O autostradă dată dracului

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Recunosc faptul că există momente când urmăresc unele ştiri la televizor. Mai ales când este vorba de starea drumurilor. De fiecare dată încerc apoi să fac o medie între informaţiile oferite de televizor, cele oferite de prieteni sau cunoştinţe şi cele presupuse de bunul meu simţ.

Totodată încerc să aplic concluzia rezultată la numărul infim, aproape inexistent de autostrăzi româneşti. Mi se pare o conduită justă pentru un posesor de autoturism care pleacă la drum, în pofida poveţii prezidenţial-băsiste că noi nu avem nevoie de autostrăzi pentru că adevăratul turism se face de sus, din elicopter. În fond, chiar dacă nu mă interesează să ajung repede la destinaţie, mă interesează să călătoresc cât de cât confortabil.

Ideea universal acceptată este că o autostradă trebuie să fie cât mai dreaptă, cât mai scurtă şi cât mai lină. Sunt condiţii minimale, respectate în orice stat civilizat. Că “autostrăzile” noastre au denivelări sau că panourile indicatoare nu există sau sunt jalnice, ăsta e un alt subiect, care la noi, la români, ţine deja de un oarecare lux.

Practic, pentru că ciosvârtele construite în pe câteva linii de centură sau în Transilvania nu pot fi numite autostrăzi, noi avem două autostrăzi mari şi late: Bucureşti-Piteşti şi Bucureşti-Constanţa. Sunt ele bine construite? Asta o vedem pe pielea (mai bine zis pe roţile) noastre. Sunt ele utile? Fără doar şi poate. Recent, un drum până în Constanţa mi-a luat puţin peste două ore, ceea ce nu mai permite nici măcar o comparaţie cu timpul făcut pe vechiul drum.

Dar numărul lor redus şi utilitatea lor nu se dovedeşte pentru că o spun eu. O dovedeşte creşterea exponenţială a parcului auto, o dovedeşte aglomeraţia pe care o vedem în sezonul estival, o vedem în recomandările făcute la televizor sau radio de poliţie care, pentru descongestionarea unui drum naţional cum este DN 1, deviază sau recomandă şoferilor drumul prin Cheia. Putem spune în acest caz că o autostradă poate fi o alegerea proastă, că autostrada e o prostie? Nu, cu siguranţă că nu! Şi totuşi...

Ei, acum, dacă aţi citi articolul meu cu atenţie, aţi observat ceva ciudat? Da, desigur, nu am pomenit de autostrada Bucureşti-Ploieşti, mai lungă şi mai ocolită decât drumul naţional, pentru acelaşi traseu. Păi, dragii mei, nici nu aveam cum, din moment ce nici poliţia nu o ia în consideraţie ca posibilă opţiune pentru descongestionare de proastă ce e. O autostradă dată dracului la modul cel mai propriu.

Să auzim de bine!

O pană pe autostradă

Imagine preluată de pe porumbei.ro

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Cu creierele spălate de atâtea filme americane vizionate la televizor, am ajuns să confundăm ficţiunea cu realitatea în multe cazuri.

Unul dintre aceste cazuri este cel al funcţiei instituţiei Poliţiei. Chiar dacă pe maşinile Poliţiei române este imprimat un cu totul alt logo, noi credem că unul dintre rolurile Poliţiei este acela de „To protect and to serve”. Şi cu toţii ştim foarte bine că modul de funcţionare al unei Poliţii nu poate fi înţeles în afara contextului social oferit de ţara în care îşi desfăşoară activitatea. Altfel spus, Poliţia din Canada îşi desfăşoară activitatea pe coordonate total diferite faţă de Poliţia din Mongolia, de exemplu.

Sau faţă de cea din România. Chiar dacă sunt sub aceeaşi umbrelă a numelui de Poliţie, există diferenţe în ceea ce priveşte modul de desfăşurarea a activităţii, a obiectivelor, a măsurilor care trebuie luate, a specificului legislativ etc. Dar, indiferent de logo sau de specificul naţional, toate au un numitor comun: protecţia cetăţenilor.

Doi prieteni şi colegi de-ai mei se întorc dintr-o delegaţie. Ca să aibă parte de oarece confort şi o oarecare mobilitate, au preferat să folosească maşina personală a unuia dintre ei pentru deplasare.

Numai că, orice plăcere trebuie plătită, scrie undeva, în stele, ceea ce face ca, pe drumul de întoarcere, în timp ce sunt pe renumita autostradă A1, maşina să sufere o avarie gravă: capacul pompei de apă se sparge în mers şi sare undeva, pe câmp, producând un sunet cât se poate de alarmant. Cu toate becurile de avarie din bord aprinse şi alarmat de sunetul auzit, colegul care conducea trage pe dreapta în plin câmp şi, împreună cu celălalt coleg, încep să caute piesa cu pricina.

Dar iată că integrarea noastră în NATO şi în U.E. încep să dea roade şi ei văd cu sufletele pline de speranţă o maşină cu însemnele Poliţiei că se apropie. Maşina opreşte, agenţii coboară şi, în scurt timp li se aduce la cunoştinţă păţania.

În mod normal, mergând pe firul logicii lucrurileor, ce credeţi că ar urma să se întâmple în următoarele momente? Exact! Acum, după prezentarea necazului, urmează partea în care Poliţia îşi etalează atributele de protecţie, pază, ocrotire şi ce mai vreţi voi. Lucru dovedit cât se poate de elocvent atunci când unul dintre poliţişti le spune:

- Băieţi, în locul vostru nu aş sta prea mult pe aici, prin câmp... Sunt tot felul de indivizi prin zonă... Şi echipajul pleacă.

Să auzim de bine!

Cum se face propaganda

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Cu ceva timp în urmă am scris o postare în care îmi mărturiseam nemulţumirea privind modul în care România îşi face propagandă. Mai bine zis, despre modul cum NU îşi face propagandă şi dădeam exemplul de invidiat şi de felicitat al ungurilor care nu pierd niciun prilej să acţioneze pentru ca ceva, orice, să apară legat de ei în acţiunea unui film american. Aşa cum maşinile marca Volvo apar obligatoriu într-un film american, tot aşa apare şi o referire la unguri sau Ungaria. Nu am întâlnit încă nicio aplicaţie software care să nu aibă inclusă în menu şi limba ungară, lucru care nu se întâmplă cu limba română.

Cu prilejul unei alte postări îmi exprimam uimirea referitor la ce informaţii găsisem pe o aplicaţie de genul GPS pe care o am instalată pe telefon. Este o aplicaţie benignă, numită Mapdroyd, care acţionează ca o jumătate de GPS în sensul că îţi indică poziţia şi împrejurimile oriunde te-ai afla, dar nu îţi permite stabilirea sau urmărirea unui traseu. Ei bine, deschizând respectiva aplicaţie am descoperit că pe hartă erau marcate zonele în care îşi fac veacul haitele de câini vagabonzi atât de cunoscute nouă, bucureştenilor.

A mai fost o postare în care vă povesteam cum am rămas bujbe vizionând din Grecia emisiunile postului PROTV internaţional. Emisiuni care m-au uimit nu prin conţinutul lor, ci prin faptul că în august 2011 erau prezentate ca fiind actuale emisiuni din 2009! Iată, mi-am zis atunci, ce informaţii denaturate pot afla românii mei (şi nu numai ei, ci şi străinii) privind realităţile şi actualitatea din România cea iubitoare de români.

Aceste trei aspecte cumulate mi-au creat o arecare stare de dezamăgire privind modul în care ţara mea nu îşi face publică prezenţa, iar atunci când o face, o face la modul cel mai păgubos şi mă gândeam ce se poate face pentru remedierea unei asemenea situaţii.

Iată că după ploaie vine soare, ne învaţă un străvechi proverb. După norul nemulţumirii iată că apare soarele unei satisfacţii depline. Nu am de lucru într-o după-amiază şi ce îmi zic? Ia să văd dacă găsesc vreo actualizare pentru respectiva aplicaţie. Şi am găsit-o, am descărcat-o şi am instalat-o. Iar surpirza merită efortul. Deschizând aplicaţia la harta României îmi este dat să văd ceea ce vedeţi şi voi în imaginea de mai jos: AUTOSTRADA 3 BUCUREŞTI-BRAŞOV ESTE TRASATĂ PE HARTĂ ca fiind reală şi funcţională!

Cine circulă pe ea? Păi, cine a trasat-o! Asta spre satisfacţia străinilor sau a românilor din afara ţării necunoscători ai realităţii, care vor zice cu mândrie: iată ce autostrăzi multe şi frumoase a realizat guvernul!

Să auzim de bine!

Cum se recuperează banii pentru taxa de autostradă

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
A venit vacanţa cu trenul din Franţa, ar fredona un spirit mai simplu, mai nevinovat. În cazul meu lucrurile se schimbă puţin, în sensul că a venit vacanţa cu maşina în Turcia. E drept, nu rimează, dar e adevărat. Ne-am planificat să mergem să vizităm Edirne (vechiul Adrianopol) şi Istanbul. În cazul în speţă “ne-am” se referă atât la mine şi soţia mea, cât şi prietenul meu Bogdan cu soţia lui.
Vecini buni şi oameni de lume, dar puţin rodaţi în ceea ce se numeşte turism internaţional, cu atât mai puţin în cel practicat cu autoturismul. Ambii au permis de conducere, aşa că refuz să mă gândesc că nu vor putea ţine pasul cu mine la un traseu de lungimea asta.
Plecăm din Bucureşti la o oră destul de târzie, dacă ne gândim la lungimea drumului care ne aşteaptă, dar le-am respectat dorinţa de a-şi păstra programul de trezire nealterat. Ieşim din ţară pe la Călăraşi, vama durează câteva minute şi iată-ne călători pe drumurile Bulgariei. Prima noastră ţintă este localitatea Căpitan Andreevo, de unde urmează să intrăm pe teritoriu turcesc. Dacă până la graniţa noastră am mers într-un ritm oarecum normal, pe măsură ce înaintăm în teritoriul bulgar observ că prietenii noştri se deplasează tot mai lent şi cu pauze tot mai dese. Iar soarele, şi în Bulgaria ca peste tot în lume, se apropie tot mai mult de asfinţit. Cu ocazia unui nou popas el îmi mărturiseşte că a obosit şi condusul îi devine tot mai dificil. Vestea mă bulversează pentru că îl credeam cu sânge în veioză, vorba reclamei, şi îmi făcusem socoteala că pe parcursul nopţii vom intra în Istanbul. Suntem nevoiţi să oprim şi să ne cazăm într-una din localităţile de pe traseu, cazare care ne măreşte nejustificat cheltuielile estimate.
A doua zi ne sculăm cu noaptea în cap şi, la insistenţele mele, pornim nemâncaţi la drum, urmând ca soţiile din dotare să ne hrănească în regim ambulatoriu, adică în timp ce conducem. Trecem lejer prin vama turcească şi intrăm curând pe una din autostrăzile turceşti. Peisajul este surprinzător de verde curat, iar câmpiile cu sate răsfirate pe ici, pe colo sunt de un pitoresc deosebit. Curând ajungem la punctul de taxare. Bariera este coborâtă, deschid geamul, scot mâna şi apăs pe buton, iar în schimb primesc un tichet cu data şi ora intrării, iar bariera se ridică. Procedură familiară celor care au mai mers pe autostrăzi cu taxă în funcţie de durata mersului. Văd în oglindă cum prietenul meu face acelaşi gesturi ca ale mele, dar fără să-mi dau seama dacă e vorba de imitaţie sau dacă a mai trecut prin această procedură. De aici înainte autostrada urmăreşte în mare măsură un traseu montan şi priveliştile sunt deosebit de frumoase.
Pornim la drum, eu apăsând pedala la podea, el rulând la pas pe banda întâi. Îl apelez pe telefon şi îl întreb la modul cel mai tandru:
- Ce mama naibii faci?
Omul îmi răspunde cu calmul care îl caracterizează:
- Luaţi-o voi înainte! Noi mergem mai încet ca să admirăm peisajul şi să prindem niscai poze.
- Mă rog, cum vrei, îi răspund crezându-l în cunoştinţă de cauză.
Şi îi dau bice, cum se zice la noi, în popor. Caut să păstrez un echilibru între viteza cu care merg şi consum, gândindu-mă că până în Istanbul mai avem de mers, nu glumă. Curând văd că prietenii noştri au dispărut din oglindă, semn că au încetinit şi mai mult sau că au oprit pentru a face pozele de care vorbeau. Curând ajung la punctul de plată, opresc în dreptul geamului gheretei, predau tichetul şi mi se spune că am de plată doi dolari şi ceva mărunţiş sau echivalentul lor. Achit, omul mă salută, ridică bariera şi ne continuăm drumul până la primul refugiu. Trag pe dreapta şi ne punem pe aşteptat. Şi stăm, şi stăm... Nu trec mai mult de patruzeci de minute şi îi vedem cum se apropie ca zmeul din poveste, cu o falcă în cer şi una în pământ. Ne văd, semnalizează şi intră şi ei pe refugiu. Din maşină coboară Bogdan, negru de supărare şi pus pe arţag:
- Mama lor de turci hoţomani!
- De ce, bre? Ce-ţi veni să te iei de ei aşa? îl întreb eu nevinovat în timp ce soţia mă îndoapă cu biscuiţi Űlker.
- Cum ce-mi veni? Asta-i taxă de autostradă?
- Dar ce-ai vrea să fie? îmi continui eu mirarea molfăind un biscuit. Ţi se par mult doi dolari?
- De unde până unde doi dolari? Vrei să spui doisprezece dolari!
- Văleu! zic eu. Ai plătit doisprezece dolari? şi mai recepţionez emoţionat un biscuit cu cremă.
- Bunînţeles! De ce? Tu nu ai plătit tot atât?
- Omule! Cum să plătesc tot atâta dacă eu am stat mult mai puţin pe autostradă? Eu am avut de plată doar vreo doi dolari.
Soţia îmi face un semn din priviri pe care îl pot traduce ca „nu trebuia să spui aşa ceva”.
Urmează un schimb de priviri foarte grăitor între cei doi soţi, după care, trăgând aer în piept, Bogdan se adresează nevestei din dotare aproape silabisind:
- La întoarcere, pozele pe care le-ai făcut pentru maică-ta i le dai pe bani!
Să auzim de bine!