Narghileaua turcească

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Recunosc faptul că am vizitat în Turcia doar două localităţi: Istanbul şi Edirne. Şi alea incomplet... Desigur, e puţin pentru dorinţa mea de cunoştere, dar suficient pentru a-mi putea forma o imagine despre comportamentul populaţiei aborigene. Nu ştiu precis dacă acesta este nivelul lor real sau doar un rezultat aparent al dorinţei lor de integrare în lumea occidentală civilizată, dar pentru mine, ca turist, a fost suficient pentru a-mi forma o imagine.

Am văzut trotuare spălate noaptea cu detergent, am văzut o comportare extrem de civilizată a cetăţenilor, am văzut vânzători întrecându-se în amabilităţi indiferent de profilul magazinului, am văzut poliţişti care acţionau chiar ca adevăraţi poliţişti, în spiritul protecţiei şi ajutorului pentru cetăţeni, am văzut multe, şi bune şi rele. Inclusiv restaurante cu ştaif sau crâşme de cartier.

E ziua de 1 Martie şi, după ce citesc câteva anunţuri aberante de genul Happy 1 Martie (!) îmi dau seama că vinerea viitoare se face o săptămână de când nu mi-am scos soaţa în oraş, exceptând bineînţeles ieşirile la Billa... Frământat de dorul provocat de o recentă discuţie pe tema frumuseţilor oraşului Istanbul, decid să o invit într-un stabiliment oriental, ceva cu parfum de narghilea... Deschid harta şi pun degetul arătător pe locanta Turkish Cafe, situată undeva, prin Piaţa Dorobanţi.

Ajungem la locul cu pricina la ceas de seară, flămânzi şi tocmai bine pregătiţi de o mică escapadă. Iar localul se dovedeşte unul plin de surprize... Intrăm şi luăm loc la prima masă liberă. Am luat loc la prima masă liberă pentru că celelalte erau ocupate de juni întinşi în devălmăşeală cu picioarele atârnând peste cotierele fotoliilor. Oarecum stupefiaţi de atitudinile dezinvolte observate, ne scoatem hainele şi le aşezăm pe un scaun lângă noi, nu de alta, dar nu era vizibil niciun cuier. Bunînţeles nu băgăm în seamă vălătucii de fum pentru că doar era vorba de o cafenea. Ba, aş putea spune că mirosul era plăcut. Ce nu era plăcut era faptul că vălătucii de fum erau emanaţi de pufoşi şi pufoase care nu ajunseseră nici măcar în clasa a X-a...

Suficient de rapid, apare o jună ospătăriţă căreia îi plasăm comanda după lecturarea unui meniu lipicios de la paharele puse pe el. Cât am aşteptat sosirea comenzii, ne-am aruncat privirile prin local. Prin local şi nu în afară pentru că nu puteam din cauza geamurilor neşterse... Şi dacă ne-am uitat, ce am observat? Păi, nimic altceva decât că, numiţii copilandrii care pufăiau din narghilea sugeau din bere la greu. Altfel, puştimea îşi vedea liniştită de jocul de biliard, fără strigăte porcoase sau comentarii deplasate. Şi nu cred că din cauza educaţiei primite, ci pentru că erau prea tineri ca să fi apucat să le înveţe temeinic...

Iată că vine şi comanda, prilej de noi surprize, de data asta culinare. Cantitatea de sos era suficientă. Suficientă pentru o pasăre colibri, pentru că ambele tipuri de sos servite încăpeau într-o linguriţă. Cartofii prăjiţi erau bine reîncălziţi, atât de bine încât nu observai din prima că nu sunt proaspeţi şi că au fost preparaţi în vremea luptei de la Călugăreni. Din fericire, carnea era fragedă şi bine pătrunsă, aspect pozitiv care s-a adăugat la gustul deosebit al unui capucino vienez, pe care chiar vi-l recomand.

Aşa cum comentam şi mâncam, iată vine un sol de pace. De fapt, nu era chiar unul, ci doi, un domn şi o doamnă ceva mai vârstnici, ca să nu zic la vreo 60 de ani... Ei bine, ce credeţi că face cuplul care, din spusele junei ospătăriţei, avea o masă rezervată? Cuplul se opreşte în mijlocul localului neîndrăznind să ia loc, stupefiaţi şi ei de libertinajul permis puştimii, dincolo de limitele legale. Dar nu apucăm să îi privim mult, pentru că stabilimentul este asaltat de o altă trupă de puştime, care îşi trag toate scaunele libere în jurul măsuţei lor. Evenimentul nu ar fi necesitat o consemnare specială dacă, prin gestul lor, nu ne-ar fi blocat toate căile de ieşire, inclusiv ieşirea din local. Cu chiu cu vai reuşim să ne îmbrăcam destul de rapid, pentru că soţia nu a putut folosi o toaletă care nu avea închizător la uşă şi, încălecând peste nargileaua pusă chiar în mijlocul drumului, reuşim să ieşim în aerul curat al capitalei noastre poluate.

Morala păţaniei? Vreţi o seară cu miros de narghilea? Daţi fuguţa în Turcia... pentru că acolo nu veţi avea parte de asemenea păţanie.

Să auzim de bine!

Urechea muzicală la poliţişti

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
De data asta am venit în Turcia cu maşina. Sunt oarecum stresat pentru că, atunci când am ajuns era târziu în noapte şi nu mă încumetam să pornesc în căutarea unui hotel. A doua zi a fost la fel de nefastă pentru că, ce e drept, am găsit un hotel, dar se pare că şi aici este valabilă zicala cum că leneşul mai mult alergă şi scumpul mai mult plăteşte, pentru că hotelul este cu adevărat ieftin, dar la fel de adevărat este că nu am putut dormi mai mult de o noapte în el. Aşa că, până acum, am la activ o noapte dormită în maşină şi o alta nedormită într-un hotel dintre cele mai proaste.
Îmi petrec ziua încercând să vizitez cât mai multe locuri interesante, iar după amiaza căutând un hotel cât de cât corespunzător. Îmi doresc foarte mult să apuc să dorm omeneşte măcar o noapte înaintea plecării. Partea proastă este că, din cauza circulaţiei furibunde de pe străzile din Istanbul, îmi este frică să merg cu maşina şi fac toate drumurile în calitate de pedestru. Cu ceva timp în urmă, citeam într-o revistă un reportaj cu note de călătorie din Turcia. La întrebarea reporterului „de ce circulă aşa de bine şoferii din Istanbul”, în pofida vitezei care i se părea foarte mare, şoferul taxiului în care se afla îi spune fără urmă de ironie sau de cinism că „este din cauză că au supravieţuit doar cei mai buni şoferi”.
Şi realitatea confirmă spusele. Deşi în ţară sunt cunoscut ca un şofer „cu sânge în veioză”, după cum sună reclama, aici sunt un mic copil neajutorat. Una din regulile învăţate aici, din păcate spre sfârşitul şederii, a fost aceea că, dacă vrei să schimbi banda şi ai văzut un spaţiu mai mare de un metru între două maşini, trebuie s-o faci. O semnalizare, un claxon scurt şi intri! Nu trebuie să te preocupe că nu încapi şi alte chestii asemănătoare. De astea au grijă ceilalţi din jurul tău. Dacă nu o faci, ţi-ai pus în spinare toate claxoanele de pe şosea... Că ulterior trebuie să conduci cu 80 km/oră la zece centimetri de bara din faţă e o altă poveste... O altă regulă învăţată (şi se pare că este în regulamentul lor de circulaţie) este aceea că, la tamponările din spate pot fi vinovaţi ambii şoferi, nu în mod obligatoriu cel din spate. Ceea ce, personal, mi se pare o chestie corectă...
Această circulaţie, deosebit de intensă şi de rapidă, a fost motivul care m-a determinat să aleg noaptea ca fiind momentul propice pentru a-mi muta lucrurile şi maşina de la hotelul mizerabil unde stătusem la unul de o calitate net superioară. Ajung la hotel, achit nota, urc şi-mi iau geanta cu lucrurile, mă sui în maşină şi pornesc spre noua locaţie. Este ora 23:45 şi am revăzut în cursul zilei traseul la pas pentru a nu avea probleme acum. Sunt pe o şosea cu trei benzi, iar distanţa faţă de noua locaţie nu e mai mare de doi kilometri. Pe mijlocul şoselei se află un scuar, la fel cum avem şi în Drumul Taberei. Se merge liniştit, fără tumultul din timpul zilei şi abia aştept să ajung în noua locaţie. Ajungem la o trecere de pietoni care coincide cu capătul scuarului median. Urmează un spaţiu şi un nou scuar. Un poliţist fioros ca un hitlerist se află cu spatele la noi pe spaţiul dintre scuaruri făcându-ne cu mâna un semn energic să oprim, ceea ce şi facem. De pe sensul opus, maşinile încep să vireze stânga pentru a intra prin spaţiul dintre scuaruri pe o stradă aflată în dreapta mea. Mă aflu în al doilea rând de maşini oprite de poliţist şi nu am de lucru, aşa că, turând extrem de puţin motorul, înaintez vreo trei centimetri. A fost suficient pentru urechea vigilentă a omului legii. Continuând să stea întors, îmi face un semn fără echivoc să trag pe dreapta, în timp ce îi îndeamnă pe ceilalţi să-şi continue drumul. Mă conformez şi aştept. Fără să-mi vadă numărul de România, acesta începe să-mi vorbească pe limba lui. Îl opresc ca să-l atenţionez că nu înţeleg nimic, dar că ne-am putea înţelege în engleză sau franceză. Dând din cap că a priceput, omul îmi spune în engleză:
- Dacă eu ţi-am făcut semn să STAI, de ce te-ai mai deplasat?
- Dar m-am mişcat doar câţiva centimetri, încerc eu să mă dezvinovăţesc. Şi nici nu eram în primul rând...
- Tu nu cunoşti reguli de circulaţie? Ce înseamnă la tine când ţi se face semn să stai?
Omul are perfectă dreptate. În orice limbă şi în orice cultură, când ţi se spune să stai, carevasăzică nu te mai mişti. Ori eu...
- Lasă maşina aici şi mergi la echipaj cu paşaport ca să taie chitanţa de amendă.
Opresc motorul, îmi iau actele, cobor şi traversez cât mai regulamentar. În maşina de poliţie parcată peste drum văd doi tipi. Mustăcioşi şi întunecaţi, aceştia se uită fix la mine. Ajung lângă maşină, îi salut şi le dau actele. Prin staţie ei fuseseră deja informaţi de problemă de colegul lor, cel cu ureche muzicală. În timp ce răsfoiesc actele şi carnetul cu chitanţe, cel de lângă geam mă anunţă:
- Îmi pare rău pentru tine, dar va trebui să plăteşti vreo două sute de lire amendă.
E mult, e foarte mult pentru bugetul meu, dar se pare că nu am încotro. În acel moment îmi vine prin minte o singură idee: scot din buzunar cele vreo douăzeci de lire pe care le aveam uitate acolo, îmi întorc buzunarele de la geacă şi de la blugi pe dos şi le spun ridicându-mi mâinile a neputinţă:
- Fraţilor, puteţi să mă amendaţi cât vreţi, dar eu nu am decât banii ăştia. Luaţi-i voi, luaţi-mi şi hainele, că alţi bani nu mai am deoarece mâine plec şi tot ce-am avut s-a dus pe cumpărăturile făcute aici!
Cei doi mă privesc atenţi câteva secunde, apoi izbucnesc în hohote râs, îmi restituie actele fără să se atingă de bani şi mă avertizează:
- Fii atent pe viitor! Când ţi se spune să stai, să stai pentru că alţi colegi s-ar putea bucura la hainele tale...
Să auzim de bine!

Cum se recuperează banii pentru taxa de autostradă

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
A venit vacanţa cu trenul din Franţa, ar fredona un spirit mai simplu, mai nevinovat. În cazul meu lucrurile se schimbă puţin, în sensul că a venit vacanţa cu maşina în Turcia. E drept, nu rimează, dar e adevărat. Ne-am planificat să mergem să vizităm Edirne (vechiul Adrianopol) şi Istanbul. În cazul în speţă “ne-am” se referă atât la mine şi soţia mea, cât şi prietenul meu Bogdan cu soţia lui.
Vecini buni şi oameni de lume, dar puţin rodaţi în ceea ce se numeşte turism internaţional, cu atât mai puţin în cel practicat cu autoturismul. Ambii au permis de conducere, aşa că refuz să mă gândesc că nu vor putea ţine pasul cu mine la un traseu de lungimea asta.
Plecăm din Bucureşti la o oră destul de târzie, dacă ne gândim la lungimea drumului care ne aşteaptă, dar le-am respectat dorinţa de a-şi păstra programul de trezire nealterat. Ieşim din ţară pe la Călăraşi, vama durează câteva minute şi iată-ne călători pe drumurile Bulgariei. Prima noastră ţintă este localitatea Căpitan Andreevo, de unde urmează să intrăm pe teritoriu turcesc. Dacă până la graniţa noastră am mers într-un ritm oarecum normal, pe măsură ce înaintăm în teritoriul bulgar observ că prietenii noştri se deplasează tot mai lent şi cu pauze tot mai dese. Iar soarele, şi în Bulgaria ca peste tot în lume, se apropie tot mai mult de asfinţit. Cu ocazia unui nou popas el îmi mărturiseşte că a obosit şi condusul îi devine tot mai dificil. Vestea mă bulversează pentru că îl credeam cu sânge în veioză, vorba reclamei, şi îmi făcusem socoteala că pe parcursul nopţii vom intra în Istanbul. Suntem nevoiţi să oprim şi să ne cazăm într-una din localităţile de pe traseu, cazare care ne măreşte nejustificat cheltuielile estimate.
A doua zi ne sculăm cu noaptea în cap şi, la insistenţele mele, pornim nemâncaţi la drum, urmând ca soţiile din dotare să ne hrănească în regim ambulatoriu, adică în timp ce conducem. Trecem lejer prin vama turcească şi intrăm curând pe una din autostrăzile turceşti. Peisajul este surprinzător de verde curat, iar câmpiile cu sate răsfirate pe ici, pe colo sunt de un pitoresc deosebit. Curând ajungem la punctul de taxare. Bariera este coborâtă, deschid geamul, scot mâna şi apăs pe buton, iar în schimb primesc un tichet cu data şi ora intrării, iar bariera se ridică. Procedură familiară celor care au mai mers pe autostrăzi cu taxă în funcţie de durata mersului. Văd în oglindă cum prietenul meu face acelaşi gesturi ca ale mele, dar fără să-mi dau seama dacă e vorba de imitaţie sau dacă a mai trecut prin această procedură. De aici înainte autostrada urmăreşte în mare măsură un traseu montan şi priveliştile sunt deosebit de frumoase.
Pornim la drum, eu apăsând pedala la podea, el rulând la pas pe banda întâi. Îl apelez pe telefon şi îl întreb la modul cel mai tandru:
- Ce mama naibii faci?
Omul îmi răspunde cu calmul care îl caracterizează:
- Luaţi-o voi înainte! Noi mergem mai încet ca să admirăm peisajul şi să prindem niscai poze.
- Mă rog, cum vrei, îi răspund crezându-l în cunoştinţă de cauză.
Şi îi dau bice, cum se zice la noi, în popor. Caut să păstrez un echilibru între viteza cu care merg şi consum, gândindu-mă că până în Istanbul mai avem de mers, nu glumă. Curând văd că prietenii noştri au dispărut din oglindă, semn că au încetinit şi mai mult sau că au oprit pentru a face pozele de care vorbeau. Curând ajung la punctul de plată, opresc în dreptul geamului gheretei, predau tichetul şi mi se spune că am de plată doi dolari şi ceva mărunţiş sau echivalentul lor. Achit, omul mă salută, ridică bariera şi ne continuăm drumul până la primul refugiu. Trag pe dreapta şi ne punem pe aşteptat. Şi stăm, şi stăm... Nu trec mai mult de patruzeci de minute şi îi vedem cum se apropie ca zmeul din poveste, cu o falcă în cer şi una în pământ. Ne văd, semnalizează şi intră şi ei pe refugiu. Din maşină coboară Bogdan, negru de supărare şi pus pe arţag:
- Mama lor de turci hoţomani!
- De ce, bre? Ce-ţi veni să te iei de ei aşa? îl întreb eu nevinovat în timp ce soţia mă îndoapă cu biscuiţi Űlker.
- Cum ce-mi veni? Asta-i taxă de autostradă?
- Dar ce-ai vrea să fie? îmi continui eu mirarea molfăind un biscuit. Ţi se par mult doi dolari?
- De unde până unde doi dolari? Vrei să spui doisprezece dolari!
- Văleu! zic eu. Ai plătit doisprezece dolari? şi mai recepţionez emoţionat un biscuit cu cremă.
- Bunînţeles! De ce? Tu nu ai plătit tot atât?
- Omule! Cum să plătesc tot atâta dacă eu am stat mult mai puţin pe autostradă? Eu am avut de plată doar vreo doi dolari.
Soţia îmi face un semn din priviri pe care îl pot traduce ca „nu trebuia să spui aşa ceva”.
Urmează un schimb de priviri foarte grăitor între cei doi soţi, după care, trăgând aer în piept, Bogdan se adresează nevestei din dotare aproape silabisind:
- La întoarcere, pozele pe care le-ai făcut pentru maică-ta i le dai pe bani!
Să auzim de bine!

Avantajul de a fi securist

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Iată că revin cu alte întâmplări legate de drumurile pe care le-am făcut în Turcia pe care, exceptând ultimul, le-am efectuat cu maşina din dotarea personală. Atunci când am plecat prima dată, am făcut-o singur, singurel. Şi cu portbagajul gol. Nu rulmenţi, nu farfurii, nu mercur, nimic din toate astea. Doar o gentuţă cu schimburile necesare pentru o plimbare de o săptămână. Deşi plecasem spre Giurgiu, mă întorc din drum şi ies din ţară pe la Călăraşi. Ieşind din vamă în Bulgaria, trag pe dreapta pentru a mai face un ultim control al meu şi al maşinii, ca să îmi pregătesc flaconul cu suc şi biscuiţii la îndemână. Undeva, în stânga mea, văd un grup de trei persoane ieşind dintr-o Dacia şi îndreptându-se spre mine.
Se apropie, ne salutăm şi unul din ei mă întreabă dacă mă tentează avantajele mersului în grup. Un sondaj rapid de imagine îmi conferă elementele necesare pentru accept. Mai mult, mă ofer să iau cu mine în maşină unul din membrii grupului lor pentru a birui mai uşor singurătatea. Formăm echipele şi demarăm. Comparativ cu şoselele din ţară, cele din Bulgaria mi se par de vis. Dar nu pot fructifica la maximum acest avantaj din cauza faptului că şoferul celeilalte maşini conduce lent, mult prea lent şi ceea ce trebuia să se întâmple s-a întâmplat: ne-a apucat noaptea pe drum. Este decembrie, este noapte şi noi suntem în plină traversare a munţilor. Stilul dezastruos de conducere asociat cu mersul pe serpentine solicită mult prea mult motorul plăpândei maşini, care se încinge la maximum, iar o conductă de la instalaţia de răcire plesneşte. Îi văd cum trag pe dreapta, opresc şi eu şi în timp ce mă apropii îmi dau seama că sunt de prisos cuvintele: de sub capotă ies vălătuci de abur. Mă uit în sus, mă uit în jos, nici urmă de maşină sau posibilitate de ajutor. E noapte, e frig şi suntem singuri în munţi.
Nu am altceva mai bun de făcut decât să îmi suflec mânecile şi să mă apuc de treabă. În timp şi cu răbdare ca să nu mă opăresc de la aburii instalaţiei de răcire, reuşesc să identific conducta plesnită şi să îmi dau seama că termostatul este defect. Scot termostatul, scurtez conducta astfel încât să elimin plesnitura şi le pun pe noile cunoştinţe să se apuce să topească zăpadă ca să avem ce pune în instalaţie de răcire. În timp şi cu oarece efort reuşim să repunem maşina în funcţiune, aşa că putem pleca din nou la drum.
A doua zi suntem în Istanbul. Ajungem la hotel fără absolut nicio problemă pentru că ei nu sunt la prima vizită şi cunosc traseul foarte bine. Ne plimbăm, vizităm, facem cumpărături împreună, iar Sf. Nicolae ne prinde tot în Istanbul, aşa că organizăm o mică serbare ad-hoc gândindu-ne la cei de acasă.
Zilele trec repede şi vine momentul întoarcerii. Drumul decurge fără nicio problemă, dacă nu punem la socoteală faptul că am parcurs în două zile un traseu pe care l-aş fi parcurs singur într-o singură zi sau mai puţin. Revenirea în ţară am făcut-o tot pe la Călăraşi, gândindu-ne că este o vamă mai puţin aglomerată. Ieşim din vamă şi îi văd pe noii prieteni că trag pe dreapta. Cobor, mă apropii şi aflu că, din cauza unei defecţiuni la instalaţia electrică, motorul nu mai porneşte. Deşi mi-am pus la bătaie toate abilităţile mecano-electrice, nu reuşesc să fac altceva decât să le descarc şi mai rău bateria. Nu ne rămâne decât soluţia remorcării. Omul scoate din portbagaj un cablu din cupru folosit atunci când iei curent de la altă maşină. Nu-mi pot imagina că un cablu din cupru cu o secţiune de câţiva milimetri poate rezista la asemenea forţe de rupere, dar în lipsă de ceva mai bun legăm cele două maşini cu el.
Şi pornesc. Atât de lin încât reuşesc să nu rup cablul. Mulţumită mersului pe autostradă, ajungem la Bucureşti fără ca acesta să se rupă. Dar, odată intraţi în oraş, încep problemele. Stopurile dese şi nervozitatea celorlalţi parteneri din trafic care claxonează în neştire contribuie la ruperea cablului. Coborâm, îl înnodăm şi pornim. După un scurt timp, cablul iar se rupe. Şi tot aşa, până ajunge să fie atât de scurt încât maşinile stau legate bară la bară. Nu mai putem conduce niciunul în aceste condiţii, aşa că mă gândesc la o altă rezolvare. Îmi amintesc că în apropiere stă un vechi prieten, aşa că mă reped până la el. Îl găsesc acasă şi culmea, omul are o ştangă de remorcare disponibilă. Cuplăm maşinile din nou şi pornim spre casă.
Ajungem acasă (întâmplarea a făcut să fim vecini de stradă), ei foarte bucuroşi, iar eu foarte nervos. Toate aceste ore care îmi întârziaseră apropierea de casă mă aduseseră la limita răbdării. Dar toţi nervii şi toată supărarea mi-a trecut când noul prieten mi-a făcut o mărturisire:
- Ştiţi, atunci în vamă, la plecare, am venit la dumneavoastră şi v-am abordat pentru că eram convinşi că sunteţi securist şi ne puteţi fi de ajutor.
- Dar de unde aţi tras concluzia asta, îl întreb eu amuzat.
- Păi, numai un securist putea pleca în Turcia, de unul singur şi cu portbagajul gol.
Să auzim de bine!