne este frică să le lăsăm în maşină peste noapte. De altfel, în prima zi am trăit ruşinea de a fi singurul şofer care cupla alarma la maşină după ce o parca. În zilele următoare mi-am corectat comportarea... La 7:30 suntem în sala de mese şi fetele de acolo ne servesc politicoase micul dejun, deşi ora de începere a mesei este 8. Doar le explicasem că vrem să plecăm. Părăsim hotelul cu ultimele sacoşe uşuraţi că nu am fost supuşi umilinţei cu predarea camerei. Ca turist, nu mi-am imaginat niciodată că ar exista vreun motiv ca să las camera altfel decât am găsit-o. Ajungem cu sufletele grele în Lefkimmi la 7:45 şi suntem nevoiţi să aşteptăm deschiderea casei de bilete până la ora 8, când îl vedem pe casier cum coboară din maşinuţa lui cu o cană de cafea într-o mână şi cu o geantă în cealaltă făcându-ne să ne întrebăm cum a condus. La 8:30 fix, ferry-boat-ul părăseşte insula Corfu care ne va aduce bucuria şi lacrimile atâtor amintiri şi care acum, este o parte din sufletele noastre.
Ajunşi pe continent nu stăm mult pe gânduri şi pornim în forţă. Dăm de autostradă (alimentarea maşinii o făcusem cu o seară înainte în Corfu) şi începem să ne relaxăm privind frumuseţea peisajului. Dar, se pare că şi în Grecia funcţionează zicala cu minunea care nu ţine mai mult de trei zile pentru că, abia începusem concursul „Cine numără mai multe tuneluri” că ne trezim că drumul este blocat de surpări masive de maluri datorate ploilor recente. Suntem redirecţionaţi către Metsovo, ceea ce înseamnă 20 kilometri de mers înapoi. Şi aşa suntem trişti din cauza plecării, aşa că această deviere nu reuşeşte să ne supere mai rău. Încă. Pentru că, naivi cum suntem, habar nu avem pe ce rută suntem deviaţi. Este o rută pe care, probabil, o folosesc sinucigaşii din Grecia... Un drum exclusiv de munte, cu şaptezeci (70!) de kilometri de serpentine „în ac de păr”! Singurul lucru pe care reuşim să-l realizăm este că urcăm, urcăm încontinuu. Dar de înaintat ba, din cauza serpentinelor. Intervine şi un moment în care reuşim să ne descreţim puţin frunţile. Probabil că, în urmă cu câteva zile, o broască ţestoasă tânără şi neliniştită a început să traverseze şoseaua. Dând dovadă de o viteză şi o tenacitate deosebite, acum este ajunsă pe celălalt sens. Opresc maşina, cobor şi duc broasca pe pajiştea spre care ţintea, fapt care a scutit-o de vreo alte trei zile de mers în goană... În general îmi plac serpentinele, urăsc drumurile monotone, de câmpie, dar acum mi s-a acrit. Cred că nu mai suport să văd serpentine nici în poze. Ne ajută bunul Dumnezeu să le terminăm, trecem puţin de Grevena şi intrăm pe autostrada mult iubită. Opresc zece minute la primul grup sanitar, iar copila, după ce coboară din maşina care o hâţânase câteva ore bune mă întreabă dacă e cutremur, într-atât era de ameţită din cauza serpentinelor. Şi pornim din nou. Cu 130 km/oră, cât e limita legală, lăsăm în dreapta aceleaşi drumuri aproape pustii care duc spre Salonic şi ne îndreptăm spre graniţă. Aici trebuie să vă mărturisesc faptul că, de câteva ori, ajuns în dreptul unor bretele de ieşire de pe autostradă, am fost tentat să trag de volan spre dreapta, către Athena, chit că, nemaiavând bani şi motorină, riscam să rămânem acolo...
Înainte de a intra în vama cu Bulgaria oprim la supermarket-ul (ultimul pe teritoriul grecesc) Moutsatsis de unde ne mai dotăm cu câteva sticle de suc şi câteva pungi de nimicuri de ronţăit. În vamă sunt salutat de vameş cu un “Să trăiţi, căpitane!” datorită şepcii din dotare şi pornim la drum întins spre casă, profitând de fiecare curbă pentru a ne mai uita odată în urmă. Rămas bun, Grecia! Te iubim, dar dragoste fără suferinţă nu se poate...
De multe ori, rulând pe drumurile Greciei (şi nu numai) ne-am pus întrebarea (eu şi soţia) de ce nu rămânem acolo odată pentru totdeauna. Ei bine, ne-am tot gândit şi socotit şi nu cred că o vom face. Nici acum şi nici altă dată. Acolo este visul nostru, este bucăţica noastră de speranţă, colţul nostru de rai. Visăm la ea şi o dorim timp de luni de zile, iar bucuria revederii şi a şederii capătă proporţii şi aspecte umane. Dacă am rămâne acolo, la ce am mai visa?
Şi începem calvarul drumurilor prin Bulgaria. Mergem pe o autostradă cu 80 km/oră şi brusc apare un indicator de limitare la 100 km/oră, iar după fix douăzeci de metri (!) unul de limitare la 80 km/oră! Mai mergem ce mai mergem şi apare un indicator de limitare la 60 km/oră. Şi mergem aşa kilometri întregi fără să mai apară cel de terminare a restricţiei. Dăm de o porţiune de autostradă lungă cât vezi cu ochii, fără curbe, poduri sau pericole de alunecare sau căderi, fără drum alunecos sau bretele de ieşire, iar viteza este limitată la 60 km/oră! O altă porţiune de vreo zece kilometri, întinsă, netedă ca în palmă are viteza limitată la 40 km/oră pe motiv că e drum cu denivelări! Iar situaţia se repetă la nesfârşit. Cei 40 km/oră din localităţi mă obligă să utilizez treapta a doua, ceea ce înseamnă consum sporit (ca să nu mai vorbesc de timpul pierdut). Aceleaşi localităţi pustii ca şi la ducere. Aceleaşi imagini oarecum dezolante ale unor case sărăcăcioase şi neîngrijite. Vedem cum se lasă seara, vedem cum se întunecă şi noi mergem şi mergem... Şi mai vedem o mulţime de maşini Logan cu număr de Bulgaria. Dar nu reuşesc să observ nici măcar o fereastră luminată de ecranul unui televizor. Timorat de colaborarea care poate apărea între lăcomia de şpagă a poliţiştilor bulgari şi lăsarea întunericului refuz să risc o depăşire a vitezelor indicate. Colac peste pupăză, începe o ploaie cu spume de mai mare dragul. Fetele mele sforăie subţire întinse care pe unde apucă, iar eu îl ascult pe Nikos Valantis cu „Palamakia”. Într-o localitate am plăcerea deosebită de a ţine în spatele meu o maşină a poliţiei bulgare pe o distanţă de vreo patru kilometri. Ce să le fac, aveam restricţie la 40 km/oră... Ca o ciudăţenie, acum că ne apropiem cât de cât de casă, observ că NICIUN şofer bulgar, dar absolut NICIUNUL (indiferent de vârstă, sex sau orientare religioasă) nu păstrează limitările de viteză. Ceea ce mă face să mă întreb: atunci pentru cine au fost puse? Nu cumva pentru jecmănit turiştii străini? Ne apropiem de Ruse şi frustrarea mea atinge culmi nebănuite. Îmi vine să cobor şi să merg pe jos... Văd vama, aproape că îmi vine să întind mâna să o ating, iar eu mă târâi ca o omidă prin oraş. Mi-au trebuit 45 de minute pentru a traversa un târg aproape pustiu... În vamă suntem întrebaţi de unde venim, ni se urează călătorie plăcută în continuare şi intrăm pe drumul spre Bucureşti. Sunt convins că nu m-ar mai fi lăsat să trec dacă îi spuneam câte ore am condus. Ultimele ore am condus cu calculatorul de bord potrivit pe indicarea numărului de kilometri rămaşi de parcurs până la următoarea alimentare... Am consumat din greu pe serpentine şi acum se vede. Dacă la dus, odată ajunşi în Corfu mai aveam motorină pentru mai mult de patru sute de kilometri, acum ajungem în faţa casei cu motorină doar pentru şapte kilometri! Plouă, este ora 01:30 ceea ce înseamnă că am condus încontinuu şaptesprezece ore şi jumătate, mult, mult peste timpul estimat. Dar suntem acasă şi asta înseamnă că prima grijă este să NU lăsăm bagaje în maşină peste noapte. Iar oraşul mă întâmpină cu primul rahat de câine pe care calc la coborârea din maşină. Aerul pestilenţial al gunoaielor dintre blocuri ne umple plămânii şi rămânem doar cu amintirea şi imaginile Greciei. Toţi suntem trişti şi cărăm bagajele cu buzele strânse. Licărirea pe care o văd pe obrazul soţiei să fie o lacrimă?
În rezumat, două au fost concluziile cu care am rămas în urma acestui concediu:
1. Iubim Grecia mai mult ca niciodată,
2. Nu vom mai merge NICIODATĂ în Grecia trecând prin Bulgaria.
Am parcurs 1.115 kilometri, cu o viteză medie de 76 km/oră şi mai am motorină pentru 7,7 kilometri. Abia după două zile am putut să-mi destind piciorul drept, cel care stătuse atâta timp pe pedala de acceleraţie... Cineva mi-a sugerat că cele din fag sunt mult mai rezistente…
Să auzim de bine!

Note şi impresii de călătorie din şi despre Corfu, insula feacilor (3)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Pornind de la sud la nord şi de la est către vest într-un ocol al insulei, iată staţiunile care merită o atenţie deosebită (este o selecţie aleatorie şi personală pentru că varietatea acoperă toate gusturile şi pretenţiile).
- Kavos, o localitate ceva mai mare decât cea în care se află hotelul nostru, foarte dotată cu magazine şi localuri de distracţie, situată chiar în extrema sudică a insulei, cu o plajă largă şi nisipoasă şi o apă minunată;
- Mesoggi, o localitate micuţă, cu o plajă nisipoasă mare cât toate zilele şi o apă de cristal;
- Moraitika, cu o plajă asemănătoare, dar mai dotată la capitolul taverne, magazine, distracţie. Între Mesoggi şi Moraitika îşi varsă apele în mare râul Mesoggi. Pe malurile lui se află cheurile unde acostează vasele care fac croaziere spre alte insule sau spre continent. În Moraitika se găsesc numeroase vestigii din vremea ocupaţiei romane (urmele unei locuinţe, ale unei băi etc). Mă uit la ruinele băii şi mă gândesc ce înţelegeau anticii prin civilizaţie, la cât de mult se respectau şi ce concepţii aveau din moment ce, în colţişorul acesta uitat de lume, şi-au găsit timp să construiască şi o baie;
- Benitses cu o plajă mică, îngustă şi pietroasă, destinat mai mult practicării sporturilor nautice;
- Kerkyra, capitala insulei, unde e bine să mergi ca să o vizitezi şi nu ca să faci plajă. Sfatul meu prietenesc este să îi consacraţi două zile: una pentru monumente şi alta pentru magazine deoarece scriu aceste rânduri şi îmi dau seama că sunt atâtea locuri interesante încât nu am pe care să vi-l recomand primul. Noul Fort, Vechiul Fort, Esplanada, Biserica Sf. Spiridon, monumentul lui Menecrates, Muzeul Arheologic, Muzeul de Artă Asiatică sunt doar puţine, foarte puţine din locurile care îmi vin acum în minte.
- Mergând spre nord în continuare este staţiunea Gouvia, aşezată într-un golf şi având în faţă insula Lazaretto. Sunt convins că numele ei vă spune totul despre fosta ei destinaţie… Dacă nu, vă spun eu: în vechime era locul de carantină al leproşilor. De aici a rămas expresia că leproşii erau trimişi la lazaret.
- Urmează Ypsos (nu are nicio legătură cu materialul de construcţie…), o staţiune bine dezvoltată şi cu o plajă lungă cât o zi de post;
- Vine localitatea Barbati cu o plajă prinsă între coastele munţilor, ceea ce face ca şoseaua să nu mai urmeze linia litoralului. Pe pantele muntelui se află Hotelul Pantokrator, hotel pe care îl consider a avea vederea cea mai frumoasă dintre hotelurile de pe coasta estică a insulei. O mică observaţie legată de numele localităţii: în limba greacă nu există semn pentru fonema „b” deoarece litera „β” (beta) se pronunţă „v” în cuvinte. De aceea, e posibil să găsiţi hărţi în care numele să apară ortografiat Mparmpati, unde grupul “mp” se pronunţă în greceşte „b”. Într-o croazieră pe una din insule am găsit un local cu titulatura aparent ciudată de „Mpar”. Desigur, nu era altceva decât binecunoscutul „Bar”.
- Vin la rând o suită de staţiuni micuţe, dar în care găsiţi tot ce vă doriţi: Nissaki (se traduce prin Insuliţă),
Kalami aşezată într-un golf nisipos, Kouloura şi Kassiopi, care este şi un port mai măricel, după care începem să virăm către coasta vestică a insulei.
- Vine la rând localitatea Roda cu o plajă îngustă şi şerpuită. De aici vi se deschid drumuri către numeroase locuri pline de vestigii istorice.
- Sidari, unde veţi avea prilejul să admiraţi (şi nu exagerez) adevărate opere de artă produse de eroziunea malurilor. Cel mai renumit loc de admirat este Canal d’Amour. Frumos nume şi sugestiv, nu?
- Cotim din nou la stânga şi începem să parcurgem coasta vestică a insulei.
- Prima localitate mai importantă are un nume puţin ciudat, Aghios Gheorghios ton Pagon, ceea ce s-ar traduce prin Sfântul Gheorghe al lui Pagon. O plajă nisipoasă şi liniştită sporeşte farmecul dat de golful perfect rotund şi cu apa de cleştar.
- Urmează Paleokastritsa, o localitate deosebit de mare, cu multe centre de scufundări şi plaja împărţită în mai multe golfuleţe, unele nisipoase, altele stâncoase, dar toate minunat de frumoase. Ca şi în Kassiopi sau Roda, de aici vi se deschid numeroase drumuri spre adevărate vestigii.
Mergând spre sud, urmează o porţiune stâncoasă, cu plaje care nu sunt accesibile decât dinspre mare, dar care nu le ştirbeşte frumuseţea. Şi o ţinem aşa, prin munţi şi văi până dăm de Ermones, cu o plajă mică, prinsă între coastele munţilor şi un hotel cu o aşezare superbă. Dacă ne luăm după spusele venerabilului Homer, aici ar fi naufragiat Ulyse pe când se întorcea spre Ythaca lui mult iubită.
- Puţin mai jos dăm de Glyfada cu o plajă nisipoasă şi lată cât cuprinde;
- Şi, uite aşa, ajungem la Ai Gordis, cu una din cele mai frumoase plaje de nisip de pe litoralul vestic al insulei;
- Continuând drumul spre sud dăm de Gardiki, cu frumoase vestigii şi de
- Lacul Korisson, cu o plajă nisipoasă foarte lată şi cu asfinţituri superbe pe malul lacului.
În continuare nu are rost să mai mergem pentru că ne vom întoarce în Kavos, adică punctul de unde am plecat.
Aceasta a fost, dragii mei, o scurtă, o foarte scurtă prezentare a frumuseţilor aflate pe coastele insulei Corfu.
Atât de scurtă, încât aş numi-o enumerare. Nici de departe nu v-am pomenit frumuseţile aflate în interiorul ei. Din fiecare dintre localităţile pe care vi le-am enumerat se desprind zeci, sute de drumuri, de bifurcaţii care duc către cele mai minunate locuri. Dacă mergând spre Benitses dăm de Podul Kaiserului (de fapt, de ruinele podului), pe drumul spre Ermones dăm de drumul spre Pelekas, sat aflat în vârful muntelui unde vom găsi Tronul Kaiserului, locul unde acesta admira priveliştea minunată a Mării Ionice. Şi chiar este minunată, vă spun pe cuvânt. Mănăstiri vechi de când lumea, ruine de forturi, cetăţi sau băi, peste tot poţi găsi ceva valoros cu care să-ţi încarci sufletul cu bunătate şi frumuseţe.
Dar, dincolo de aceste lucruri, care se pot vedea, se pot simţi sau fotografia, veţi găsi ceva ce depăşeşte simţurile. Veţi găsi oameni extraordinari de primitori, de deschişi, oameni care după cinci minute de conversaţie îşi vor pune sufletul în palmă, oameni veseli, cu drag de viaţă şi cu sângele aprins indiferent de vârstă. Veţi găsi oameni înţelegători şi buni, mândri că sunt ceea ce sunt şi că sunt aşa cum sunt. Veţi găsi acel parfum de neegalat al străzilor înguste şi al caselor albe cu multe, multe flori la ferestre. Al bătrânilor stând la poarta casei şi salutându-se cu orice trecător, chiar dacă e necunoscut. Al uşilor de la case deschise primitor toată ziua. Al oamenilor care te ajută fără să le-o ceri pentru că deasupra lor au un cer necuprins de albastru ce este, în faţa lor o mare de culoarea cristalelor de smarald, iar în spatele lor păduri nesfârşite de cedri şi pini. Tot ce ai de făcut este să te duci spre ei cu inima deschisă. Un zâmbet, o mână întinsă şi ţi-ai câştigat un prieten. Eram parcat la bordură aşteptându-mi fetele. Ca orice şofer grijuliu, am profitat de ocazie şi am ridicat capota motorului ca să verific nivelul diferitelor lichide şi umori. La trei persoane care treceau pe lângă mine, una se oferea să mă ajute. Iar ultima persoană chiar m-a ajutat atunci când mi-a atras atenţia că mă aflu pe contrasens pe o stradă cu sens unic! Oameni deosebit de gregari, de dornici de a comenta şi de a schimba impresii găseşti oriîncotro te uiţi. Cu ocazia unei discuţii avută cu un localnic, acesta mi-a vorbit cu o cadenţă de mitralieră timp de o jumătate de oră despre o melodie, ce e drept, foarte frumoasă. Am fost DJ, am o colecţie, zic eu, solidă de muzică, dar nu cunosc nicio melodie despre care să pot vorbi o jumătate de oră. Am reuşit să scap spunându-i că a fost anunţat că un mare tsunami va lovi insula şi vreau ca să fiu alături de familie în acele momente... Veţi găsi oameni care nu ştiu cum arată gardurile şi îngrăditurile, pentru că nu se ascund după ziduri groase ridicate până la cer aşa cum facem noi chiar dacă nu avem casa construită. Oameni simpli, modeşti şi cărora nu le e ruşine să-I mulţumească în felul lor lui Dumnezeu pentru viaţa care le-a fost dată. Populaţie trecută prin stăpânirile romană, turcă, veneţiană, austriacă şi germană, au ştiut să-şi păstreze capul sus, religia neschimbată şi aceeaşi limbă vorbită de străbunii lor, au ştiut să trăiască şi să se dezvolte în armonie cu toate neamurile care i-au călcat. Am parcurs pe şoselele acestei insuliţe de şaizeci de kilometri lungime aproape cinci sute de kilometri, echivalentul a peste opt lungimi de insulă şi peste tot am întâlnit aceeaşi oameni, peste tot aceleaşi locuri şi case de care nu ne mai puteam desprinde. Peste tot aceleaşi garduri nesfârşite de flori, peste tot aceeaşi curăţenie şi aceeaşi plăcere de a dansa. Aceştia sunt oamenii şi acestea sunt locurile de care este imposibil să nu te îndrăgosteşti. Iar acesta a fost concediul nostru din acest an, concediu pe care îl considerăm ca fiind cel mai frumos de când mergem în Grecia.
Să auzim de bine!

Note şi impresii de călătorie din şi despre Corfu, insula feacilor (2)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
La 8:10 am fost pe ferry-boat. Nu înainte de a trage câteva cadre cu un curcubeu apărut subit pe cerul Igoumenitsei. Cu această ocazie am mai învăţat ceva: îmbarcarea maşinii pe ferry-boat se face cu faţa, dar debarcarea se face tot cu faţa. Aşa că, după ce ai urcat, trebuie să întorci maşina pentru a ocupa locul indicat. Rămân mut de uimire în faţa uşurinţei cu care efectuează manevrele şoferii unor coloşi cu sau fără remorcă. Cum spunea cineva, condusul unor asemenea coloşi face diferenţa dintre bărbat şi băiat... Fix la ora stabilită (8:30) vasul pleacă şi începem să ne lungim gâturile spre Corfu. Rămânem muţi de uimire văzând abilitatea cu care căpitanii ditamai navelor le manevrează în port. Nu cred că am văzut vreo parcare auto în care maşinile să fie manevrate cu aceeaşi abilitate. În Corfu ajungem după o oră de călătorie în cele mai confortabile condiţii. Putem sta pe puntea descoperită sau în salon, totul este curat lună la modul cel mai propriu, bărcile, puntea, mânerele strălucesc, canapele capitonate, televizoare cu plasmă, bufet şi grup sanitar exemplar de curat sunt primele lucruri remarcate. Mai trag câteva cadre şi trebuie să ne pregătim de debarcare. Deosebit de satisfăcut de admiraţia noastră nereţinută, căpitanul îmi dă voie să-i fac o poză în exerciţiul funcţiunii. Vremea ţine cu noi, dacă exceptăm vântul care se simte destul de tare.
Nu avem hartă, nu ştim nimic despre insulă şi drumurile ei, aşa că recurg la metodele naturiste, sănătoase care au condus la descoperirea Lumii Noi: mă orientez cu direcţia de mers spre nord, acolo unde presupun că trebuie să dau de staţiunea Moraitika în care avem cazarea. Intrăm în Lefkimmi şi am prilejul să-mi verific corectitudinea deciziei. Da, drumul e bun, dar dacă din port aş mai fi înaintat două sute de metri în loc să fac imediat la dreapta, aş fi dat de autostrada care merge aţă exact în staţiunea noastră. Ajungem în staţiune şi opresc ca să întreb un localnic dacă ştie unde e hotelul. Omul are un şoc nervos la auzul întrebării pentru că suntem chiar la poarta hotelului. Îl liniştim cu o doză substanţială de strângeri de mână şi dăm buzna în recepţia hotelului. Este ora 10:30, cu mult înainte de ora la care putem cere camera rezervată. Dar suntem în Grecia, aşa că recepţionerul îşi cere scuze că nu ne poate oferi acum camera rezervată, dar ca să nu stăm cu bagajele nedesfăcute, ne poate oferi altă cameră care deja a fost aranjată. Care cameră are patru paturi (două suprapuse), deliciul copilei căreia îi place să doarmă la cucurigu, ca pisicile pe cuptor...
Din acest moment încep adevăratele noastre aventuri. O parte din ele vi le-am povestit în articolele anterioare, altele poate vi le voi povesti cu altă ocazie. Tot ce pot să vă spun este că ne-am străduit şi ne-am dorit ca în fiecare minut să ne constituim o amintire. Aşa că, acum vă voi vorbi despre câteva aspecte generale privind insula Corfu, aşa cum sunt ele văzute de ochii unui turist, cu speranţa că vă vor fi utile.
Insula nu este mare. Mie îmi apare ca un mare semn de mirare. Are vreo şaizeci de kilometri în lungime, lăţimea crescând de la bază spre vârf. Cu toate acestea, vă mărturisesc că, deşi am parcurs peste 470 de kilometri pe drumurile ei, şi nu am reuşit să vizităm nici jumătate din tot ce am dorit. Relieful este exclusiv muntos, iar pădurile de cedri se întind cât vezi cu ochii, nefiind întrecute decât de plantaţiile de măslini. Ca o curiozitate, spre nord măsliniii devin deosebit de viguroşi. Nu există garduri sau îngrădituri de niciun fel între plantaţii. Şi nici foişoare de pază. Toţi aceşti munţi nu au înălţimi hymalayene (cel mai înalt, Pandokrator - se traduce prin Atotţiitorul - are puţin peste nouă sute de metri), dar se încadrează în tipicul geografic al Greciei: între câmpie şi munte nu există forme de relief intermediare, ceea ce dă plajelor o frumuseţe deosebită. Mările care îi scaldă plajele au o culoare şi o limpezime incredibile. Le privesc de fiecare dată cu ochi de copil şi mă întreb de unde până unde au inventat
vechii greci povestea cu Afrodita (αφρός, citit afros se traduce prin “spumă”), cea născută din spuma mării, pentru că nu se vede nici cel mai mic val. Pe latura de est a insulei predomină plajele nisipoase, în timp ce pe cel de vest predomină cele pietroase. Grote şi zone superbe pentru scufundări şi filmări subacvatice se află pe latura de nord şi nord-vest a insulei. Intrarea în apă se face foarte lin şi poţi merge o sută de metri până ajungi la o adâncime periculoasă. Hotelurile aflate pe coastele muntoase (de obicei, în nordul şi nord-estul insulei) sunt aşezate în terase oferind accesul la peisaje superbe spre plajă sau mare. Toţi aceşti munţi sunt brăzdaţi de sute şi sute de drumuri şi drumuleţe care se întretaie şi se bifurcă în sute şi sute de direcţii. Pe lângă autostrada mediană, pe insulă mai sunt două şosele principale, una paralelă cu latura de vest, iar cealaltă cu latura de est. Restul drumurilor, chiar dacă sunt asfaltate, sunt foarte înguste, atât de înguste încât populaţia insulei ar scădea dramatic dacă localnicii nu ar fi deosebit de politicoşi. Chiar la trecerea prin localităţi majoritatea şoselelor nu au trotuar, dar asta nu e o problemă pentru nişte oameni civilizaţi. Aici simt nevoia să fac o mică precizare pentru şoferii români cârcotaşi, care îşi exprimă vehement nemulţumirea faţă de chinul de a conduce pe şosele sau străzi atât de înguste: Dar şoferii greci cum reuşesc? Maşinile care circulă în Grecia sunt aceleaşi cu cele care circulă în toată lumea, şoferii greci au tot atâtea mâini cât orice şofer din lume şi au la dispoziţie tot atâtea volane. Iar unul din primele surplusuri de adrenalină le-am primit tocmai din acest motiv, pe când ne întorceam dintr-o excursie cu un autocar cât toate zilele de mare. Până am coborât din autocar am avut permanent convingerea că va rade toate maşinile aflate pe dreapta sau chiar pe stânga, dacă mă gândesc doar la viteza cu care a circulat (cum, de altfel, circulă majoritatea şoferilor greci...). Cu atât mai mult cu cât, tot timpul şoferul a condus doar cu o mână, cealaltă fiind ocupată cu ţinutul telefonului la care a vorbit tot timpul...
Legat de circulaţia pe drumurile lor (şi ale Greciei, în general) simt nevoia să vă precizez câteva aspecte. Şi în Grecia, ca oriunde în Uniunea Europeană, se respectă aceleaşi reguli de circulaţie. Dar ei mai una, care e nescrisă, dar e de bază. Şi o poţi observa imediat ce ai intrat în ţară. Cine e atent, a observat că maşinile mari, de genul camioanelor, basculantelor sau trailerelor circulă mult spre dreapta, cu jumătate de maşină încălecată pe banda de urgenţă a autostrăzii. Este prima imagine a politeţii în conducere, pentru că şoferii acestor măgăoaie ştiu foarte bine că viteza lor este mult mai mică decât a majorităţii celorlalte autovehicule de pe şosea, dând astfel posibilitatea celorlalţi să îi depăşească mai uşor. Am fost deseori în situaţia de a intra pe un drum cu prioritate (de la o benzinărie sau dintr-un drum vicinal), iar cei aflaţi în trafic m-au aşteptat să mă înscriu pe bandă, deşi ei erau cei care aveau prioritate. Aceleaşi invitaţii le-am întâlnit şi în intersecţiile din diferite oraşe. Nu trebuie să te sperii dacă vezi în oglinda retrovizoare că un gipan cât toate zilele e în spatele tău. Omul (dacă e grec) va merge liniştit în spatele tău fără semnalizări şi presiuni până va avea posibilitatea să te depăşească. Asta în cazul în care nu eşti tu mai politicos ca el şi îi permiţi depăşirea la prima ocazie pe care o ai... Pe continent, am rulat într-o noapte peste 20 de kilometri într-o coloană de zeci de maşini, toţi aflaţi în spatele unei maşinuţe în care doi tipi admirau peisajul la 50 km/oră. Ei bine, nimeni nu i-a semnalizat, nimeni nu i-a claxonat, toţi mergeam în coloană şi depăşeam atunci când aveam condiţii propice. Dar asta nu înseamnă că nu te claxonează de-ţi sparg timpanele atunci când greşeşti… Cu ani în urmă, ratez o bretea spre dreapta pe o autostradă şi încerc să dau cu spatele pentru a reintra. Nu mult, maximum două zeci şi cinci de metri. Dar cred că s-au auzit claxoanele până în Atena… Şi acum cred că sunt greci care iarna, la gura sobei, povestesc nepoţilor despre o întâmplare nemaipomenită din viaţa lor când, un tip într-o maşină cu număr de România a încercat să meargă cu spatele pe autostradă. Ca o observaţie particulară, în Corfu nu am numărat decât două SUV-uri. Pe continent sunt ceva mai multe (în niciun caz câte sunt în România!), dar grecii se dovedesc mai pragmatici ca noi. Îşi cumpără un SUV sau un pick-up doar dacă au nevoie să care măsline sau portocale la piaţă şi nu ca să se fălească în faţa vecinilor... În general, pot spune că această regulă nescrisă a lor poate fi enunţată ca „fii tu primul care e politicos la volan”. Poliţişti în circulaţie veţi vedea foarte rar sau aproape deloc pentru că toţi şoferii îngheaţă la semnalele date de semafor sau conform semnelor de circulaţie (personal, în acest concediu, nu am văzut niciun poliţist). Şi nici ambuteiaje sau blocări pentru că, tot timpul, grecii se invită „ca grecii la puşcărie”. Iar intersecţii semaforizate sunt doar cele foarte circulate din oraşele mari. Separatoarele de trafic de care s-a făcut atâta caz în Bucureşti, sunt peste tot în Kerkyra cu o singură deosebire: niciunul nu este rupt sau măcar îndoit! Deşi la îngustimea străzilor existente acolo, ar fi ceva de iertat. Ca să aveţi o imagine mai completă a modului în care se conduc maşinile în Grecia, pot să vă spun că am fost în situaţia în care soţia, văzându-mi comportarea la volan în anumite momente, mi-a reproşat: Ce e cu tine? De ce nu mai conduci ca un grec?
Sunt puţine hoteluri care depăşesc înălţimea de două etaje, asta din cauza problemelor legate de urbanism, dar şi de frica grecilor de clădiri înalte. Iar faţa urâtă a crizei s-a văzut şi aici. Chiar în staţiunea unde suntem cazaţi, sunt hoteluri închise, vile de vacanţă pustii şi zeci de bungalow-ri ascunse de bălăriile crescute... În plus, se pare că şi marea a avut un cuvânt greu de spus pentru că dăm de o plajă erodată de curenţi în aşa hal încât nu mai poate fi utilizată.
Respectul faţă de turişti nu este o vorbă goală, de propagandă, ci porneşte din respectul general faţă de om. Imaginea din fotografie o veţi vedea oriunde la ei: scurgerea condensului de la instalaţiile de aer condiţionat se face prin racordare la burlan şi nu în capetele oamenilor, aşa cum suntem noi învăţaţi. Iar poza cu micul tunel sunt sigur că vă va ridica unele semne de întrebare: oare ce a vrut să spună acest om publicând această poză? Ei bine, în imagine vedeţi un tunel de vreo patruzeci de metri care trece pe sub Noua Fortăreaţa din Kerkyra. Ei bine, am parcurs acest tunel de trei (3) ori de la un capăt la altul împreună cu familia şi NU am constatat nicio urmă de miros. Ştiţi voi la ce miros mă refer...
Curat pe jos, curat în aer, nicio urmă de miros, nicio urmă de murdărie. Cât timp credeţi că ar fi rezistat curat un asemenea tunel în Bucureşti, de exemplu? Având programare pentru o croazieră, ne-am înfăţişat la locul de întâlnire cu cincisprezece minute înaintea orei stabilite. Nici urmă de autocar sau de ghid. Timpul trecea fără să apară nimeni. FIX la ora stabilită pentru întâlnire văd o doamnă călare pe un scuter (în Grecia nu e o ruşine să foloseşti scuterul şi nimeni nu zice „ia uite, bă, la ăla, ditamai inginerul pe scuter!”) care intenţiona să traverseze spre noi. Era o delegată a companiei de turism care ne anunţa că se contramandează croaziera din cauza valurilor prea mari. Şi exemple despre politeţea lor vă pot da până mâine. Nu acelaşi lucru îl pot spune despre politeţea unor grupuri de străini. În cadrul unui grup de turişti englezi cazaţi în hotel cu noi s-a remarcat în mod deosebit un tip care umbla pe holurile hotelului suflând în vuvuzelă! De altfel, distracţia grupului pe durata şederii lor a fost inedită: după masa de dimineaţă se duceau la bar şi beau tării până la masa de seară, după care începeau să umble urlând beţi morţi prin hotel. Un alt exemplu urât, chiar scandalos mi-a fost dat să-l aud în timpul unei croaziere de la o ghidă a unui grup de turişti francezi. Fiind furtună, ea a început să treacă pe la membrii grupului aflaţi pe punte pentru a vedea cum se simt. Necunoscându-şi bine grupul, m-a abordat şi pe mine cu întrebarea „Ei, cum e? Aici nu e ca la Paris, nu?”. I-am răspuns politicos că nu sunt francez, iar ea, în mod normal m-a întrebat de unde sunt. La răspunsul meu că sunt din România, replica ei a fost „Şi aveţi vapoare acolo, în România?”. Am avut ocazia să testez competenţele lingvistice ale locuitorilor în gama „măturător în oraş - moş trecut de optzeci de ani în vârful munţilor”. Ei bine, oamenii au înţeles perfect ce îi întrebam în engleză şi mi-au răspuns la fel de perfect.
Dacă te afli în magazin vei observa cu uşurinţă că toate produsele au eticheta cu preţul. Dar asta nu înseamnă renunţarea la o negociere... Spre deosebire de vânzătorii turci, grecii nu au acea insistenţă enervantă. Te invită dacă îţi surprind privirea sau dacă acorzi atenţie unui produs, dar dacă refuzi vei fi lăsat în pace. Sunt foarte corecţi cu restul la bani şi nu acceptă bacşiş la niciun magazin sau restaurant. Comparativ cu cei de pe continent, localnicii insulei mi s-au părut mult mai primitori, deschişi, petrecăreţi şi cumpătaţi în judecăţi. În majoritatea magazinelor din diferitele localităţi colindate am fost tratat la intrare cu Ouzo sau lichior de Kum Quat ceea ce făcea, trebuie să recunosc, şederea mai plăcută şi mai îndelungată… Ceea ce este cu adevărat demn de remarcat este altceva. Şi anume, independenţa lor. Aici nu mă refer la o independenţă administrativă, ci la una spirituală, efectivă, viscerală. Mă aşteptam să-i văd pe insulari oarecum complexaţi de poziţia lor în spaţiu, având în ei cu dorinţe de ajutor sau înţelegere, nemulţumiţi într-un fel. Sau, cum ar fi la noi, cu dorinţa de plecare pe continent. Ei bine, nu! Nimic din toate astea. Acolo s-au născut, acolo trăiesc, acolo îşi construiesc viaţa. De altfel, tendinţa centrifugă este una definitorie a grecilor, de când sunt ei pe pământ. Pe o străduţă de 150 de metri am numărat trei magazine de piese auto (ale unor patroni diferiţi) amplasate unul lângă altul, trei magazine de articole sportive şi de pescuit şi două ateliere mecanice (cu strung, menghine şi tot ce e necesar). Benzinăriile sunt la tot pasul cu toate tipurile de carburanţi. Doreşti un tractoraş Caterpilar? Nicio problemă, ai magazin specializat. Doreşti o cositoare de 2 CP galbenă? Nicio problemă, ai un alt magazin specializat. Oamenii trăiesc o viaţă reală, a lor, fără nevoia vreunui ajutor din altă parte şi de care viaţă sunt foarte, foarte mulţumiţi. Le lipseşte ceva? Nicio problemă, îşi fac. Au autocarele lor (cu număr de Corfu), au vapoarele lor (cu număr de Corfu), au magazinele lor, au producătorii lor, au viaţa lor, au personalităţile lor şi nu vor nicio subordonare. Credeţi că e ceva specific doar insulei Corfu? Aiurea! Am fost într-o croazieră pe insula Paxos (sau Paxi). Aici e puţin de discutat pentru că numele ei se scrie ΠΆΞΩΙ/PAXOI, dar grupul OI se citeşte I, aşa că numele ei corect ar fi PAXI, mult mai mică decât Corfu. Credeţi că paxioţii simţeau vreo umilinţă în faţa corfioţilor sau a celor de pe continent? Nici vorbă! Erau la fel de independenţi, la fel de mulţumiţi de viaţa lor trăită ACOLO, la fel de dotaţi cu tot ce le trebuia. Iar iahturile italieneşti stăteau în portul Gaios (capitala insulei) ca sardelele în cutie...
Nimeni nu se urcă sau coboară în/din autocar decât ajutat de ghid, nimeni nu urcă sau coboară în/din vapor decât ajutat de căpitan. De fiecare dată fiecare este întrebat dacă e mulţumit şi i se mulţumeşte. Fiecare fereastră este o vitrină şi fiecare uşă este intrarea într-un magazin. De câteva ori m-am întrebat cum intră oamenii în casele aflate deasupra magazinelor... În Kerkyra veţi găsi cartiere constituite pe criterii etnice, dar este doar o grupare de nume, iar oamenii trăiesc într-o armonie netulburată de şovinism sau răutate. Pe tot timpul concediului în Corfu m-a urmărit şi am simţit din plin acelaşi sentiment de libertate absolută (pe care, de altfel, îl simt ori de câte ori păşesc pe pământul unei ţări civilizate) dat de faptul că mă pot uita încotro vreau, pot călca unde vreau, pot să mă aşez unde vreau cu siguranţa că nu voi da peste o murdărie de câine.
Să auzim de bine!

Note şi impresii de călătorie din şi despre Corfu, insula feacilor (1)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Îmi fac datoria să vă avertizez că aceste note de călătorie vor fi ilustrate. De asemenea, vă atenţionez că este pentru prima dată când mă dedau la scrierea unor note de călătorie.
Am plecat din faţa casei la cinci dimineaţa, cu o oră peste ora noastră obişnuită de plecare spre Grecia. Utilizăm Logan-ul, nu numai din cauză că motorina e mai ieftină decât benzina dar, mai ales, pentru consumul penibil de scăzut. Atât de scăzut încât nu vi-l spun pentru că am destui duşmani... Spaţiul locuibil al maşinii este populat de noi trei, iar portbagajul este ticsit cu genţi, barcă, echipamente de plajă şi sticle, multe sticle cu sucuri şi apă plată sau denivelată. Nu uit nicio clipă că în Grecia, o sticluţă de ½ litru din cel mai banal suc poate trece de 2 euro.
Am trecut prin vama românească de la Giurgiu fără oprire, un control de un minut în vama bulgărească şi iată-ne ieşiţi din ţară. Mai oprim pentru zece minute într-o benzinărie pentru achiziţionarea nelipsitei vignete, prilej de a ne întâlni pentru prima dată în acest concediu cu şmecheria bulgărească. Nu au vignete pentru o zi, nici pentru două săptămâni, ci doar pentru o lună. Evident, la un preţ corespunzător... Intrăm pe drumurile Bulgariei cu aceeaşi reticenţă provocată de restricţiile de viteză inumane existente de când le ştiu pe şoselele lor. 80 km/oră pe autostradă şi 40 km/ oră în localităţi vă spun ceva? Deşi nu toate sunt autostrăzi, calitatea drumurilor este superioară celor din România, ceea ce mai scade din neplăcerile unui drum cu o aşa durată. Şoseaua pe care o urmăm trece prin localităţi puţine, dar întinse pe kilometri întregi în lungul drumului. Aceleaşi case sărăcăcioase, aceeaşi pustietate prin localităţi, aceleaşi maşini ancestrale pe şosele. Mă gândesc la faptul că, în România, indiferent de ora la care treci printr-o localitate, tot mai găseşti câţiva bărbaţi la cârciuma satului. Aici? Nimeni. Nimeni pe trotuare, nimeni prin curţi. Iar maşini marca Lada sau camioane Gaz nu am mai văzut decât în poze.

Către ora unsprezece suntem deja pe linia de centură a Sofiei. Faţă de anul trecut o găsim transformată în mare parte în autostradă. Cu o excepţie. De mai bine de patru ani, pe lina de centură a Sofiei, într-un anumit loc, există o îngustare a drumului provocată de o movilă inutilă de pământ, semnalizată cu „depăşire interzisă” şi restricţionată cu semnul de „drum îngustat” la 40 km/oră. Ei bine, şi anul acesta este în acelaşi loc, cu aceleaşi restricţii şi acelaşi echipaj la pândă după movilă. Vreţi să cred că NU există nicio legătură între încasările din şpagă ale poliţiştilor bulgari şi Direcţia lor de drumuri şi poduri sau cum s-o numi? Ei bine, NU cred! Oprim la benzinăria la care oprim de fiecare dată ca să mâncăm câte ceva, vizităm toaletele şi dăm de o nouă expresie a ingeniozităţii bulgăreşti faţă de străini în ceea ce priveşte şpaga. Văzând şi auzind că suntem români (mai erau câteva familii sosite), personalul benzinăriei închide temporar WC-urile pentru curăţenie, după care le redeschide cu un carton pe uşă pe care scria 0,5 euro intrarea!

Îi lăsăm cu lăcomia lor şi plecăm relaxaţi pentru că, la orice oră vom fi fost ajunşi, în hotel tot nu ne-ar fi cazat pentru că suntem cu o zi în avans faţă de rezervare. Trebuie să recunosc faptul că apropierea de Grecia m-a făcut să zoresc puţin mersul, la fel cum face calul când simte grajdul. E drept că am fost ajutat şi de bucata de vreo patruzeci de kilometri de autostradă existentă după Sofia. Şi iată-ne în vamă! Nu-mi vine să cred că sunt chiar emoţionat, deşi am uitat numărul trecerilor pe aici. Nimeni în vama bulgară, un control sumar la greci făcute de vameşii bulgari şi suntem în Grecia. Bine te-am găsit, Grecia! Te iubim şi te dorim! Oprim şi aici ca să mâncăm, să ne relaxăm puţin şi să facem câteva poze, după care intrăm pe drumurile Greciei. Ulterior, stând de vorbă cu un grec nemulţumit de faptul că politicienii lor au luat şpagă pentru lucrările efectuate din fondurile europene i-am potolit pe loc nervozitatea spunându-i că la noi nu numai că au luat şpagă, dar nici nu au făcut nimic.

Odată intrat pe autostrăzile greceşti, lucrurile se simplifică mult. O rog pe soţie să fie amabilă să mă trezească când vom ajunge la Igoumenitsa, nu de alta dar trebuie oprit motorul... Conduc cu o plăcere deosebită minunându-mă ca de fiecare dată de respectul pentru vegetaţie manifestat de greci. Impus sau de bună voie, acesta se vede imediat la intrarea în ţară. Practic, la doi centimetri de marginea şoselei începe o vegetaţie care nu se mai opreşte până pe culmi. Nicio cărare sau defrişare inutile. Trag cu coada ochiului în dreapta mea, mă uit în oglinda retrovizoare ca să verific situaţia pe bancheta din spate şi o linişte dulce mă cuprinde. Fetele mele dorm senine şi acesta este cel mai puternic şi mai frumos mesaj de încredere pe care îl pot primi ca şofer. Atât de puternic încât mă poate ajuta să conduc zile în şir fără să simt oboseala sau somnul şi atât de frumos încât nu l-aş schimba pe toţi banii din lume. Am plecat pregătit cu un player racordat la radioul maşinii, player care conţine vreo patru Giga de muzică grecească. Lucru inutil pentru că, odată intrat în Grecia, comut pe oricare din posturile greceşti. Plăcerea de a asculta posturi greceşti (lucru pe care îl practic cu consecvenţă şi acasă) trece dincolo de formă. Fără discuţie că îmi place muzica grecească, dar la fel de mult îmi place să ascult posturile lor de radio pentru că sunt singurele posturi unde pot auzi comentarii într-o limbă (care, e drept, nu e a mea) nepocită şi nestâlcită de englezisme de snobi. Se pare că grecii SUNT patrioţi, nu doar mimează ca noi şi se simt excelent în pielea lor. Foarte rar poţi auzi o melodie anglo pe vreun post de radio grecesc. Că e muzică rap, disco, latino, rock, house sau populară, ea este în greceşte. Iar respectul pentru limba greacă este de necontestat. Nu am auzit pe niciun interlocutor să sufere din cauza lipsei englezismelor, deşi sunt convins că orice grec îţi poate răspunde perfect la orice întrebare adresată în limba engleză. Ca o notă oarecum arhaică este publicitatea difuzată pe posturile lor. Nu are nimic din preţiozitatea publicităţii de la noi şi foarte rar poţi auzi pomenindu-se o adresă electronică. Numărul de telefon este baza publicităţii la ei şi asta îmi confirmă părerea că grecii sunt deosebit de gregari, că le place să vorbească cât e ziua de lungă. Site-uri de Internet sau adrese de e-mail? Nu îi interesează pentru că li se ia posibilitatea vorbitului.

Frumuseţea drumului mă determină să o las pe soţie să conducă o bună bucată pentru a degusta din plin frumuseţea peisajului. Urmăresc şerpuirile şoselei şi îmi dau seama că ştiu drumul aproape pe de rost. Ne apropiem uşor de Thessaloniki/Salonic (Thessaloniki este nume de femeie, numele unei prinţese din legende) şi aici dau faţă pentru prima dată cu criza din Grecia. De fiecare dată, la aproximativ 10-15 kilometri de oraş, pe măsură ce ne apropiam de linia de centură, circulaţia devenea furibundă. Maşinile circulau năvalnic bară la bară. Acum? Pe o porţiune de vreo trei kilometri din autostrada pe care o văd în faţă datorită văilor pe care le străbate, pot număra 12-15 maşini! Este puţin, enorm de puţin şi mă gândesc la şoselele din Albania pe care, probabil, circulă mai multe maşini... Ca întotdeauna, realitatea este nemiloasă şi simt apăsarea ei în suflet gândindu-mă că, faţă de România, grecii au în mânecă atuul numit turism... Virez uşor spre dreapta şi las în dreapta drumul care m-ar duce spre Pella. Hopa! Am spus Pella? Sigur că da, este vorba de acea localitate numită Pella care a fost capitala Macedoniei în timpul domniei lui Alexandru cel Mare (Dumnezeule, chiar a fost mare! Iar Aléxandros/Αλέξανδρος/ se traduce prin „Cel care doboară toţi bărbaţii”) luându-i locul Verginei, vechea capitală. Câţi ani sunt de atunci? Păi, ceva peste 2400 ani! 2400! Văleu! Distrusă de romani şi de cutremure, acum este un mic sătuc, dar acolo aveţi ocazia să vedeţi câteva vestigii impresionante.

Autostrada îşi continuă derularea monotonă spre Veria. Nu după mult timp ajungem la punctul de plată de pe autostradă. Cobor şi merg la un ghişeu cu dorinţa de a avea confirmarea panourilor indicatoare şi de a plăti taxa de autostradă. Salut funcţionara şi încep un dialog în engleză. Fata îmi răspunde cu promptitudine şi cu o politeţe evidentă. Îi mulţumesc, o salut şi plec spre maşină. După câţiva paşi îmi dau seama că pot purta dialogul şi în limba ei, aşa că mă întorc şi reiau întrebările în greceşte. Râzând în hohote fata îmi dă aceleaşi răspunsuri cu cea mai mare plăcere. Consider râsul ei de bun augur pentru distracţia care va să vie, mă urc în maşină şi demarez. Cei doi euro plătiţi fetei pentru accesul pe autostradă nu sunt bani aruncaţi. Pe tot parcursul drumului văd muncitori culegând gunoaiele de pe margine, vopsind glisierele julite sau reparând panourile avertizoare. Trec de Veria lăsând în stânga ramificaţia către Vergina. Cum care Vergina? Este vorba de Vergina, cea care a fost capitala statului macedonean sub domnia lui Filip al II-lea (din vechea dinastie Aigai, latinizat Aegae), tatăl lui Alexandru cel Mare. Aici, mărturiile arheologice sunt deosebit de interesante şi tot aici se pot admira raclele cu rămăşiţele regelui Filip şi ale soţiei sale Olympia. Iar unul din morminte se presupune că ar fi chiar al marelui rege, dacă ne luăm după spusele arheologului grec Manolis Andronikos, cel care l-a descoperit. Raclele sunt marcate cu celebrul Soare al Verginei (cel pe care îl vedeţi la începutul articolului), soare care a fost, pentru o perioadă, motivul unor dispute între Grecia şi noua republică Macedonia. Desigur, Vergina este ceva mai veche decât Pella, vârsta ei fiind de peste 2660 de ani! Dumnezeule milostiv! Acum două mii şase sute de ani oamenii ăştia aveau capitale de unde guvernau un stat, aveau o organizare socială şi puteau recruta o armată cu care să cucerească lumea... Despre nivelul atins de artă nu mai are rost să vorbesc... Pe măsură ce cunosc tot mai mult din realităţile antichităţii, încep să cred că singura deosebire dintre noi, cei de azi, şi ei, cei de atunci, este că ei nu aveau televiziune în culori. Sau, mai ştii? Spun asta pentru că din punct de vedere spiritual, educaţional, social, din punct de vedere al gândirii sau din orice punct de vedere doriţi, ei erau la fel, dacă nu mai mult, ca cei de azi.

Drumul devine tot mai interesant, în special datorită reliefului muntos care ne înconjoară. Şi surprizele nu întârzie să apară. Din acel loc şi până în Igoumenitsa am numărat nu mai puţin de 66 de tuneluri! Dacă noi folosim beţigaşele pentru a ne învăţa copiii să numere, se pare că grecii utilizează tunelurile în acelaşi scop… 66 de tuneluri, unul mai mare ca celălalt, toate purtând un nume propriu, toate luminate, inscripţionate şi ventilate ca la carte. Cel mai lung depăşeşte patru kilometri şi jumătate, dar sunt şi tuneluri pui de doar două sute de metri. Asta ca să nu-ţi ieşi din mână... Era să uit să vă spun că în limbajul de specialitate, tunelurile sunt catalogate ca fiind lucrării de artă. După ce veţi trece prin cele 66 de tuneluri veţi fi şi voi convinşi că aşa este. Din tunel în tunel, pe la orele nouă seara ne vedem ajunşi în Igoumenitsa, după ce am trecut prin Kozani, Grevena şi Ioannina. Drum deosebit de frumos, cu o observaţie: pe un parcurs de peste trei sute de kilometri de autostradă nu am întâlnit NICIO benzinărie!

Oraşul are două porturi, unul vechi şi unul, normal, nou. Portul nou e utilizat pentru cursele de ferry-boat externe. Un poliţist politicos apărut ca din pământ intuieşte perfect direcţia noastră şi ne îndrumă spre dreapta, spre portul vechi. Trag lângă un gard din marginea danei şi opresc. În timp ce fetele se dezmorţesc, încerc să aflu câteva amănunte despre programul de circulaţie al ferry-boat-urilor. Găsesc un lucrător disponibil care mă anunţă cu un oarecare regret că vasul pe care tocmai îl văd plecând este ultima cursă spre Lefkimmi, dar că la ora 23:30 mai pleacă unul spre Kerkyra (capitala insulei). Nu-i împărtăşesc regretul pentru că prefer să dormim în port în maşină decât să bântuim pe întuneric drumurile de munte din insulă în căutarea hotelului. Iar varianta prin Kerkyra e mult mai scumpă din cauza distanţei mai mari. Şi aşa, transbordarea ne costă aproape cincizeci de euro. Facem o tură a incintei şi descoperim un grup sanitar cât toate zilele perfect utilat şi curăţat. Ieşim pe strada principală, facem câteva poze de noapte, mâncăm câte ceva şi revenim la maşină. Nu este nicio ruşine dormitul în maşină, cel puţin dacă mă iau după faptul că alte vreo cincisprezece maşini greceşti sau de alte naţionalităţi stau aliniate lângă noi cu familiile sforăind în habitaclu. Nu ne vine somnul, aşa că mai dăm o tură pe dană, ne mai uităm la vasele ancorate şi încercăm să desluşim în zare contururile insulei. Cele câteva luminiţe care clipesc ne satisfac curiozitatea, ne reîntoarcem la maşină şi adormim buştean. Am parcurs 1.050 kilometri, cu un consum mediu de 4,6 litri/100 km şi o viteză medie de 75,1 km/oră (foarte mare, dacă am în vedere restricţiile de pe şoselele bulgăreşti). Mai am motorină pentru 477 kilometri. Am condus şaisprezece ore şi jumătate dar, e drept, cu pauze lungi şi dese, cheia marilor succese...
Să auzim de bine!