Avantajul de a fi securist

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Iată că revin cu alte întâmplări legate de drumurile pe care le-am făcut în Turcia pe care, exceptând ultimul, le-am efectuat cu maşina din dotarea personală. Atunci când am plecat prima dată, am făcut-o singur, singurel. Şi cu portbagajul gol. Nu rulmenţi, nu farfurii, nu mercur, nimic din toate astea. Doar o gentuţă cu schimburile necesare pentru o plimbare de o săptămână. Deşi plecasem spre Giurgiu, mă întorc din drum şi ies din ţară pe la Călăraşi. Ieşind din vamă în Bulgaria, trag pe dreapta pentru a mai face un ultim control al meu şi al maşinii, ca să îmi pregătesc flaconul cu suc şi biscuiţii la îndemână. Undeva, în stânga mea, văd un grup de trei persoane ieşind dintr-o Dacia şi îndreptându-se spre mine.
Se apropie, ne salutăm şi unul din ei mă întreabă dacă mă tentează avantajele mersului în grup. Un sondaj rapid de imagine îmi conferă elementele necesare pentru accept. Mai mult, mă ofer să iau cu mine în maşină unul din membrii grupului lor pentru a birui mai uşor singurătatea. Formăm echipele şi demarăm. Comparativ cu şoselele din ţară, cele din Bulgaria mi se par de vis. Dar nu pot fructifica la maximum acest avantaj din cauza faptului că şoferul celeilalte maşini conduce lent, mult prea lent şi ceea ce trebuia să se întâmple s-a întâmplat: ne-a apucat noaptea pe drum. Este decembrie, este noapte şi noi suntem în plină traversare a munţilor. Stilul dezastruos de conducere asociat cu mersul pe serpentine solicită mult prea mult motorul plăpândei maşini, care se încinge la maximum, iar o conductă de la instalaţia de răcire plesneşte. Îi văd cum trag pe dreapta, opresc şi eu şi în timp ce mă apropii îmi dau seama că sunt de prisos cuvintele: de sub capotă ies vălătuci de abur. Mă uit în sus, mă uit în jos, nici urmă de maşină sau posibilitate de ajutor. E noapte, e frig şi suntem singuri în munţi.
Nu am altceva mai bun de făcut decât să îmi suflec mânecile şi să mă apuc de treabă. În timp şi cu răbdare ca să nu mă opăresc de la aburii instalaţiei de răcire, reuşesc să identific conducta plesnită şi să îmi dau seama că termostatul este defect. Scot termostatul, scurtez conducta astfel încât să elimin plesnitura şi le pun pe noile cunoştinţe să se apuce să topească zăpadă ca să avem ce pune în instalaţie de răcire. În timp şi cu oarece efort reuşim să repunem maşina în funcţiune, aşa că putem pleca din nou la drum.
A doua zi suntem în Istanbul. Ajungem la hotel fără absolut nicio problemă pentru că ei nu sunt la prima vizită şi cunosc traseul foarte bine. Ne plimbăm, vizităm, facem cumpărături împreună, iar Sf. Nicolae ne prinde tot în Istanbul, aşa că organizăm o mică serbare ad-hoc gândindu-ne la cei de acasă.
Zilele trec repede şi vine momentul întoarcerii. Drumul decurge fără nicio problemă, dacă nu punem la socoteală faptul că am parcurs în două zile un traseu pe care l-aş fi parcurs singur într-o singură zi sau mai puţin. Revenirea în ţară am făcut-o tot pe la Călăraşi, gândindu-ne că este o vamă mai puţin aglomerată. Ieşim din vamă şi îi văd pe noii prieteni că trag pe dreapta. Cobor, mă apropii şi aflu că, din cauza unei defecţiuni la instalaţia electrică, motorul nu mai porneşte. Deşi mi-am pus la bătaie toate abilităţile mecano-electrice, nu reuşesc să fac altceva decât să le descarc şi mai rău bateria. Nu ne rămâne decât soluţia remorcării. Omul scoate din portbagaj un cablu din cupru folosit atunci când iei curent de la altă maşină. Nu-mi pot imagina că un cablu din cupru cu o secţiune de câţiva milimetri poate rezista la asemenea forţe de rupere, dar în lipsă de ceva mai bun legăm cele două maşini cu el.
Şi pornesc. Atât de lin încât reuşesc să nu rup cablul. Mulţumită mersului pe autostradă, ajungem la Bucureşti fără ca acesta să se rupă. Dar, odată intraţi în oraş, încep problemele. Stopurile dese şi nervozitatea celorlalţi parteneri din trafic care claxonează în neştire contribuie la ruperea cablului. Coborâm, îl înnodăm şi pornim. După un scurt timp, cablul iar se rupe. Şi tot aşa, până ajunge să fie atât de scurt încât maşinile stau legate bară la bară. Nu mai putem conduce niciunul în aceste condiţii, aşa că mă gândesc la o altă rezolvare. Îmi amintesc că în apropiere stă un vechi prieten, aşa că mă reped până la el. Îl găsesc acasă şi culmea, omul are o ştangă de remorcare disponibilă. Cuplăm maşinile din nou şi pornim spre casă.
Ajungem acasă (întâmplarea a făcut să fim vecini de stradă), ei foarte bucuroşi, iar eu foarte nervos. Toate aceste ore care îmi întârziaseră apropierea de casă mă aduseseră la limita răbdării. Dar toţi nervii şi toată supărarea mi-a trecut când noul prieten mi-a făcut o mărturisire:
- Ştiţi, atunci în vamă, la plecare, am venit la dumneavoastră şi v-am abordat pentru că eram convinşi că sunteţi securist şi ne puteţi fi de ajutor.
- Dar de unde aţi tras concluzia asta, îl întreb eu amuzat.
- Păi, numai un securist putea pleca în Turcia, de unul singur şi cu portbagajul gol.
Să auzim de bine!