Ce cuvinte folosim (3)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Spre deosebire de postările anterioare în care făceam referire la etimologia unor cuvinte provenite din istoria sau mitologia greacă, azi mă voi referi la câteva cuvinte cu etimologia provenită din vocabularul curent, dar care nu le face mai puţin interesante.
Primul cuvânt la care mă voi referi este orchestră. Cuvânt banal, uzual. Termenul porneşte de la primul teatru construit în cinstea zeului Dionysos în incinta Acropolei. Locurile erau sub forma unor banchete fără spătar dispuse semicircular în jurul scenei, cu excepţia celor rezervate preoţilor zeului care erau amplasate chiar în faţa avanscenei care se numea orchestra. Porţiunea respectivă era destinată corului şi dansatorilor.
Cel de-al doilea cuvânt este coregraf. Cuvântul provine tot din vremurile timpurii ale teatrului, persoana abilitată să conducă corul fiind numită corego. Pe lângă această atribuţiune esenţială, corego mai îndeplinea şi funcţiile de sponsor, impresar şi regizor al spectacolului, ceea ce, trebuie să recunoaştem, implica abilităţi deosebite din partea respectivului. Cu timpul, atribuţiunea de coordonator al corului a fost translatată, printr-un procedeu care mie îmi scapă, la cea de coordonator al dansului.
Următorul cuvânt este pe cât de uzual, pe atât de neplăcut. Mă refer la cuvântul ipocrit. În mod cu totul ciudat şi originea acestui cuvânt are legătură tot cu teatrul antic. La vremea aceea, ipocriţii erau persoanele care dădeau replici corului. Poziţia lor era una de invidiat dacă ne gândim doar la faptul că, în timpul războaielor li se permitea trecerea nestânjenită printre linii. Machiajul le era exagerat, măştile cumplite, iar replicile zbierate (evident, din cauza lipsei unor instalaţii de sonorizare...), astfel încât nu a fost greu ca prin ipocriţi să fie consideraţi oamenii cu două sau mai multe înfăţişări, unul fiind omul real, iar celălalt personajul de pe scenă.
Al patrulea cuvânt este epicurean. De data aceasta, termenul porneşte de la un nume propriu şi anume, cel al lui Epicur. Epicur, care a trăit pe la anii 300 î.Hr. era originar din Samos şi îşi formase gândirea în afara şcolilor lui Aristotel şi Platon. Om de o mare onestitate, trăia izolat, mâncând doar pâine cu brânză. Şcoala şi-a întreţinut-o în chiar curtea casei şi obişnuia să spună că înţelepciunea nu constă în a explica lumea, ci în aceea a-ţi construi colţişorul tău de linişte pe baza modestiei, respectului şi prieteniei. După cum vedem, termenul de epicurean, însemnând un adept al frumosului şi al plăcerilor, nu are nimic în comun cu numele marelui om.
Al cincilea cuvânt este peripatetic. Ei bine, da data asta originea termenului este ceva mai neobişnuită şi are legătură cu Aristotel. Originea acestui cuvânt este dată de cuvântul περίπατοι/peripati, care se traduce prin coloane, iar prin termenul περιπατητικός/peripatitikos înţelegându-se o persoană itinerantă, călătoare, rătăcitoare. Coloanele de la care porneşte cuvântul se aflau în curtea şcolii lui de filozofie, coloane în jurul cărora marele om se plimba cu discipolii să purtând nesfârşite discuţii. Ideile lui pornesc de la axioma că materia este baza tuturor lucrurilor, iar sufletul este un principiu al vieţii în trupurile noastre organice, Aristotel pornind de la rezultatele date de experienţă.
Aşa după cum v-aţi obişnuit, la sfârşitul articolului vă ofer un bonus. De data asta e mic, foarte mic, dar interesant. Ştiţi cum se traduce în limba greacă expresia "cu capul în jos"? Vă spun eu: ανάποδα. Cuvânt care se citeşte şi se pronunţă pur şi simplu anapoda. Vi se pare cumva cunoscut?
Să auzim de bine!

Ce cuvinte folosim (2)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Voi continua azi cu etimologia unor cuvinte curente derivate din personaje greceşti, reale sau mitologice. Iar două din ele sunt convins că îi vor interesa pe Mihai Păun şi Whitefrets, bunii mei colegi de blogăreală şi poeţi dedicaţi.
Primul cuvânt, pe care în ultimii ani îl auzim tot mai des este lesbiană. Cuvânt ce defineşte atracţia sexuală dintre două persoane de sex feminin. În mod curios, deşi cuvântul se referă la insula Lesbos (lesbiană = locuitoare a insulei Lesbos/Λέσβος), termenul este legat de numele poetesei Sapho (sau Psappha), care a trăit la sfârşitul secolului al VII-lea înainte de Christos. Născută într-o familie de aristocraţi, căsătorită cu un bogătaş pe numele lui Kerkylas cu care a avut o fetiţă (pe nume Kleis, “floarea mea de aur”) a rămas văduvă şi bogată. Mică, slăbuţă şi cu ochii negri era mai mult atractivă decât frumoasă. A condus o şcoală numită Casa Muzelor care se afla sub patronajul zeiţei Afrodita. Cursantele erau alese din înalta societate şi denumite hetaire/însoţitoare, fiind educate la cele mai înalte standarde de comportament şi cultură. Viaţa ei s-a desfăşurat în principal în insula Lesbos şi în Siracuza, unde a fost exilată. Se pare că dragostea ei pentru una din eleve a fost impulsul care a generat una din cele mai frumoase poezii din lirica antică, atunci când eleva a fost retrasă de la şcoală de către părinţi.
În aceleaşi timpuri cu Sapho, hălăduia un alt poet, fanfaron şi lăudăros pe nume Alceu. Născut dintr-o familie aristocrată, tânărul dovedea un oarecare talent în ale pamfletului. După câteva eşecuri în politică, în meşteşugul armelor şi în încercarea de a avea o relaţie cu Sapho, Alceu a avut bunul simţ să se rezume la a face ce ştia el mai bine, şi anume poezie. Şi s-a dedicat acestei activităţi atât de bine încât a inventat o metrică personală care poartă chiar numele lui, metrica alcaică.
Unul din puţinii poeţii antici care merită o comparaţie cu Sapho este Anacreon. Poet de curte şi bun stihuitor, acesta nu a avut în el tumultul poetesei. Pentru el, poezia era pur şi simplu o meserie ca oricare alta, o meserie din care faci bani ca să mănânci şi să bei bine. Dar asta nu l-a împiedicat să-şi facă treaba aşa cum se cade, astfel încât metrica odelor sale a devenit un model pentru toţi poeţii, acestea fiind cunoscute acum sub numele de ode anacreontice.
Următorul cuvânt este sibarit. Este adevărat, cuvântul nu este atât de des folosit, dar există în vorbirea curentă atunci când facem referire al un lux opulent şi rafinat. Cuvântul înseamnă în fapt locuitor al oraşului Sybaris (Σύβαρις). Oraşul a fost una din localităţile care formau Magna Grecia, zonă colonizată de grecii ahei în sudul Italiei (vestul Golfului Taranto). Datorită condiţiilor geopolitice, oraşul atinge prin secolul al VI-lea înainte de Cristos o dezvoltare formidabilă (peste 25 de oraşe subordonate şi o populaţie de 300.000 de locuitori), locuitorii lui trăind o adevărată viaţă de mare lux. Este renumit cazul unuia din bogătaşii vremii, pe nume Smindyrides, care pleca la plimbare cu peste 1.000 de sclavi după el, ceea ce, trebuie să recunoaştem e ceva destul de dificil chiar pentru bogătaşii din zilele noastre...
Mai departe mă voi referi la haos (Χάος). Termenul se referă la dezordine, confuzie, imposibilitatea anticipării, având o utilizare destul de largă în matematică, informatică sau filozofie. În mod curios, termenul este asociat cu numele lui Haos, unul dintre cele două elemente primordiale ale Universului. Prin extensie, s-a considerat că tot ce a fost înaintea creaţiei a fost caracterizat de o dezordine desăvârşită, ordinea lucrurilor apărând abia după creaţie. Haos este cel din care se trag toţi zeii mitologiei greceşti, din împreunarea lui cu Gaia sau Geea (care reprezenta pământul) rezultând munţii, marea şi cerul. Iar din uniunea dintre Gaia şi Uranus (Cerul) au ieşit mai apoi titanii şi ciclopii de care pomeneam într-un articol anterior. Cam uşuratică, Gaia asta, nu?
Un alt cuvânt este ... ehe... aici e grav de tot, este tiran. Greu şi urât cuvânt, mai ales pentru cei care au avut ghinionul să trăiască sub un asemenea regim. Dicţionarul ne spune că tiranul este conducătorul absolut al unei ţări pe care o guvernează în mod arbitrar şi cu cruzime sau, la modul figurativ, o persoanã autoritară care îşi impune voinţa în mod despotic. Astea sunt lucruri ştiute de mulţi dintre noi. Dar de unde provine? La origine, cuvântul nu avea nici de departe sensul atribuit în zilele noastre. Ei bine, cuvântul provine de la tirra, care înseamnă fortăreaţă. Acesta era şi numele capitalei regatului Lydiei unde, un rege pe nume Gyges instaurase un regim şi o conducere totalitare în cel mai adevărat sens al cuvântului. Astfel că, la origine, tiran nu însemna altceva decât un locuitor al Tirrei.
Ca şi data trecută, pentru cei care au citit cu atenţie aceste rânduri, am de data asta două mici bonusuri.
Licurg, unul dintre marii legiuitori ai Greciei antice (alături de Solon), a stipulat într-una din legile lui că soţul e obligat să tolereze infidelitatea soţiei dacă adulterul s-a comis cu unul mai înalt şi mai voinic. În acest caz, spunea Licurg, “gelozia este ridicolă şi imorală”. Hehe, ce ziceţi? Aproape să-i dai dreptate...
Aristotel spunea că, citez, „maşinile vor fi acelea şi nu legile, care îi vor elibera pe sclavi, făcându-i inutili”. Celor cărora li se pare o afirmaţie banală, le reamintesc că Aristotel a trăit între 384-322 înainte de Cristos.
Să auzim de bine!

Ce cuvinte folosim (1)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Aşa cum spuneam într-o postare anterioară, multe, foarte multe din cuvintele folosite în limba română (şi nu numai) sunt de sorginte grecească. Astăzi mă voi referi la câteva cuvinte mai deosebite, în sensul că provin de la numele proprii ale unor personaje reale sau imaginare din istoria sau mitologia greacă.
Primul la care voi face referire are ca origine numele zeului vânturilor, Eol (în limba greacă se scrie Aiol, dar grupul „ai” se pronunţă „e”). De la numele acestui zeu provin toate cuvintele utilizate în legătură cu vântul sau efectele acestuia (centrală eoliană, propulsie eoliană etc). El îi avea ca fraţi pe Boreos, zeul vântului din nord, de unde ne-a rămas cuvântul boreal, cu sensul de nordic. Un alt frate era Zefiros, vântul de vest, un vânt uşor şi călduţ, cu numele căruia denumim orice adiere sau vânt mai blând. Fraţi a mai avut el (pe Notos, Caicias şi Apeilote), dar aceştia nu au lăsat urme în etimologia uzuală. Acu’ să nu vă mire existenţa atâtor zeităţi ale vântului, dar vechii greci erau foarte meticuloşi în privinţa asta: exista câte o zeitate pentru aproape fiecare element din mediul înconjurător.
Mulţi dintre noi au auzit sau folosesc cuvântul ceramică, acesta având numeroase interpretări în tot ceea ce este legat de tehnica prelucrării termice a pământului. Ei bine, cuvântul ceramică provine de la numele lui Keramos, care nu era altul decât zeul protector al meşterilor olari din Grecia antică. Că a fost preluat în mod direct sau pe căi ocolitoare, asta e treaba lingviştilor să afle, dar originea lui rămâne aceeaşi. Şi mă gândesc la ea ori de câte ori mănânc lapte bătut cu mămăligă în într-un castron de ceramică.
Un alt cuvânt uzual, dar cu o etimologie mai ciudată este amfitrion. Este un cuvânt pe care îl folosim adeseori atunci când facem referire la o gazdă amabilă şi primitoare. Ei bine, dacă nu ştiaţi puteţi afla acum că respectivul cuvânt provine de la numele regelui Amfitrion care domnea împreună cu soţia sa Alemena în Tirint. Despre el se spune că era un urmaş direct al marelui erou Perseu. Având o fire deosebit de ospitalieră, numele său a devenit simbolul acestei trăsături. Sincer să fiu, mi-ar face mare plăcere să fiu considerat un adevărat amfitrion de către prietenii mei.
Mai departe ne vom lega de cuvântul draconic. Îl folosim ori de câte ori vrem să caracterizăm ceva sau pe cineva ca fiind deosebit de sever. Cuvântul provine de la legislatorul atenian Drakon, care a trăit în secolul al VII-lea înainte de Christos. Personajul, în ciuda numelui său devenit pentru noi acum simbol al severităţii s-a remarcat prin câteva realizări deosebite. A publicat pentru prima dată legile cetăţii sub formă scrisă pe panouri de lemn sau stele din piatră şi a adus două inovaţii: 1. fiind scrise, legile nu mai dădeau ocazia interpretărilor personale şi 2. prin legea homicidului a făcut distincţia între omor (un act voluntar) şi homicid (un act involuntar). Conform legilor elaborate de el, cel mai mic furt era pedepsit cu moartea. Erh, draconice legi, nu?
Un alt cuvânt cu o etimologie legată de mitologia greacă este odisee. Folosim cuvântul atunci când vrem să descriem o călătorie lungă şi plină de peripeţii. Existenţa cuvântului o datorăm lui Ulysse (sau Odisseus), personaj homerian implicat profund în războiul troian. Întoarcerea sa în dorita lui Ithaca, unde era aşteptat de soţia sa credincioasă Penelopa şi de fiul său iubitor Telemach a constituit prilejul a nenumărate aventuri şi peripeţii transpuse de Homer în Odiseea. Lui Uliyse i se datorează participarea marelui Achilles în război, precum şi ideea construcţiei Calului Troian. Acum, că mi-am amintit, să activez antivirusul ca să nu-mi intre vreun troian în calculator…
Ciclopic este un cuvânt pe care-l utilizăm adeseori. Numai despre Palatul Parlamentului de câte ori am auzit că este o construcţie ciclopică… În mod curios, deşi însuşirea principală a ciclopilor, fiinţele mitologice de la care se trage cuvântul era faptul că aveau un singur ochi, în vorbirea curentă cuvântul este legat de cealaltă însuşire a lor, şi anume gigantismul. Ciclopii apar atât în „Odiseea” lui Homer, cât şi în „Teogonia” lui Hesiod. Ei erau consideraţi nişte creaturi damnate care au făurit arcul Artemisei (zeiţa vânătorii), fulgerele lui Zeus (stăpânul suprem), tridentul lui Poseidon (zeul mărilor) şi coiful lui Perseu (eroul care a ucis Meduza fiind făcut invizibil de respectivul coif). Şi voi mai face referire doar la un singur cuvânt pentru ca articolul meu să nu devină unul ciclopic…
Ultimul cuvânt pe ziua de azi este herculean. După cum vă aşteptaţi, cuvântul provine de la numele celui mai mare erou al mitologiei greceşti şi anume Hercules, personaj caracterizat prin forţa sa neobişnuită. Astăzi, prin herculean caracterizăm tot ceea ce se referă la o putere sau la un efort ieşit din comun. Puterea şi-a dovedit-o sugar fiind, când a reuşit să sugrume şerpii trimişi de Hera (soţia lui Zeus) ca să-l ucidă. Viaţa lui pământeană a fost una zbuciumată, marcată de crize de nebunie şi încercări dintre cele mai dificile. Ca o legătură între mitologie şi realitate, se consideră că ceea ce în mitologie este cunoscut sub numele de “întoarcerea fiilor lui Hercules (sau întoarcerea heraclizilor)”, în istorie este cunoscut sub numele de „invazia dorienilor” (cu vreo 1100 de ani înainte de Cristos). Atât cei din mitologie, cât şi cei din istorie s-au ţinut de cuvânt şi au făcut ce au promis: au cucerit Grecia aproape în totalitate. Dar de la ei ne-au rămas frumoasele coloane în stil doric.
Acum, pentru că aţi citit cu atenţie aceste rânduri, vă voi oferi un mic bonus. În anul 2002 drahma, moneda naţională a Greciei a fost înlocuită de euro. Ştiţi de când circula drahma în mod oficial şi neîntrerupt? De mai bine de 3100 de ani!
P.S. Cu ceva timp în urmă, mă exprimam într-un articol postat pe blog în sensul că Grecia musteşte de istorie şi că dacă dai cu piciorul în pământ ţâşneşte istorie. Ei bine, citind de curând un articol de specialitate, am descoperit că vorbele mele nu sunt deloc originale: exact aceleaşi cuvinte (“oriunde calci, descoperi o mărturie a trecutului”) au fost spuse de Cicero (106-43 î.Hr.) cu mulţi, mulţi ani înaintea mea. Pe cuvânt de onoare că nu am avut habar de spusele lui. Dar, probabil, condiţiile asemănătoare conduc la rezultate asemănătoare…
Să auzim de bine!