"Am stat 13 în temniță pentru un popor de idioți". Petre Țuțea, filosof, (1902-1991)

luni, 2 august 2010

Bătrânica tinerică

BatranaTuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Maestrul Beligan ne spune că, la vârsta dumnealui de 91 de ani, fiecare zi este o binecuvântare. Cu tot respectul, dar nu sunt de acord. Eu consider că, la orice vârstă, fiecare zi este o binecuvântare. Aşa după cum vă spuneam într-o postare anterioară, simt visceral că viaţa este darul cel mai de preţ pe care îl avem. Pe cale de consecinţă, nu pierd nicio secundă din ea (exceptând orele legale de somn) şi o trăiesc din plin. Şi nici să pierd vreun prilej ca să-i mulţumesc lui Dumnezeu, în felul meu, pentru darul minunat pe care mi l-a făcut. Asta însemnând că nimic nu mă opreşte să mă bucur de prezenţa unui om bun lângă mine, de mirosul sau vederea unei flori, de spusul sau ascultatul unor vorbe sau melodii frumoase, de admirarea unei imagini frumoase. Nimic nu mă poate opri să-i fac o declaraţie de dragoste soţiei chiar atunci când simt acest lucru, nimic nu mă poate opri să-mi ţin mama în braţe un sfert de oră dacă mi-a fost dor de ea, nimic nu mă poate opri să-mi sărut copilul, atunci când simt că vreau să fac asta, nimic nu mă poate opri să privesc un lucru frumos, nimic nu mă poate opri să ascult un sunet frumos. Niciodată nu-mi zic „lasă, o voi face mâine” sau „lasă, o să văd mâine”. Nu înţeleg şi nu vreau să înţeleg reţinerile de genul „vai, dar nu cadrează” sau „vai, dar eu sunt om serios” şi alte asemenea scuze ale unor oameni care nu mai au viaţă în ei. Sau speră să şi-o trăiască cu altă ocazie...
Ca o paranteză, să ştiţi că sunt mare, dar mare iubitor de magnolii. Atât aspectul, cât şi mirosul mi se par că ating sublimul. Ei bine, acum doi ani, pe la orele unsprezece din noapte, vorbind cu soţia înainte de culcare, ne-am dat seama că primăvara era pe trecute şi eu nu apucasem să miros o magnolie. Ne-am îmbrăcat, ne-am suit în maşină şi am început să colindăm oraşul în căutarea unei magnolii accesibile (la care să pot ajunge să o pot mirosi). După vreo trei sferturi de oră am găsit una undeva, pe Bulevardul Dacia, după ce am fost nevoit să sar un gard ca să ajung la ea.
Dar, să revin la subiect. Sunt cu familionul într-un magazin Billa, împingând cu sârg la un cărucior. Mă asigur, semnalizez regulamentar şi mă strecor printre gondole. Lume de toate felurile, produse la fel. Din difuzoare se aude o muzică bună. La un moment dat, aud melodia “I’ll be missing you” interpretată de Puff Daddy şi Faith Evans. Cine a vizionat clip-ul poate îşi aminteşte dansul lui, cu paşii mici şi lenţi şi mâinile întinse în lateral. Ei bine, am început să fac acei paşi. Dacă nu acum, atunci când? Mâine? Cine ştie ce va fi mâine? Soţia e obişnuită (au fost destule ocazii când am invitat-o la dans într-o staţie de metrou sau într-un magazin atunci când se auzea o melodie frumoasă), aşa că m-a lăsat în legea mea văzându-şi de cumpărături râzând, dar copila a intervenit autoritar:
- Tata, tata, se uită lumea la tine!
- Da, ştiu, dar auzi ce cântă? Nu-ţi place?
- Ba da.
- Atunci, ce aştepţi? Crezi că facem ceva ruşinos?
- Nu.
Şi am început amândoi să facem paşii lui Puff Daddy. Nu a ţinut decât câteva secunde pentru că melodia s-a întrerupt, dar exact în momentul când am început, pe lângă noi a trecut o bătrânică trecută lejer, după părerea mea, de şaptezeci şi cinci de ani. S-a oprit râzând cu căruciorul lângă noi şi a început să fredoneze melodia, mişcându-şi uşor corpul încovoiat de artrită sau reumatism.
- Da, da, frumoasă melodie, o auzim cum spune.
- Superbă, o completez eu râzând, gata, gata s-o invit la dans.
A stat câteva secunde până ce melodia s-a întrerupt, apoi a plecat fredonând-o şi punctând ritmul cu mişcări ale capului.
- Da, da, superbă melodie, o auzim comentând în timp ce se depărta legănându-se uşor în ritm.
În acel moment, bătrânica mi s-a părut cea mai tânără persoană dintre clienţii magazinului. Ştiţi de ce? Pentru că era vie.
P.S. Sâmbătă, venind spre casă cu copila, am găsit desenat pe trotuar un joc de şotron. Hi hi, ghiciţi ce am făcut amândoi...
Să auzim de bine!

6 comentarii:

  1. BRAVO.
    Atât am de spus. Bravo ție că îți trăiești viața, că știi cum să o trăiești, că nu te interesează ce spun ceilalți. Mai rar așa oameni...

    RăspundețiȘtergere
  2. @ Florin Morosan: Man, îţi mulţumesc, dar, după părerea mea, felul cum îţi trăieşti viaţa este singurul mod de a înţelege cum eşti conectat la realitate. Şi, să nu uităm, vine o vârstă când amintirile sunt foarte necesare...

    RăspundețiȘtergere
  3. Vio, e minunat ca mai "intalnesc" oameni ca mine. Si eu am chef sa dansez in locuri publice daca aud o melodie frumoasa. Pacat ca numai eu am chef, ceilalti din jur se rusineaza. De curand am mers cu fratele meu in Parcul Carol; si cu prietena lui. Vorbeau despre nunta pentru ca se vor casatori la anul si aveau o dilema: nu stiau sa danseze vals. L-am luat pe frate-meu si i-am zis sa-i arat. Desi era seara si putina lume in parc, s-a rusinat. Si e mai tanar decat mine. Cred ca o sa fie un batranel deloc simpatic, spre deosebire de mine care voi dansa precum batranica din Bila. :) Interesant subiect.

    RăspundețiȘtergere
  4. @ QED: He he, poate o să ne întâlnim doi moşi rebegiţi, dar cu drag de viaţă împingând cărucioarele prin supermarket... Dacă nu au fotograf le fac eu pozele.

    RăspundețiȘtergere
  5. Vio, m-ai facut sa zambesc. :)

    RăspundețiȘtergere
  6. @ QED: Mă bucur, având în vedere încercarea prin care treci...

    RăspundețiȘtergere

Comentează, comentează! Ceva tot trebuie să fie de comentat!