Autoritatea autorităţii

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Urmăresc pe sărite un film american în care, la un moment dat, unul dintre personaje comite o abatere de la lege. Întâmplător este surprins de poliţistul localităţii, om cu care copilărise şi cu care juca biliard în fiecare sâmbătă în crâşma micii lor localităţi. Deşi nu constituie acţiunea principală a filmului, dialogul lor merită toată atenţia pentru că, deşi este vorba de un film, deci o ficţiune, printre rânduri se pot citi elemente de realitate. Iar poliţistul nostru, deşi bun prieten cu contravenientul, îi spune că, deşi îi pare rău, nu are ce face şi trebuie să-l încătuşeze şi să-l ducă la secţie.

Secvenţa mă lasă pe gânduri pentru că nu-mi imaginez un poliţist din oricare localitatea românească procedând identic în atare situaţie. Răspunsul contravenienetului ar fi unul de băşcălie şi chiar de ameninţare, iar cel al poliţistului nu ar face în nicun caz referire la aplicarea legii.

După Revoluţie au fost nenumărate discuţii şi s-au emis la fel de numeroase păreri despre lipsa de autoritate pe care ar trebui să o aibă instituţiile româneşti puse să aplice legea. În mod cu totul surprinzător, majoritatea covârşitoare a fost cea a celor care au susţinut că respectivele instituţii, poliţia în cazul nostru, ar trebui să aibă cât mai puţin spaţiu de manevră, să fie cât mai îngrădită în aplicarea legii şi cât mai lipsită de putere în faţa infractorilor. Şi tare mă tem că această dorinţă nu este una provocată de traumele lăsate de miliţia comunistă... Uciderea unui poliţist în State este o cale aproape garantată spre scaunul electric. Şi nici în Anglia nu i-ar fi mai bine. Dar haideţi să vedem un caz concret legat de cele afirmate mai sus, petrecut nu în State şi nici în Anglia, ci în România noastră cea de toate zilele.

Mă aflu în trecere pe o alee mărginită pe una din laturi de un gard lung. Aşa cum merg eu pe alee, îmi este dat să văd tradiţionalul nesimţit neaoş care, cu faţa spre gard, urinează ca un animal în plină zi şi faţă de toţi cei din jur. Din dreapta văd că se apropie un poliţist de el şi îmi încetinesc mersul la gândul că voi prins în cine ştie ce evenimente dramatice. Poliţistul ajunge lângă el şi îl apostrofează:

- Ce faci, băi nesimţitule, aici?

Nesimţitul se întoarce spre poliţist şi, fără a se opri din activitate, îl înjură crunt şi scuipă spre el. Poliţistul se opreşte câteva secunde, se uită la nesimţit, apoi se uită în jur şi plecă.

Ei, acum că ştiţi întâmplarea, cam ce credeţi că ar fi făcut un poliţist în Statele Unite spre care ne lungim gâturile în căutarea modelelor de democraţie? Nu v-aţi simţi mai în siguranţă trăind într-o ţară în care un poliţist pus în asemenea situaţie ar aresta imediat contravenientul?

Să auzim de bine!

Note şi impresii de călătorie din şi despre Thasos, insula verde (12)

Plaja Nisteri

Ziua unsprezece-Plaja Nisteri, vulgaritate pe faleză

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Vremea nu se artă ca fiind cea mai favorabilă şi atunci, ca să evităm complicaţiile pluviale care ar putea lua naştere, ne decidem ca să atacăm o plajă apropiată, Nisteri pe numele ei avut anterior căsătoriei…

De la hotel până la plajă nu sunt decât vreo doi kilometri, aşa că ajungem urgent. Parcăm maşina pe marginea şoselei sub niscai pini şi coborâm drumeagul care duce la plajă. Apa este la fel de transparentă ca apa de la robinet, dar culoarea ei verzui-albăstruie îi dă tot farmecul. Ca întindere, plaja este destul de lungă şi destul de lată pentru a nu fi aglomerată. Nisipul este foarte fin, atât pe mal cât şi în apă, dar cel de pe plajă ar putea fi mai curat… Există duşuri, grup sanitar şi nelipsita tavernă, iar pentru o sumă modică poţi închiria pe o zi câte umbrele şi şezlonguri vrei. Încasatorul nu îţi vine pe cap imediat ce te-ai instalat, ci îţi oferă un interval de timp cuviincios pentru acomodare.

Iau cu mine în apă minciocul şi masca şi pornesc la vânătoare de peştişori sau pescuit, pe româneşte. După o oră de rătăcit cu capul sub apă printre toate stâncile din zonă am reuşit să prind în mincioc o albină moartă… Îmi reprofilez activitatea şi mă orientez spre fotografierea sub apă a picioarelor soţiei. Noua activitate se dovedeşte, dacă nu fructuoasă, mult mai plăcută…

Aşa cum stau pe plajă şi mă usuc, încerc ca să fac unele comparaţii de natură turistică. Privind lucrurile prin prisma ţărilor de provenienţă a maşinilor de care dau la tot locul, pot spune că este vara şi concediul grecilor. Ca pondere faţă de alţi ani, am impresia că sunt mult mai puţini turişti străini. Practic, în jurul meu aud vorbindu-se doar greceşte. Am văzut câteva maşini cu sârbi, câteva cu nemţi şi câteva cu români. Într-o clasificare care îmi aparţine, maşinile cu sârbi ar fi pe primul loc ca număr, apoi cele cu nemţi, urmate în ordine de cele cu români, bulgari, belgieni, francezi şi englezi. Dacă în anii trecuţi număram cu zecile maşinile din România aflate în parcările hotelulrilor, acum dacă văd câte una ici şi acolo. Maşini cu număr de Anglia am putut număra doar două. Acelaşi lucru e observabil şi la plimbările prin magazine, unde rar aud altă limbă decât greceşte. Nu, orice mi-aţi spune, vara aceasta, în Grecia, este vara grecilor, chiar dacă anul acesta suntem în Grecia în august şi nu în iunie.

Cerul se limpezeşte bine de tot şi căldura devine sufocantă, iar culoarea mea este doar cu o nuanţă diferită de cea neagră. Mai bem câte un frappé, mai înotăm şi asta până către ora şaptesprezece, deoarece suntem foarte aproape de hotelul nostru. Mişcându-ne greoi, ne strângem bagajele şi plecăm spre hotel pentru cuvenita ablaţiune cotidiană. Odată operaţiunea de finisare terminată, pornim în grup compact mai întâi spre un supermarket de unde putem cumpăra un bax cu şase sticle de apă minerală de 1,5 litri la doar 1,5 euro.

După care, cu inima strânsă, ne îndreptăm spre oraş pe străduţe dosnice pentru a evita întâlnirile de gradul trei cu personalul restaurantelor din zonă. Reuşim cu brio ca să ajungem pe faleză, iar soţia îmi aruncă priviri recunoscătoare pentru reuşită. Chiar dacă suntem grecizaţi în mare măsură, nu putem totuşi ca să mâncăm ce şi când mănâncă grecii originali… Şi ochim un local mititel, unde vedem o doamnă în vârstă că ne invită. Studiem meniul şi în acest răstimp apar brusc lângă noi doi tineri, un băiat şi o fată, care sunt ajutoarele doamnei şi preiau comanda. Ne dorim un regim de cruţare, aşa că preferăm câte un gyro de căciulă şi trei salate, două bouiourdi şi o salată rusească pentru copilă. Cei doi tineri se întrec în a ne schimba faţa de masă, a aduce tacâmurile şi o sticlă cu apă rece. Am făcut comanda şi am purtat toată discuţia în englezeşte cu cei doi tinerei, iar ei m-au înţeles foarte bine. Salata rusească nu se dovedeşte cea mai bună inspiraţie, dar celelalte sunt la nivelul aşteptărilor.

În timp ce efectuăm procesul de fagocitoză, la o masă lângă noi se aşază un grup de patru români, după vorbă, după port… Auzind ei în apropiere vorbire românescă, ce şi-au zis? Ia hai să fim noi băgaţi în seamă! Poate ne împrietenim… Aşa că au început ca să vorbească tare. Dar asta nu ar fi fost nimic dacă nu vorbeau prostii cu voce tare. Ca părinte, eram într-o situaţie delicată faţă de copilă, aşa că am decis ca să iau măsuri drastice. Drept pentru care, folosind limbajul cunoscut pe plan internaţional drept limba greacă, am chemat tinerii, le-am cerut să întocmească nota, am plătit şi ne-am ridicat. Brusc nu mai eram interesanţi şi grupul cel vulgar a fost adus la tăcere. Iar pentru ca victoria să fie definitivă, din dreptul ieşirii din local, i-am salutat pe tineri şi le-am mulţumit. Victoria a fost dublă: vulgarităţile au încetat, iar cei doi tineri sunt convins că se vor adăuga cohortei care ne salută cu mare protocol de câte ori trecem prin faţa unuia din localurile vizitate.

Aşa cum mergem noi pe faleză comentând cele întâmplate, văd venind din dreapta în pas alert un poliţist. Că se deplasează în pas alert nu mă miră pentru că presupun că poliţiştii sunt oameni ocupaţi. Mă miră însă prezenţa lui, dar mă lămuresc repede văzând în stânga secţia de poilţie. Acum sunt clare şi prezenţa şi mersul lui grăbit. Ei bine, ce credeţi că face la vederea noastră poliţistul cel grăbit spre secţia de poliţie? Se opreşte! Se opreşte şi ne dă întâietate, deşi noi ne preumblăm cu mâinile în buzunare... Despre ce vorbeam? A, da, despre cum se face turismul... Şi cum vă spuneam...

Să auzim de bine!

Poliţistul centralist

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Ca să fiu sincer, totul a pornit de la parafrazarea în practică a vechiului adagiu tomitan “colorata mâine-i gata!”, varianta astfel obţinută fiind „combinata mâine-i gata”. Aşa că, în urma unui proces matur de analiză am decis că cel mai bine e să combinăm zilele de concediu, în sensul că, după cura de aerosoli de la mare să ne strămutăm pentru o cură de aerosoli la munte. Sau invers, ordinea nu conta atât de mult, ci efectul. Subliniez că este vorba de efectul aerosolilor şi nicidecum de efectul Coandă.
Deci, după două săptămâni la mare, iată-ne bronzaţi şi cu pieile jupuite la munte, mai precis în staţiunea Bran. Motelul din localitate care, culmea, se numeşte tot „Bran” şi nu „Obcina bucovineană” sau „Briza mării” îmi este binecunoscut, nefiind la prima escapadă de acest gen. După o cazare eficientă şi un tur prin sala de mese a restaurantului din dotarea motelului pentru stabilirea unei mese reprezentative, începem chiar de a doua zi incursiunile prin teritoriul inamic.
În funcţie de formaţiunile geologice şi exemplarele dendrologice existente în zonă, alegem mijlocul de transport adecvat: cu maşina, pe jos, cu maşina şi pe jos. Într-un din zile am încercat varianta mai nouă „pe jos şi cu maşina”, dar nu ne-a reuşit. După zece metri de împins la maşină, zăceam cu toţi cu ficaţii făcuţi praf şi gâfâind ca locomotivele cu aburi când urcă la Timiş întrebându-ne care e rostul acestui efort.
Locurile sunt minunate, liniştea inexistentă din cauza drujbelor celor de la exploatările forestiere, iar apele mai tulburi ca Dunărea din cauza şeptelului localnicilor. Dar Dumnezeu e bun şi le vede pe toate aşa că, de cele mai multe ori găsim câte un locşor cu linişte, un locşor cu verdeaţă pentru o binemeritată odihnă. Arealul are totuşi o suprafaţă limitată, aşa că decidem ca, într-una din zile să bântuim împrejurimile, asta însemnând localităţile Râşnov sau Făgăraş.
Azi suntem într-una din cele două localităţi. Localitate frumoasă, curată, dar cu predispoziţie la pene de cauciuc. Stau şi mă uit la roată şi încerc să mă mobilizez la o acţiune bărbătească. Culmea, reuşesc o mobilizare exemplară, aşa că mă apuc să schimb roata cu cea de rezervă. Nu durează mult şi suntem apţi de plecare dar, prudent cum mă ştiţi, întreb un localnic cu înfăţişare paşnică unde ar putea fi o vulcanizare ca să repar roata spartă:
- ‘ trăiţi, glăsuiesc eu pe geamul deschis.
Omul se uită scurt la mine, îmi face un examen sumar din ochi şi răspunde:
- Să trăiţi şi dumneavoastră!
Începutul mi se pare de bun augur, aşa că îndrăznesc o continuare:
- Ştiţi unde este vulcanizarea?
Întrebarea mea are o adresare precisă pentru că nu îmi imaginez că există câte o vulcanizare la fiecare casă. De data asta bunul cetăţean mă priveşte mai lung şi oarecum semnificativ.
- Sigur. La Vasile, nu?
Ca să nu dau loc la echivocităţi îi confirm că, da, la Vasile vreau să merg. Omul îmi explică şi în nici trei minute sunt la poarta omului. Până am ajuns, până am parcat la bordură, până am golit portbagajul ca să scot roata de rezervă a trecut ceva timp, suficient însă ca să-mi văd interlocutorul că apare şi el în dreptul porţii, intră şi începe să vorbească cu un băştinaş rotofei pe care îl suspectez a fi numitul Vasile. Mă apropii, dau să ciocănesc, dar îmi iese în faţă rotofeiul menţionat, rumen la faţă, zâmbind cu gura până la urechi şi strigând din toate puterile:
- Lenuţooo! Sări, deschide poarta să bage maşina că a venit inspecţie de la Bucureşti!
Adresarea mi se pare puţin cam pretenţioasă ca şi importanţa care mi se acordă. Mă uit mai atent la numitul Vasile şi observ că e îmbrăcat în haine de poliţist. Nimic mai plăcut: un poliţist care face vulcanizări mi se pare o garanţie a calităţii. Bag maşina în curte şi îi explic ce doresc, iar respectivul Vasile ajutat de respectiva Lenuţa şi bunul samaritean se apucă să-mi rezolve problema. Nu pierd prilejul de a-i sublinia că nu sunt în inspecţie, ci în concediu şi că tot ce vreau este să am roţile maşinii în regulă. Între altele, Vasile mă întreabă:
- Ei, şi ce mai e pe la centrală, pe la Bucureşti?
Cunosc suficient de bine situaţia Bucureştilor pentru a purta o discuţie, dar nu ştiu nimic despre centralele de acolo. Aşa că răspund în dodii:
- Ei, ce să fie...
În acest răstimp încerc să fac nişte legături logice privind vorbele lui Vasile. Nu apuc să procesez prea mult, pentru că el continuă:
- Dom’ colonel mai e acolo?
Hopa, de data asta situaţia se complică. Un colonel? Ce colonel? Unde să fie un colonel? Sunt întrebări legitime care îmi apar pe monitor. Încerc o eschivă:
- Nu ştiu, nu cred...
Vasile dă din cap a înţelegere şi continuă trist:
- Daaa, ce om minunat... Ne înţelegem foarte bine. Nu e an să nu vină pe aici, continuă el privindu-mă cu tâlc.
Privirea mea opacă îi dă de înţeles că nu am priceput aluzia, aşa că vine cu precizări:
- Şi dumneavoastră păreţi un om de treabă. Ne-ar face mare plăcere să veniţi mai des pe la noi. Ştiţi, nu suntem noi grozavi, dar ceva mai găsim prin casă sau prin ogradă... O să fie şi doamna mulţumită.
Îmi dau seama că sunt victima unei confuzii periculoase, aşa că simt nevoia să precizez:
- Momentan, doamna ar fi foarte mulţumită să ne vedem cu roata reparată, îi răspund eu cu sec.
Omul o preia în plin. Se îmbăţoşează şi începe să zbiere la nevastă:
- Hai, Lenuţo, n-ai terminat? Ce Dumnezeu te mocăi acolo?
În două minute treaba e gata. Plătesc, mă pregătesc să plec şi Vasile mă conduce la poartă aplecându-se umil:
- Să trăiţi, să trăiţi! Mă bucur că aţi trecut pe la mine. Vă rog să-i transmiteţi salutările mele domnului colonel când ajungeţi la Bucureşti. Sunteţi binevenit oricând! Dar vă rog să mă sunaţi cu o zi înainte la secţie ca să fiu acasă.
Să auzim de bine!

Urechea muzicală la poliţişti

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
De data asta am venit în Turcia cu maşina. Sunt oarecum stresat pentru că, atunci când am ajuns era târziu în noapte şi nu mă încumetam să pornesc în căutarea unui hotel. A doua zi a fost la fel de nefastă pentru că, ce e drept, am găsit un hotel, dar se pare că şi aici este valabilă zicala cum că leneşul mai mult alergă şi scumpul mai mult plăteşte, pentru că hotelul este cu adevărat ieftin, dar la fel de adevărat este că nu am putut dormi mai mult de o noapte în el. Aşa că, până acum, am la activ o noapte dormită în maşină şi o alta nedormită într-un hotel dintre cele mai proaste.
Îmi petrec ziua încercând să vizitez cât mai multe locuri interesante, iar după amiaza căutând un hotel cât de cât corespunzător. Îmi doresc foarte mult să apuc să dorm omeneşte măcar o noapte înaintea plecării. Partea proastă este că, din cauza circulaţiei furibunde de pe străzile din Istanbul, îmi este frică să merg cu maşina şi fac toate drumurile în calitate de pedestru. Cu ceva timp în urmă, citeam într-o revistă un reportaj cu note de călătorie din Turcia. La întrebarea reporterului „de ce circulă aşa de bine şoferii din Istanbul”, în pofida vitezei care i se părea foarte mare, şoferul taxiului în care se afla îi spune fără urmă de ironie sau de cinism că „este din cauză că au supravieţuit doar cei mai buni şoferi”.
Şi realitatea confirmă spusele. Deşi în ţară sunt cunoscut ca un şofer „cu sânge în veioză”, după cum sună reclama, aici sunt un mic copil neajutorat. Una din regulile învăţate aici, din păcate spre sfârşitul şederii, a fost aceea că, dacă vrei să schimbi banda şi ai văzut un spaţiu mai mare de un metru între două maşini, trebuie s-o faci. O semnalizare, un claxon scurt şi intri! Nu trebuie să te preocupe că nu încapi şi alte chestii asemănătoare. De astea au grijă ceilalţi din jurul tău. Dacă nu o faci, ţi-ai pus în spinare toate claxoanele de pe şosea... Că ulterior trebuie să conduci cu 80 km/oră la zece centimetri de bara din faţă e o altă poveste... O altă regulă învăţată (şi se pare că este în regulamentul lor de circulaţie) este aceea că, la tamponările din spate pot fi vinovaţi ambii şoferi, nu în mod obligatoriu cel din spate. Ceea ce, personal, mi se pare o chestie corectă...
Această circulaţie, deosebit de intensă şi de rapidă, a fost motivul care m-a determinat să aleg noaptea ca fiind momentul propice pentru a-mi muta lucrurile şi maşina de la hotelul mizerabil unde stătusem la unul de o calitate net superioară. Ajung la hotel, achit nota, urc şi-mi iau geanta cu lucrurile, mă sui în maşină şi pornesc spre noua locaţie. Este ora 23:45 şi am revăzut în cursul zilei traseul la pas pentru a nu avea probleme acum. Sunt pe o şosea cu trei benzi, iar distanţa faţă de noua locaţie nu e mai mare de doi kilometri. Pe mijlocul şoselei se află un scuar, la fel cum avem şi în Drumul Taberei. Se merge liniştit, fără tumultul din timpul zilei şi abia aştept să ajung în noua locaţie. Ajungem la o trecere de pietoni care coincide cu capătul scuarului median. Urmează un spaţiu şi un nou scuar. Un poliţist fioros ca un hitlerist se află cu spatele la noi pe spaţiul dintre scuaruri făcându-ne cu mâna un semn energic să oprim, ceea ce şi facem. De pe sensul opus, maşinile încep să vireze stânga pentru a intra prin spaţiul dintre scuaruri pe o stradă aflată în dreapta mea. Mă aflu în al doilea rând de maşini oprite de poliţist şi nu am de lucru, aşa că, turând extrem de puţin motorul, înaintez vreo trei centimetri. A fost suficient pentru urechea vigilentă a omului legii. Continuând să stea întors, îmi face un semn fără echivoc să trag pe dreapta, în timp ce îi îndeamnă pe ceilalţi să-şi continue drumul. Mă conformez şi aştept. Fără să-mi vadă numărul de România, acesta începe să-mi vorbească pe limba lui. Îl opresc ca să-l atenţionez că nu înţeleg nimic, dar că ne-am putea înţelege în engleză sau franceză. Dând din cap că a priceput, omul îmi spune în engleză:
- Dacă eu ţi-am făcut semn să STAI, de ce te-ai mai deplasat?
- Dar m-am mişcat doar câţiva centimetri, încerc eu să mă dezvinovăţesc. Şi nici nu eram în primul rând...
- Tu nu cunoşti reguli de circulaţie? Ce înseamnă la tine când ţi se face semn să stai?
Omul are perfectă dreptate. În orice limbă şi în orice cultură, când ţi se spune să stai, carevasăzică nu te mai mişti. Ori eu...
- Lasă maşina aici şi mergi la echipaj cu paşaport ca să taie chitanţa de amendă.
Opresc motorul, îmi iau actele, cobor şi traversez cât mai regulamentar. În maşina de poliţie parcată peste drum văd doi tipi. Mustăcioşi şi întunecaţi, aceştia se uită fix la mine. Ajung lângă maşină, îi salut şi le dau actele. Prin staţie ei fuseseră deja informaţi de problemă de colegul lor, cel cu ureche muzicală. În timp ce răsfoiesc actele şi carnetul cu chitanţe, cel de lângă geam mă anunţă:
- Îmi pare rău pentru tine, dar va trebui să plăteşti vreo două sute de lire amendă.
E mult, e foarte mult pentru bugetul meu, dar se pare că nu am încotro. În acel moment îmi vine prin minte o singură idee: scot din buzunar cele vreo douăzeci de lire pe care le aveam uitate acolo, îmi întorc buzunarele de la geacă şi de la blugi pe dos şi le spun ridicându-mi mâinile a neputinţă:
- Fraţilor, puteţi să mă amendaţi cât vreţi, dar eu nu am decât banii ăştia. Luaţi-i voi, luaţi-mi şi hainele, că alţi bani nu mai am deoarece mâine plec şi tot ce-am avut s-a dus pe cumpărăturile făcute aici!
Cei doi mă privesc atenţi câteva secunde, apoi izbucnesc în hohote râs, îmi restituie actele fără să se atingă de bani şi mă avertizează:
- Fii atent pe viitor! Când ţi se spune să stai, să stai pentru că alţi colegi s-ar putea bucura la hainele tale...
Să auzim de bine!

Aventuri nocturne

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
- Tu te ştii da cu bicla, aşa-i?
Este Nucu, vărul meu, care mă întreabă într-un limbaj codificat dacă ştiu să merg cu bicicleta.
Stăm amândoi tolăniţi ca doi şalăi la soare pe prispa casei, în lumina unui asfinţit dulce. Suntem în concediu, familiile sunt împrăştiate prin comună ca puii de cloşcă, iar noi am rămas singuri ca să ne relaxăm după o zi de concediu. În mod curent, nu ne sculăm mai devreme de ora zece şi asta nu pentru că vrem noi, ci pentru că nevestele sunt îngrijorate să nu murim de foame în somn. Ne-am obişnuit stomacurile cu un mic dejun frugal: o ratotă (cum i se spune în zonă produsului culinar obţinut dintr-un număr de ouă bătute şi amestecate cu slănină, cunoscut îndeobşte sub numele de omletă) din patru ouă de căciulă, câte o dărabă de o jumătate de pâine neagră, două căni de lapte proaspăt, un jneap de trei-patru sute de grame de caş de bivoliţă şi un castron de castraveţi muraţi la fereastră, o litră de unt şi un borcan de silvoiz (după cum i se spune aici magiunului din prune).
Ca să nu ne aşezăm prea repede la masa de prânz, ne ducem la lac, la scăldătoare. Nucu spune că pescuieşte, dar ceea ce face el nu se poate numi pescuit pentru că ştiu că în urma acestei activităţi se prind peşti şi nicidecum ghete sau conserve ruginite. De la lac ne întoarcem după orele amiezii mergând prin spatele grădinilor nu numai ca să admirăm peisajul cu dealuri blânde, ci şi să „culegem” câte un ştiulete de porumb pe care îl mâncăm copt în pământ. Suntem încă în viaţă nu numai datorită bunăvoinţei localnicilor, ci mai mult pentru că aceştia nu au arme de foc...
Pe drumul de întoarcere, obosiţi de atâta efort, ne oprim la casa părinţilor lui Nucu, nu numai ca să-i salutăm pe oameni, dar şi ca să luăm o gustare frugală: un lighean cu salată făcută din roşii, castraveţi şi ceapă culese instantaneu din grădina lor. Ca să nu ne îngrăşăm ne oprim să mâncăm mai mult de o roată de pâine la toata salata. După un schimb reciproc avantajos de amabilităţi, ne regrupăm spre casă, spre familiile care ne aşteaptă lihnite. Bunicile, mătuşile şi nevestele şi-au terminat treburile gospodăreşti şi ne aşezăm la o masă binemeritată unde, evident, noi doi suntem cei mai flămânzi. O ciorbă bine dreasă sau o supă de roşii, câte o porţie pe măsură de tocană de pui însoţită de mămăliga de rigoare, un castron de castraveciori acriţi la geam şi pancove (un fel de gogoşele) la desert. După care ne facem siesta pe prispă.
Întrebarea lui îmi trezeşte unele nedumeriri, aşa că sunt necesare clarificări.
- De ce? Vrei să mergem undeva?
- Îhî. Până în comuna vecină să rezolv ceva.
- Da, nicio problemă îi răspund simţindu-mă perfect solidar la o aşa iniţiativă. Dar cum putem merge cu bicicletele dacă nu avem? N-ar fi mai ecologic pentru noi să mergem cu maşina?
- Nu am roată de rezervă şi am una din roţi spartă.
- Nu-i nimic, mergem cu a mea.
- Tu nu ai momentan maşină.
Un fior rece mă străbate.
- Cum adică „momentan nu ai maşină”? întreb eu cu glas dogit. Ce propoziţie e asta?
- Maşina ta e în comuna vecină. Nu mai are benzină.
Dumnezeule! Şi eu stau liniştit la soare în timp ce în jurul meu lumea se prăbuşeşte…
- Nucule! Cum a ajuns maşina MEA să rămână în comuna vecină fără benzină.
Nucu se uită la mine nedumerit de lipsa de înţelegere pe care o manifest şi îmi explică rar, aproape silabisind:
- Am luat-o eu ca să merg la vulcanizare cu roata mea spartă. Nu am găsit atelier din prima şi am colindat o grămadă. M-am întors cu auto stopul.
Încerc să procesez cât mai rapid şi o idee salvatoare se iveşte la răsărit:
- Atunci hai să mergem cu nişte biciclete să o luăm!
- Exact asta vreau eu să fac, dar tu înţelegi mai greu, îmi răspunde el morocănos.
Rămân mut în faţa unei asemenea evaluări. Nu apuc să gândesc prea mult, că îl aud:
- Ei, eu mă duc să fac rost de bicle.
Şi dus a fost. Stau şi îl aştept disciplinat. Soarele se scufundă liniştit printre dealuri, găinile s-au dus de mult la culcare, iar Nucu nu apare. Pe la orele nouă din noapte părăsesc prispa şi mă îndrept spre culcare cu ochii aproape închişi. Exact în acel moment aud zdrongănituri şi zgomote puternice la poartă. Este Nucu cărând două biciclete. Aprind lumina în fugă şi mă reped să le examinez. Faptul că sunt vechi nu ar fi un impediment, dar nu au aripi, lanţurile joacă în voie şi nici vorbă de faruri sau alte echipamente optice.
- Omule, tu eşti sănătos la cap? Cum să mergem cu aşa ceva cale de patru kilometri pe o noapte fără lună? Tu nu vezi că nu avem nici măcar lanterne?
- Ba văd, adică nu văd, da’ eu ştiu drumul bine şi nu avem nevoie.
Mă pun la mintea lui, aşa că îmi iau rămas bun de la familie şi le spun ultimele mele dorinţe, după care plecăm. Cât am mers printre casele comunei, a mai fost cum a fost. Problema a devenit palpitantă după ce am ieşit. Nu vedeam nimic nici măcar la zece centimetri, aşa că vorbeam tot timpul ca să ne poziţionăm în spaţiu. Mergeam cât puteam de încet bântuit de tot felul de temeri: dacă dau peste vreun pieton? Dacă dă o maşină peste noi? Dacă nu ne întoarcem la timp şi pierd serialul? Dacă nu apucă să se acrească castraveciorii puşi ieri în geam? Şi altele asemenea griji fireşti pentru un om care merge noapte pe o bicicletă fără far.
Şi ce trebuia să se întâmple s-a întâmplat. Apăsând puţin mai tare pe pedală simt cum sare lanţul şi încep să pedalez în gol. Înainte ca să mă dezechilibrez, apuc să strig la Nucu:
- Fii atent că mi-a sărit lanţul!
- Nu-i nimic, aud o voce gravă în faţa mea şi simt o mână apucând ghidonul. Te ţin eu.
O lanternă mi se aprinde nemilos în faţă şi în spatele ei îl recunosc pe poliţistul comunei.
Să auzim de bine!

Poliţistul sinucigaş?

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Cu ceva ani în urmă veneam spre casă cu autoturismul propriu. Am făcut stânga din Şoseaua Giurgiului şi urma să trec peste o cale ferată uzinală care intra în curtea Uzinelor Autobuzul. Era o noapte cruntă de noiembrie, fără lună, dar cu o burniţă care te înfiora la gândul câinilor fără adăpost. Ca şofer autentic ce mă aflu, opresc instinctiv înaintea trecerii de cale ferată ca să mă asigur. Mă uit prin geamurile aburite şi plouate din dreapta şi nu văd altceva decât un întuneric de nepătruns. Mă uit şi în stânga cu acelaşi rezultat. Pe când intenţionez să bag în viteză, mi se pare că zăresc ceva cu coada ochiului în partea stângă. Era un fenomen ciudat, de parcă în întuneric se deplasa un alt întuneric. Mă uit mai atent şi văd cum luminiţele blocurilor din depărtare dispăreau după o linie precisă. Atras de fenomenul misterios mă uit mai atent şi îmi dau seama că, ceea ce credeam eu că este un întuneric, era un vagon de marfă. Care se apropia vertiginos fără lumini de semnalizare sau manevrant, scăpat probabil din cârlig. Vagonul s-a îndepărtat undeva în partea dreaptă, iar eu mi-am continuat drumul spre casă, tremurând la gândul celor ce s-ar fi putut întâmpla dacă nu opream ca să mă asigur. Şi nu exagerez dacă vă spun că, de atunci, am rămas cu o traumă care devine evidentă ori de câte ori trec o cale ferată.
Acum, ne deplasăm într-o coloană lungă de câteva zeci de kilometri spre litoralul însorit al Mării Negre. E un sfârşit de săptămână de iulie, dar aglomeraţia depăşeşte previziunile cele mai pesimiste. Abia mişcându-ne ajungem la capătul autostrăzii, fac rondul giratoriu, trec pe sub pod şi mă îndrept spre Cernavoda, având în stânga centrala nucleară. Reuşesc să trec şi peste canal şi, încet, încet, ajung la trecerea de cale ferată. Chiar pe şine, un agent de circulaţie îşi vântură semnificativ mâinile ca să ne facă să trecem mai repede. Mai mult, şinele sunt traversate de o panglică galbenă de interzicere. Trauma din dotare intră în funcţiune: opresc şi încep să mă asigur din toate părţile. Deconcertat, poliţistul zbiară la mine, dând disperat din braţe în acompaniamentul claxoanelor coloanei de maşini din spatele meu:
- Ce faci, domnule? De ce nu treci?
Liniştit, întorc capul spre el şi îi explic, arătându-i cu degetul prin fereastra deschisă:
- E o trecere de cale ferată!
- Eşti sănătos la cap? Nu vezi că sunt EU aici, pe şine? mă întreabă acesta holbându-se la mine cu ochii cât cepele.
- De unde ştiu eu că nu vrei să te sinucizi? îi răspund calm, după care îmi termin operaţiunea de asigurare şi bag în viteză.
Mă îndepărtez şi, în oglinda retrovizoare, îl văd pe om rămas mut, cu braţele pe lângă corp. În fond, nu poate fi nimeni amendat pentru exces de prudenţă, nu?
Să auzim de bine!

Printre rânduri

Tuturor celor prezenți și viitori, salutare!
Aceasta va fi, pentru moment, ultima postare pe teme turceşti. Pentru moment, pentru că mai am multe întâmplări de povestit legate de vizitele mele în Turcia, dar nu vreau să devin monoton.
Sunt convins că cele văzute de mine nu pot fi aplicate întregii populaţii turce. Sunt la fel de convins că nu tot ce se întâmplă în Istanbul se întâmplă şi în ultimul cătun din munţi. Cunosc statutul femeii turce şi condiţia ei. Sunt convins că au şi ei nemurile lor proaste, hoţii lor sau criminalii lor. Dar la fel de convins sunt că ceea ce am văzut în Istanbul în materie de comportament civic, NU am văzut nicăieri în România, ţară pe care, vă rog să mă credeţi, o cunosc foarte bine.
Vă povesteam mai dăunăzi despre comportamentul exemplar al unui poliţist turc, care m-a condus la ieşirea din oraş. Acum, mă voi referi la un alt exemlu de comportament civic.
Mă aflu la coadă la intrarea în Sfânta Sofia. Chiar dacă nu este o zi de odihnă, afluenţa este enormă date fiind importanţa obiectivului şi numărul enorm de turişti. Coada nu e o coadă ca oricare alta. Pe lângă faptul că trebuie să cumperi bilet, eşti controlat la intrare la fel ca pe aeroport, cu tot felul de detectoare. Iar dacă mai ai şi o gentuţă sau un rucsac în spinare, poţi fi sigur că vei avea parte de un tratament special. Terorismul e o treabă serioasă, iar oficialităţile o tratează ca atare.
În faţa mea, aliniaţi frumos în coloana care se întinde pe o lungime apreciabilă, trei persoane îşi aşteaptă rândul: tatăl, mama şi un copilaş de maximum doi anişori aflat într-un cărucior. Adică o familie. Nu le pot identifica naţionalitatea şi nici nu mă interesează. La intrarea în sfântul lăcaş văd o mulţime de poliţişti în plină activitate. Coada înaintează încet. La un moment dat, unul din poliţiştii de la intrare îşi aruncă privirile spre coadă şi observă familia din faţa mea. Instantaneu, lasă orice altceva şi se îndreaptă spre noi. Ajuns în dreptul familiei, se adresează doamnei şi ţinând-o politicos de braţ, o conduce cu copilaş cu tot în faţa rândului, chiar la intrare.
Cine a mai văzut aşa ceva în România este rugat să ridice mâna.
Să auzim de bine!

To protect and to serve

Tuturor celor prezenți și viitori, salutare!
Vi se pare cunoscută lozinca, ai? Desigur. Este lozinca poliţiştilor din State. Dar, acum că m-am enervat, vă voi povesti ce fac poliţiştii din Turcia. Turcia pe care noi o acuzăm de toate relelele din noi.
Sunt cazat la un hotel ieftin undeva, în apropierea Marelui Bazar. Am reuşit cu o oarecare dificultate să ajung la destinaţie dar, deşi sunt considerat un şofer cu sânge în veioză, nu mă încumet ca să parcurg şoselele din Istanbul la ore de vârf. Nu este vorba doar de aglomeraţie, ci şi de regulile lor specifice de circulaţie, reguli nescrise, dar pe care ei le respectă, lucru cu care sunt învăţat din voiajele făcute în Grecia. Asta ca să nu mai vorbesc de viteza cu care circulă în oraş evident, atunci când au prilejul.
Într-una din zile, am fost nevoit să merg până la Consulat. Ei bine, am reuşit să ies din parcare, am reuşit să intru în bulevardul care mă ducea la locul dorit dar, din nefericire, am intrat pe banda a III-a, iar eu aveam nevoie să fiu pe banda I-a ca, după un timp, să pot face la dreapta. Ei bine, am fost nevoit să parcurg bulevardul de trei ori (câte odată pentru fiecare bandă) dus-întors ca să reuşesc în capetele bulevardului să trec de pe o bandă pe alta. Practic, pentru câţiva kilometri în linie dreaptă, am făcut vreo cincizeci de kilometri tot fâţâindu-mă pe benzile bulevardului. De atunci, ieşirile mele motorizate au loc după orele 23, când circulaţia se mai potoleşte cât de cât.
Cum vă spuneam, reuşisem să ajung la hotel, să găsesc loc de parcare, să mă plimb, iar acum se apropia momentul întoarcerii acasă. E seară şi mă învârt pe lângă maşină ca orice şofer prudent. Mai verific o presiune, mai verific nivelul diverselor lichide şi umori din motor, toate cu ideea de a avea o călătorie lipsită de evenimente. Un gând mă frământă din greu: cum voi reuşi să ies la autostradă? Ca să fiu sincer, am o hartă dar, pe cuvânt de onoare dacă înţeleg ceva, deşi este scrisă suficient de citeţ. Aşa cum tot stau şi mă socotesc pe lângă maşină făcându-mi de lucru, văd un poliţist că mă fixează. Simt o oarecare jenă pentru că ştiu că nu e de glumă cu ei. Omul coboară de pe motocicletă şi se apropie de mine. E blindat de tot felul de platoşe şi apărători şi este foarte grav. Îl examinez ca să văd dacă are revolver la brâu. Are. Cu acelaşi aer grav ajunge lângă mine şi îmi spune ceva în turceşte. Încerc, folosind cunoştinţele lingvistice din dotare să îi explic că nu înţeleg ce spune. Cu o amestecătură de semne şi fragmente de limbă engleză, poliţistul mă întreabă dacă sunt posesorul maşinii. Îi confirm cu convingere. Mă întreabă, folosind aceleaşi unelte lingvistice, când voi pleca. Îi raportez că intenţionez să plec mâine dimineaţă la ora nouă. Pe un ton şi cu o mimică ce nu admiteau replică, îmi spune ca la nouă să fiu lângă maşină. Şi pleacă lăsându-mă pradă unui vagon de întrebări. A doua zi dimineaţă, fix la ora nouă sunt lângă portieră. Apare şi poliţistul, uriaş, călărind o motocicletă cât toate zilele. Mă salută scurt şi mă întreabă în ce direcţie vreau să merg. Îi răspund cât pot de cinstit că, spre casă, spre România. Îmi face semn să pornesc şi să mă ţin după el, ceea ce şi fac fără crâcnire. Mergem aşa o bună bucată de drum, el semnalizând, iar eu ţinându-mă după el. La un moment dat, după ce ieşisem bine din oraş, trage pe dreapta şi îmi face semn ca să vin lângă el. Mă apropii, deschid geamul, iar el îmi explică prin semne şi engleza lui fragmentară:
- Acesta este drumul spre România. Mergeţi drept, respectaţi indicatoarele şi veţi ajunge acasă. Drum bun!U
imit de gestul lui, nu mai sunt în stare de nicio replică. Omul ambalează puternic şi pleacă în forţă.
Ei, ce ziceţi de un asemenea poliţist? V-ar plăcea să avem aşa ceva în România, nu?
Să auzim de bine!