Rezultatele campaniei de recoltări de vineri seara

Dragii mei, ceea ce trebuia să se întâmple odată şi odată s-a întâmplat: m-am trezit vineri seară în plină campanie de recoltare că bateria aparatului şi-a dat duhul. Nu de veche ce e, ci pentru că nu am alimentat-o cu vitamine liposolubile, aşa cum ar trebui să facă orice fotograf gospodar când porneşte în campanie. Aşa că, nu am reuşit să trag plin de necaz câteva cadre chinuite... pe care, ca de obicei, le puteţi vedea pe blogul frate.

Gânduri de primăvară

Până una, alta, iată că în locul iernii ne trezim că vine primăvara. Păsărelele ciripesc, fluturaşii zboară (presupun...), femeile şi-au luat cizmele la purtare (în România ăsta e primul semn că vine căldura...), serele din Grădina Botanică se închid. Hormonii încep să zumzăie, dorinţa de ieşit la iarbă verde creşte proporţional. Om sunt şi eu, nu fier de călcat, aşa că trebuie să iau măsuri urgente. Ei bine, ce credeţi că face un grecofil ca mine în această situaţie (aici nu rezist tentaţiei să vă spun că "grecofil" are sensul românesc de "iubitor de greci, prieten al grecilor", sufixul "filo" venind de la Φίλο/filo=prieten. Antonimul sintagmei este "grecofob", sufixul "fob" venind de la φόβος/fovos=frică, sensul corect fiind nu acela de "neiubitor de greci, inamic al grecilor", ci "cel căruia îi este frică de greci". Dar, prin extensie, sintagma are sensul românesc de "cel care nu suportă grecii")? Ei bine, aţi ghicit! Mă duc să fotografiez Bucureştii noaptea! Am deja două ţinte în vizor pe care le pândesc de câteva zile. Fire slabă cum sunt este posibil să deviez şi să fotografiez şi alte lucruri... Aşa că, în concluzie, mi-am luat cu mine un mic inventar format din una bucată aparat foto, una bucată trepied şi una bucată autoturism. Voi începe sesiunea către orele 17h21m37s şi o voi termina când vrea Dumnezeu. De mâncat, voi mânca mâine. Dar sper să merite şi să iasă ceva... O să vedeţi rezultatele pe blogul frate. Ţineţi-mi pumnii!

Noapte de vară

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Stau în genunchi în iarba din faţa casei şi nu mă mai satur privind. S-a lăsat noaptea şi o Lună uriaşă s-a ivit de după dealuri. Lumina ei bogată poleieşte totul cu argint, iar răcoarea nopţii încarcă frunzele cu minuscule lacrimi de brumă. Văd bolta cerului atât de aproape încât îmi vine să o ating. Cerul, de un albastru închis, aproape negru, e împodobit cu miliarde de străluciri reci şi tremurătoare. Pământul Ardealului odihneşte sub picioarele mele şi în ochii mei umezi de emoţie strălucesc toate luminile lumii.
E minunată priveliştea, aşa cum se văd toate acoperite de argint. Pomii sunt poleiţi cu argint, iarba e poleită cu argint, spinările puternice ale dealurilor din jur sunt poleite cu argint. Până şi Nicu, paznicul nostru patruped, pare turnat din argint. Întind mâinile în faţă şi mâinile mele de argint cuprind tot orizontul. Sunt omul de argint, într-o lume de argint, respirând un aer de argint.
Dealurile molcome mă ţin în poala lor, iar aburi timizi se ridică din pârâul care trece prin spatele curţii. E linişte şi pace aici, în comuna unde copilăresc. Ici şi colo se mai aude lătratul vreunui câine mai harnic. E atât de linişte încât îi aud respiraţia Margaretei, purcica noastră cea voinică. În coteţul păsărilor, câte o găină mai nemulţumită cârâie la vreo surată pentru un loc mai bun.
Aerul miroase a viaţă, a iarbă umedă şi a fân. Din când în când, câte o pală de vânt aduce mirosul hornurilor de pâine caldă şi foc de lemne. Continui să stau şi să privesc în jur, să simt natura prin toţi porii. Să mă umplu de viaţă, de aer şi de curăţenie. Văd cu coada ochiului umbra de argint a tatii. Iese pe prispă, mă vede şi coboară spre mine. E înalt tata, dar aşa cum stă acum în lumina Lunii, îmi pare un Titan al pământului. Singur, singurel mi-am meşterit o lunetă dintr-un tub făcut din mai multe foi de hârtie suprapuse şi răsucite şi un altul mai mic din plastic. La capete am reuşit să ataşez câte o lentilă, una mai mică şi una mai mare, zgâriate şi ca vai de ele, dar de care sunt foarte mândru. Tata se apropie, se lasă în genunchi lângă mine şi mă mângâie cu palma lui din argint, mare şi bătătorită.
- Copile, mai stai?
- Da, tată. Vreau să privesc Luna cu luneta.
Şi îi arăt luneta mea, poleită şi ea cu argint. O ia, o admiră şi o duce la ochi.
- Copile, tu chiar ai făcut o lunetă, îmi spune el râzând în timp ce priveşte Luna.
Îmi dă luneta şi am ocazia să îi ating mâinile care au lucrat şi au făcut atâtea şi un fior mă străbate. Sunt lângă tatăl meu şi Luna ne priveşte invidioasă pentru că e singură acolo, sus pe cer. Îndrept luneta spre Lună şi respiraţia mi se taie când văd cât de mare este. Tata îmi susţine mâna pentru ca tremuratul braţelor să nu îmi strice imaginea. E puternic tata, sunt puternice mâinile lui din argint.
Rămânem aşezaţi în iarbă lipiţi unul de altul fără să spunem un cuvânt. Respirăm aerul nopţii şi ne dăm luneta unul altuia pe tăcute. Oare cât poate sta un copil lângă tatăl lui? mă fulgeră un gând timorat că s-ar putea ridica şi pleca.
- Copile! Priveşte! spune tata şi se întoarce brusc arătându-mi cerul cu mâna.
Mă întorc şi rămân mut de uimire. Din înălţimile cerului atârnă unduind lin faldurile unei aurore boreale! Este un fenomen unic pentru aceste locuri şi noi avem norocul să-l admirăm. De la un orizont la altul faldurile îşi schimbă culorile pe toată înălţimea lor, luminând această parte a cerului în culori ireale. Ne ridicăm şi rămânem ţinându-ne de mână, nemişcaţi şi fără să clipim de frică să nu tulburăm minunea.
Şi o minune a fost viaţa alături de tatăl meu până când, într-o zi de septembrie, sufletul lui s-a contopit cu luminile aurorei boreale. Anul nu contează pentru că nu putem măsura eternitatea.
Să auzim de bine!

Aventuri nocturne

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
- Tu te ştii da cu bicla, aşa-i?
Este Nucu, vărul meu, care mă întreabă într-un limbaj codificat dacă ştiu să merg cu bicicleta.
Stăm amândoi tolăniţi ca doi şalăi la soare pe prispa casei, în lumina unui asfinţit dulce. Suntem în concediu, familiile sunt împrăştiate prin comună ca puii de cloşcă, iar noi am rămas singuri ca să ne relaxăm după o zi de concediu. În mod curent, nu ne sculăm mai devreme de ora zece şi asta nu pentru că vrem noi, ci pentru că nevestele sunt îngrijorate să nu murim de foame în somn. Ne-am obişnuit stomacurile cu un mic dejun frugal: o ratotă (cum i se spune în zonă produsului culinar obţinut dintr-un număr de ouă bătute şi amestecate cu slănină, cunoscut îndeobşte sub numele de omletă) din patru ouă de căciulă, câte o dărabă de o jumătate de pâine neagră, două căni de lapte proaspăt, un jneap de trei-patru sute de grame de caş de bivoliţă şi un castron de castraveţi muraţi la fereastră, o litră de unt şi un borcan de silvoiz (după cum i se spune aici magiunului din prune).
Ca să nu ne aşezăm prea repede la masa de prânz, ne ducem la lac, la scăldătoare. Nucu spune că pescuieşte, dar ceea ce face el nu se poate numi pescuit pentru că ştiu că în urma acestei activităţi se prind peşti şi nicidecum ghete sau conserve ruginite. De la lac ne întoarcem după orele amiezii mergând prin spatele grădinilor nu numai ca să admirăm peisajul cu dealuri blânde, ci şi să „culegem” câte un ştiulete de porumb pe care îl mâncăm copt în pământ. Suntem încă în viaţă nu numai datorită bunăvoinţei localnicilor, ci mai mult pentru că aceştia nu au arme de foc...
Pe drumul de întoarcere, obosiţi de atâta efort, ne oprim la casa părinţilor lui Nucu, nu numai ca să-i salutăm pe oameni, dar şi ca să luăm o gustare frugală: un lighean cu salată făcută din roşii, castraveţi şi ceapă culese instantaneu din grădina lor. Ca să nu ne îngrăşăm ne oprim să mâncăm mai mult de o roată de pâine la toata salata. După un schimb reciproc avantajos de amabilităţi, ne regrupăm spre casă, spre familiile care ne aşteaptă lihnite. Bunicile, mătuşile şi nevestele şi-au terminat treburile gospodăreşti şi ne aşezăm la o masă binemeritată unde, evident, noi doi suntem cei mai flămânzi. O ciorbă bine dreasă sau o supă de roşii, câte o porţie pe măsură de tocană de pui însoţită de mămăliga de rigoare, un castron de castraveciori acriţi la geam şi pancove (un fel de gogoşele) la desert. După care ne facem siesta pe prispă.
Întrebarea lui îmi trezeşte unele nedumeriri, aşa că sunt necesare clarificări.
- De ce? Vrei să mergem undeva?
- Îhî. Până în comuna vecină să rezolv ceva.
- Da, nicio problemă îi răspund simţindu-mă perfect solidar la o aşa iniţiativă. Dar cum putem merge cu bicicletele dacă nu avem? N-ar fi mai ecologic pentru noi să mergem cu maşina?
- Nu am roată de rezervă şi am una din roţi spartă.
- Nu-i nimic, mergem cu a mea.
- Tu nu ai momentan maşină.
Un fior rece mă străbate.
- Cum adică „momentan nu ai maşină”? întreb eu cu glas dogit. Ce propoziţie e asta?
- Maşina ta e în comuna vecină. Nu mai are benzină.
Dumnezeule! Şi eu stau liniştit la soare în timp ce în jurul meu lumea se prăbuşeşte…
- Nucule! Cum a ajuns maşina MEA să rămână în comuna vecină fără benzină.
Nucu se uită la mine nedumerit de lipsa de înţelegere pe care o manifest şi îmi explică rar, aproape silabisind:
- Am luat-o eu ca să merg la vulcanizare cu roata mea spartă. Nu am găsit atelier din prima şi am colindat o grămadă. M-am întors cu auto stopul.
Încerc să procesez cât mai rapid şi o idee salvatoare se iveşte la răsărit:
- Atunci hai să mergem cu nişte biciclete să o luăm!
- Exact asta vreau eu să fac, dar tu înţelegi mai greu, îmi răspunde el morocănos.
Rămân mut în faţa unei asemenea evaluări. Nu apuc să gândesc prea mult, că îl aud:
- Ei, eu mă duc să fac rost de bicle.
Şi dus a fost. Stau şi îl aştept disciplinat. Soarele se scufundă liniştit printre dealuri, găinile s-au dus de mult la culcare, iar Nucu nu apare. Pe la orele nouă din noapte părăsesc prispa şi mă îndrept spre culcare cu ochii aproape închişi. Exact în acel moment aud zdrongănituri şi zgomote puternice la poartă. Este Nucu cărând două biciclete. Aprind lumina în fugă şi mă reped să le examinez. Faptul că sunt vechi nu ar fi un impediment, dar nu au aripi, lanţurile joacă în voie şi nici vorbă de faruri sau alte echipamente optice.
- Omule, tu eşti sănătos la cap? Cum să mergem cu aşa ceva cale de patru kilometri pe o noapte fără lună? Tu nu vezi că nu avem nici măcar lanterne?
- Ba văd, adică nu văd, da’ eu ştiu drumul bine şi nu avem nevoie.
Mă pun la mintea lui, aşa că îmi iau rămas bun de la familie şi le spun ultimele mele dorinţe, după care plecăm. Cât am mers printre casele comunei, a mai fost cum a fost. Problema a devenit palpitantă după ce am ieşit. Nu vedeam nimic nici măcar la zece centimetri, aşa că vorbeam tot timpul ca să ne poziţionăm în spaţiu. Mergeam cât puteam de încet bântuit de tot felul de temeri: dacă dau peste vreun pieton? Dacă dă o maşină peste noi? Dacă nu ne întoarcem la timp şi pierd serialul? Dacă nu apucă să se acrească castraveciorii puşi ieri în geam? Şi altele asemenea griji fireşti pentru un om care merge noapte pe o bicicletă fără far.
Şi ce trebuia să se întâmple s-a întâmplat. Apăsând puţin mai tare pe pedală simt cum sare lanţul şi încep să pedalez în gol. Înainte ca să mă dezechilibrez, apuc să strig la Nucu:
- Fii atent că mi-a sărit lanţul!
- Nu-i nimic, aud o voce gravă în faţa mea şi simt o mână apucând ghidonul. Te ţin eu.
O lanternă mi se aprinde nemilos în faţă şi în spatele ei îl recunosc pe poliţistul comunei.
Să auzim de bine!

Talbot-ul de împrumut

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Melania e o bună prietenă. Ne cunoaştem de câţiva ani şi s-a dovedit un om de nădejde. Ne-am cunoscut întâmplător, ea lucrând în aceeaşi clădire cu soţia. Aşteptându-mi soţia într-o zi, am văzut maşina Melaniei parcată la bordură şi, evident, am remarcat că e aceeaşi marcă cu a mea. Tocmai când îmi întrebam soţia a cui este maşina, văd că Melania vine spre noi (am aflat ulterior că la sugestia colegelor) şi ne întreabă dacă maşina cu care venisem e a noastră. Dând dovezi sincere de bucurie la auzul veştii că e maşina noastră, femeia a trecut direct la subiect întrebându-mă de unde poate face rost de o pompă de frână. Pentru că, trebuie să vă spun, este vorba de un model de maşină mai rar şi mai deosebit. De aici vine şi ghinionul nostru (adică al meu şi al Melaniei): avem acelaşi model de maşină. Singura deosebire este culoarea: a ei este verde metalizat, a mea este albă. Acu’ v-aţi prins despre ce ghinion este vorba? Când maşina unuia din noi este defectă sau în imposibilitate de utilizare, dăm fuguţa unul la celălalt şi ne împrumutăm maşina. E drept că soţia nu prea a fost de acord cu sistemul făcând nişte referiri la termenii ‚pieptene’ ‚nevastă’ şi ‚împrumutat’, dar vă rog să mă credeţi pe cuvânt că nici Melania şi nici maşina ei nu aduc prin nimic a pieptene sau a nevastă. Oricum, lucrul nu se întâmplă prea des; maximum de două ori pe an cred că e cifra corectă.
De data asta nu mai e de glumă. Primesc o comandă fermă din partea soţiei ca să-i duc pe naşi la gară, deoarece au un tren în această noapte, undeva către orele 23. Faptul că naşii stau prin Berceni nu e un neajuns. Şi nici faptul că plouă de rupe. Necazul e că maşina noastră e în service pentru revizia periodică. Întrucât mă cunosc bine cu meşterul de ani buni, iar maşina funcţionează perfect am recurs la un sistem testat cu el de când ne cunoaştem: dimineaţa, în drum spre serviciu îi las maşina, banii şi actele pentru ITP, iar el o revizuieşte de o înnebuneşte. A doua zi, fiind în acelaşi drum spre serviciu, trec pe la el, iau maşina şi îmi văd de drum.
O rog pe soţie să vorbească cu Melania dacă îmi împrumută maşina şi să îi spună că voi trece pe la orele 17.30 ca să o iau. Întrucât înţelegerea este perfectată, cum se face sfârşitul programului plec spre domiciliul Melaniei. Le găsesc acasă şi pe ea şi pe maşină şi mă invită în apartament ca să-mi dea actele şi cheile. Aşa cum aşteptam liniştit pe un scaun, o văd că vine şi-mi spune:
- Fii atent! Eu deseară mă duc la discotecă cu Fred (personajul e prietenul ei). Aşa că, atunci când vei veni să o aduci eu s-ar putea să nu fiu acasă. Nici nu ştiu cum să facem...
Stau pe scaun şi îmi storc creierii în găsirea unei soluţii, ştiind că fata va avea nevoie de maşină a doua zi de cu dimineaţă.
- Să ţi le las în cutia poştală? încerc eu o soluţie.
- Nţ. A mea e defectă. I-au rupt copiii din bloc uşa.
- Uite, am găsit, zice ea după câteva momente. Tu îţi faci treaba şi, când ai terminat, vii încoace. Eu voi încerca să vin mai repede. Şi aşa mă simt cam obosită şi nu prea îmi arde de discotecă. Suni, îţi deschid, îmi dai actele şi cheile şi gata!
- Bre, nu te deranjez la ora aia?
- Nţ. Fii serios că nu-ţi stă bine altfel.
Zis şi făcut. Se face ora de plecare, ajung la naşi, îi aburc în maşină (adică pe ei şi bagajele lor), ajungem la gară la ora preconizată, îi văd plecând şi fuga, fuga plec şi eu spre casă, urmând să fac halta promisă la Melania. Ajung la blocul ei, îi parchez maşina pe locul unde obişnuieşte ea şi intru în bloc. Mă opresc în faţa uşii ei şi apăs uşor pe butonul soneriei. Nimic. Niciun sunet, nicio mişcare. Mai fac o încercare, dar tot fără vreun rezultat palpabil. Minutele trec şi eu stau în faţa uşii neştiind ce să fac. Împins de nevoie, pun mâna pe clanţă convins că dacă nu a auzit soneria, cu siguranţă va auzi dacă zgâlţâi clanţa puţin. Surpriză! Uşa se deschide! În jurul meu plutesc inimioare şi fluturaşi în timp ce îmi spun ce frumos s-a gândit ea să lase uşa deschisă pentru mine. Intru în hol şi găsesc lumina aprinsă. Pentru mine este acum clar că se află la domiciliu. Mă uit în stânga şi în dreapta dar nu văd şi nu aud nimic. O strig încet, dar nu primesc niciun răspuns. Îndrăznesc şi intru pe holul spre camere cu gândul că o voi găsi acolo holbându-se la televizor şi trosnind seminţe. În prima cameră nu găsesc niciun supravieţuitor. Intru şi în a doua. Cu tot întunericul, văd în lumina care se strecura din holul intrării o chestie în pat. Fac o paranteză ca să-mi cer scuze pentru termenul ‘chestie’ dar forma pe care o văd în pat nu poate fi definită altfel. Seamănă cu o babă cu bigudiuri, dar nu cred că Melania se dedă la asemenea măşti de noapte. Pun actele şi cheile pe noptieră şi mă gândesc că aş putea face o glumă vie bună înainte de a pleca. Aşa că, mă aplec uşor peste pat şi strig ca la armată:
- Scoală, bre, că ţi-am adus cheile!
În acel moment se produce un fenomen straniu. ‚Chestia’ se ridică brusc şi începe să bântuie prin cameră şi prin holuri înfăşurată în voaluri şi cearşafuri, agitându-şi violent membrele, bătându-se de toţi pereţii şi scoţând sunete ciudate foarte puternice, care aduc în mod uimitor cu expresiile ‚văleu’, ‚vai de mine şi de mine’, ‚săriţi’. Las cheile şi actele şi, zbătându-mă să scap din tentaculele arătării dezlănţuite, reuşesc să o zbughesc pe uşă...
După o noapte nedormită, a doua zi am aflat adevărul. Mama Melaniei se oferise să vină pe la ea în vizită. Auzind propunerea ei, Melania s-a gândit că poate rămâne liniştită la discotecă deoarece eu voi găsi pe cineva acasă. Tot scenariul ar fi mers ireproşabil dacă biata bătrână nu s-ar fi simţit obosită şi nu ar fi vrut să se culce. Melania zice că au fost nevoie de trei vecini şi două hapuri de Diazepam ca s-o potolească pe bătrână, care acum refuză să doarmă cu lumina stinsă zicând că i s-a arătat Pompi, răposatul ei soţ...
Să auzim de bine!

Mistreţul securist

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Stau cu vărul meu Nucu sub dudul din curtea casei bătrâneşti şi sorbim câte o cafea. O zi obişnuită, în care ne-am fâţâit de câteva ori până în capătul comunei şi înapoi cu diverse treburi, am mâncat de prânz şi acum ne facem siesta. Vremea e superbă, niciun nor, un cer atât de curat încât e albastru şi ne gândim că n-ar strica o baie la lac. Pentru noi, învăţaţi cu mersul pe jos, nu reprezintă nicio problemă cei doi kilometri până la locul de scaldă. Momentul ar fi prielnic, toţi ceilalţi membri ai familiei fiind plecaţi cu treburi sau picotind prin casă.
Tocmai ne facem ultimele socoteli, când apare bunica noastră, mama bună cum se spune prin acele locuri.
- Ia spuneţi, copii, nu vreţi să faceţi puţină mişcare?
Gândindu-ne că direcţia mişcării s-ar putea potrivi cu dorinţa noastră, răspundem voioşi că da.
- Uite, aici aveţi banii. Mergeţi voi până la pădurar şi îmi plătiţi lemnele pentru la iarnă.
Schimbarea de sens este evidentă, pădurarul nu numai că nu se află pe direcţia dorită de noi, dar are casa undeva, peste nişte dealuri. Suntem tineri, vaccinaţi, cu armata făcută la infanterie, aşa că nimic nu poate speria şi plecăm voioşi la drum.
Cei trei kilometri parcurşi pe şoseaua care taie comuna în lung nu sunt o problemă pentru sandalele mele cu deget, având în vedere că merg pe asfalt. Nici Nucu nu e mai breaz în privinţa încălţărilor, dar totuşi îmi este superior cu o baretă. Glumim, spunem bancuri şi poveşti astfel încât nici nu observăm când am ajuns. Ce e drept, cu sandalele rupte.
Casa pădurarului arată chiar ca o casă de pădurar, dacă ne gândim numai la faptul că e amplasată în marginea unei păduri. Spre norocul nostru, locuinţa pare populată. Ciocănim, pompăm mâinile, ne prezentăm şi îi prezentăm intenţiile noastre. Omul ne pofteşte în casă să luăm loc cât timp ne taie chitanţa. Cât timp buchiseşte la carnet, omul încearcă să învioreze atmosfera cu câteva comentarii.
- V-a trimis mama bună, aşa-i?
- Da, ne bucurăm că putem să o ajutăm şi noi cu câte ceva, îi răspundem noi reticenţi.
- Sunteţi de la oraş, aşa-i?
- Îhî. Chiar din cel mai mare, ne lăudăm noi.
- Mi-am dat seama. După sandale. Pe drumul pe care aţi venit voi se poate merge numai cu bocanci. Chiar sunt curios, cum aţi mers patru kilometri peste dealuri după ce aţi ieşit din şosea?
Nucu se uită la mine şi eu la el. Nu înţelegem întrebarea. Dacă nu discutăm despre distrugerea sandalelor, drumul nu a avut nimic neobişnuit în ceea ce ne priveşte. Omul observă stânjeneala noastră şi continuă:
- Şi când vreţi să plecaţi?
- La Bucureşti? întrebăm noi nedumeriţi de rostul întrebării.
- Nu, înapoi în comună.
- Cum când? Acum, imediat ce ne daţi chitanţa.
Omul se opreşte din scris şi se uită lung la noi.
- Aţi observat că s-a întunecat? Nu vreţi să rămâneţi aici peste noapte?
Ne uităm pe geamuri şi îi dăm dreptate. Afară nu prea se mai vedea nimic, nici măcar o luminiţă cât de mică. Ne sculăm şi ieşim pe prispă. Noaptea era stăpâna ţinutului. Ne întoarcem oarecum nehotărâţi în casa omului. Luăm chitanţa şi ne decidem:
- Nu, bade, mulţumim frumos, dar noi mergem repede şi ajungem imediat.
- Bine, cum vreţi, ne răspunde el dând neîncrezător din cap, dar aveţi mare grijă pe unde mergeţi.
Plecăm hotărâţi într-o direcţie pe care o bănuiam că ar coincide cu cea pe care venisem. După vreo douăzeci de minute de mers orbeşte descoperim motivul: este o noapte fără lună. Beznă, beznă totală, dacă mă înţelegeţi. Întuneric ca într-un suflet de păgân. Cele vreo treizeci şi şapte de stele pe care le puteam observa nu ne ajută cu absolut nimic. Ne poziţionăm unul faţă de altul datorită faptului că vorbim continuu. Încerc un experiment. Mă opresc, strâng degetele în pumn şi las întins doar degetul arătător. Încerc să mi-l poziţionez pe nas şi tot ce reuşesc este să mi-l bag în ochi.
- Nu îmi văd propriul deget, zbier cu faţa către locul unde bănuiam că se află Nucu.
- Nici eu, vine zbierătul lui de răspuns de undeva, din spatele meu.
- Frate, eu zic să ne întoarcem, îi sugerez.
- Da, şi eu aş vrea. În ce direcţie o luăm?
Suntem complet blocaţi: să mergem în direcţie spre care mă aflu eu cu faţa sau spre care se află el? Cel mai înţelept cedează, aşa că decidem să mergem în direcţia aleasă de el.
Drumul devine un coşmar. Mergem cu mâinile întinse dar asta nu ne ajută cu nimic în ce priveşte călcatul. Nu vedem gropi, pietre sau cioturi, aşa că ne împiedicăm şi cădem la tot pasul. La un moment dat, aud vocea lui Nucu prelingându-se undeva, în josul meu.
- Am căzut, se aude zbierătul lui din abisuri.
- Stai că vin şi eu, îi răspund prompt.
Dar fără folos pentru că, oricât mă fâţâi prin zonă, nu reuşesc să cad în nicio râpă. După multe buşituri şi zgârieturi, reuşesc şi eu să cad.
- Gata, am căzut! Unde eşti? zbier eu bucuros.
- Unde să fiu? se aude glasul lui nervos. Afară. M-am căţărat şi am ieşit.
Cu mare greutate reuşesc să mă caţăr afară şi zbierând fără întreruperi reuşim să ne repoziţionăm unul faţă de celălalt. Ajuns lângă el, Nucu mă prinde de mână pe bâjbâite şi îmi spune:
- Ia ţine-ţi respiraţia şi ascultă. Nu auzi nimic?
Îi ascult îndemnul şi ciulesc urechile. După câteva secunde, aud un bâzâit uşor venind de undeva din aer. Dar pare depărtat.
- Da, aud un bâzâit. Să nu-mi spui că sunt viespi!?
- Nţ. Ştii ce e? E linia de înaltă tensiune. Dăm de ea şi mergem pe sub ea până în capătul comunei. Ce zici?
- Ce să zic? Şi în ce direcţie vom merge pe sub ea? Spre stânga sau spre dreapta?
Aici l-am încuiat. Şi m-am încuiat şi pe mine. Dacă alegem direcţia greşită, vom avea de mers 18 kilometri până la cea mai apropiată localitate. Nota bene: peste dealuri, prin gropi şi mărăcini. Alegem stânga. O viaţă are omul, în fond. Nu? Şi pornim. Căutăm să ne apropiem de bâzâit şi reuşim să îl auzim tot mai puternic. Mergând pe orbeşte reuşim să ne aliniem cu direcţia firelor şi pornim cu mâinile întinse în faţă ca să nu ne izbim de vreun copac sau stâlp. Aproape că mergem de o oră urmărind bâzâitul din cer şi avem senzaţia că undeva, în faţă, negura nopţii are o uşoară geană de lumină. Bucuroşi, grăbim pasul gâfâind. Dar nu suficient de tare ca să nu aud în spate o trosnitură. Strig la Nucu să se oprească şi îi spun ce am auzit. Stăm şi ascultăm şi, în liniştea cumplită care ne acoperea se aude un gâfâit. Începem să gândim cu voce tare:
- Frate, dacă e un câine, laba lui e moale, nu rupe crengi. Şi nici nu e aşa de greu. Nu rămâne să fie decât un urs sau un mistreţ.
Îngheţăm când ne auzim vorbele. Un urs? Un mistreţ? Vai de capul nostru! Zbierând, fluierând şi strigând, ne continuăm drumul pe orbeşte. Din când în când, auzim câte o creangă ruptă în spatele nostru şi, atunci când ne oprim, gâfâitul obişnuit. Chinul mai durează cinci minute pentru că, iată, încep să se vadă bine luminile comunei. Grăbim pasul cu preţul unor noi zgârieturi şi căzături, dar luminile se văd tot mai clar şi mai aproape. Iată, se vede şoseaua principală, se văd casele, se văd grădinile din spatele caselor!
- Uraaa! zbier eu necontrolat.
- Gura şi mâinile sus! zbiară la mine o voce venind de undeva din faţă.
Înţepenim amândoi, dar nu pentru mult timp pentru că din întuneric apare o siluetă cu lanternă.
- Aaa, voi sunteţi, bată-vă să vă bată! se aude vocea lui badea Iosif, paznicul de la fermă. Ce Dumnezeu căutaţi peste dealuri la ora asta?
Ne repezim spre el ca puii la cloşcă şi nu pregetăm să îi spunem toată tărăşenia. Inclusiv trosniturile şi gâfâitul auzite.
- Aaa, e clar. A fost un mistreţ. Vin noaptea şi scurmă la porumb, ne spune el crezând că ne linişteşte.
Să auzim de bine!

Cum se păzeşte proprietatea privată

Tuturor celor prezenți și viitori, salutare!
Tineri şi neliniştiţi, aşa cum ne ştiţi, nu stăm într-o localitate nicio clipă mai mult decât este necesar pentru asimilarea tuturor elementelor sale istorice. Aşa am devorat o mare parte din harta propusă, iar astăzi ne aflăm într-un mic port, la sud de Thessaloniki, numit Nea Moudania.
Faptul că este un mic port nu îi ştirbeşte nimic din atributele urbanistice. Străzi pavate, magazine de lux, vitrine iluminate, terase nenumărate, pline toate până la refuz. Văzusem localitatea pe timpul zilei, iar acum doream să o vedem şi pe timp de noapte.
Grupuri, grupuri, oamenii ies la câte o terasă, îmbrăcaţi la patru ace şi cu nevestele de braţ. Pentru cine a deschis televizorul mai târziu, e cazul să precizez că, pentru un grec, etalonul de stare socială este dat de aspectul nevestei. Iar grecul care nu e în stare să-şi scoată nevasta la masă măcar odată pe săptămână, ei bine, ăla poate emigra în România.
Ne plimbăm pe faleză, prin piaţa centrală, vizităm câteva magazine şi intrăm pe o stradă cu un aspect foarte comercial. Ce nu v-am spus până acum este faptul că ceasurile indică ora 23.30. Uitându-ne în stânga şi în dreapta rămânem surprinşi de un aspect inedit: mame cu copii care se joacă în piaţa centrală. La ora pomenită adineaori. Iar copii înseamnă chiar nişte copii, niciunul netrecând de 6 sau 7 anişori. Este o oră la care, în România nici nu poţi să-ţi imaginezi că o mamă ar putea ieşi cu copilul la joacă în faţa blocului. Singura explicaţie plauzibilă pe care o putem găsi este aceea că sunt nevoite să procedeze astfel din cauza temperaturilor deosebit de ridicate din timpul zilei.
Aşa cum intrasem noi pe respectiva stradă, observ pe colţul opus nouă un magazin de legume şi fructe, un aprozar, cum spunem noi mai simplu, româneşte. Cei doi cetăţeni pe care îi văd agitându-se în şi în jurul prăvăliei dau semne evidente că vor să închidă. Iată că vine şi o furgonetă. Din ea coboară un al treilea cetăţean care se chinuie să extragă din caroserie o prelată cât toate zilele. Neintuind ce vor să facă, rămân în expectativă şi fac poze. Toţi trei întind bine prelata peste mormanele de lăzi pline rămase afară după care se suie în grup în maşină şi pleacă.
Nu-mi vine a crede ochilor: au lăsat pe trotuar cel puţin 40 de lăzi pline cu legume şi fructe acoperite doar cu o prelată! Fără lacăt, fără lanţ, fără alarme. Aşa cum sunt ele aşezate pe trotuar, unde vor sta până mâine dimineaţă când vor redeschide magazinul. Iar oamenii au toată încrederea că le vor găsi aşa cum le-au lăsat.
Iar ca să ni se fixeze mai bine imaginea, a doua zi avem parte de o imagine de coşmar asemănătoare, dar de data asta în Thessaloniki. Ne plimbăm pe faleză într-o zi de sărbătoare, când toate magazinele sunt închise. Cât este faleza de lungă se întind sute de tonete din lemn în care se vând diferite produse, începând cu suveniruri şi terminând cu pantofi bărbăteşti. Ei bine, toate aceste tonete sunt închise doar cu o prelată trasă în faţă. Fără lacăt, fără lanţ, fără uşă metalică, fără sisteme sofisticate de alarmă. Doar o pânză care acoperă faţa tonetei, pânză pe care, dacă o îndepărtez uşor cu mâna stângă, pot lua orice vreau cu mâna dreaptă.
Dar nu fac aşa ceva de frică să nu mi se usuce mâna.
Să auzim de bine!

Vulpile hipnotizate

Tututror celor prezenţi şi viitori, salutare!
Astăzi este o zi importantă. Nu numai că este Ziua Marinei, dar este şi Ziua de Sfântă Maria. Suntem în concediu şi ne-am stabilit bivuacul în Slobozia. De ce în Slobozia? Pentru că este o staţiune la fel de bună ca oricare alta pentru petrecerea concediului. Apă are, pădure are, plajă cu nisip are, aer curat are, iar linişte cât cuprinde.
Ca de obicei, tineri şi neliniştiţi cum ne cunoaşteţi, nu ne mulţumim să rămânem înţepeniţi într-un anumit loc, ci călătorim spre toate punctele de interes din zonă. Dată fiind o asemenea zi, am decis să îi dăm cuvenita importanţă şi am plecat în Constanţa. Am petrecut la Serbări, am urmărit focurile de artificii şi navele luminate în larg, dar a venit şi timpul întoarcerii. Este trecut de orele doisprezece din noapte şi noi suntem pe drumul spre Slobozia. Radioul susură plăcut o melodie, copilele dorm liniştite pa bancheta din spate mare cât un recamier, soţia citeşte un ziar. Conduc relaxat cu toate luminile aprinse bucurându-mă din plin de avantajele condusului pe timp de noapte şi de aerul curat care năvăleşte prin geamul deschis larg. Drumul e pustiu la ora asta, oameni, animale, cu toţii par să fi resimţit oboseala zilei şi s-au culcat.
Intru într-o curbă uşoară spre stânga pe o porţiune de drum cuprinsă între două maluri. Tocmai când ieşeam, văd în mijlocul drumului strălucind două luminiţe. Îmi dau seama instantaneu că poate fi vorba de un animal şi fandez spre dreapta ca să-l evit. În viteza maşinii apuc să observ că era vorba de o vulpe. Hipnotizată de luminile orbitoare ale maşinii rămăsese blocată în mijlocul drumului. Îmi continui drumul măcinat de întrebări: am făcut rău că am evitat-o? Ce, îmi strica şi mie o blăniţă de vulpe? Pe de altă parte, iubitor de animale cum sunt, mă bucuram că am salvat viaţa unei vietăţi.
Kilometrii se scurg în linişte şi intru pe o porţiune de aliniament. În lumina fazei lungi văd că mă apropii cu repeziciune de o vietate care încearcă să traverseze şoseaua. Sunt tot mai aproape şi văd că este o vulpe cu un şobolan în bot, probabil o femelă cu pui. Ajunsă în mijlocul şoselei face greşeala să se uite spre maşină şi rămâne hipnotizată în mijlocul drumului. Fandez şi o evit, dar îmi continui drumul încărcat de cele mai grele regrete: de ce am evita-o pe prima? Acum aş fi avut două vulpi în portbagaj, ceea ce, desigur, însemna ceva. O asemenea şansă pierdută mai rar, mă gândesc eu cătrănit de supărare.
Ajungem la hotel, ne culcăm şi concediul îşi urmează cursul până când a venit momentul întoarcerii acasă. Plin de nerăbdare, mă prezint a doua zi în faţa unui prieten vânător şi îi povestesc toată tărăşenia cu vulpile.
- Omule, da’ ştiu că ai noroc, îşi începe el spusele.
- Eu? Noroc? Tu vorbeşti cu mine acum sau ai pe cineva pe celular?
- Cu tine. Ia spune-mi mătăluţă, cum ziceai că era să le omori?
- Cum, cum? Le călcam cu o roată.
- Şi crezi că mai făceai ceva cu blana care ar fi plesnit peste tot ca un burduf?
Încep să intuiesc proporţiile aventurii mele şi mă cutremur.
- Ia spune, continuă el pe un ton părintesc, presupunând că nu plesneau, ce făceai cu ele?
- Le băgam în portbagaj, răspund eu simplu, româneşte.
- Mamă, da’ prost mai eşti, continuă el făcându-şi o cruce mare.
- Da’ de ce? sar eu oripilat de atitudinea lui.
- De ce? Pentru că vulpile put. Put mai rău ca tine. Put aşa de tare că nu mai scoteai mirosul din portbagaj nici cu flacăra oxiacetilenică!
Înghit un nod cât o găluşcă la gândul dramei pe lângă care trecusem. Maşina mea, maşinuţa mea cea albă şi frumoasă, maşinuţa mea parfumată să pută?
- De purici ai auzit? continuă el interogatoriul.
- Auzit, cum să nu îi răspund eu prietenos.
- Şi cu ce, mă rog frumos, aveai de gând să scoţi milioanele de purici care te-ar fi invadat? Cu penseta?
Pe spinare simt sudori reci. Purici? În familia mea? Niciodată! Dumnezeule, ce era să fac! Dar prietenul meu nu are milă.
- Şi ziceai că te pricepi să jupoi vulpi?
- Cine, eu? îl întreb uimit pentru că nu îmi aminteam să fi făcut o asemenea afirmaţie.
- Aha, înseamnă că intenţionai să le păstrezi nejupuite până ţi se termina concediul?
- Altfel cum?
- În hotel? Pe balcon? Vroiai să evacueze Sanepid-ul localitatea?
- Nu. De ce, păcatele mele? mă mir eu.
După o scurtă pauză în care prietenul meu mă examinează cu atenţie, acesta continuă:
- Nu te-ai gândit că ar fi bine să vezi un doctor? mă interoghează el cu glas mieros.
- Nu. De ce? Am un vecin medic şi îl văd în fiecare dimineaţă.
Prietenul se uită tâmp la mine preţ de câteva secunde, apoi dă din mână a lehamite şi continuă:
- Şi, mă rog frumos, presupunând că nimic din ce ţi-am spus nu s-ar fi întâmplat, ce intenţionai să faci cu blănurile respectivelor vulpi hipnotizate?
- Păi, încerc eu să dau un răspuns cât mai inteligent, o căciulă, un manşon, un guler, mă rog, vedeam eu.
Prietenul meu se întinde pe jos ca să se poată tăvăli mai bine şi începe să râdă. Rămân pe scaun stânjenit, cu mâinile în poală, neştiind ce să spun sau să fac.
- Păi bine, măi omule, de ce nu te gândeşti tu la pescuit, de exemplu. Nu ştii nici atâta lucru că ele năpârlesc vara? Ucideai bietele vietăţi de pomană. Rămâneai cu nişte bucăţi de piele cu smocuri pe ele.
Şi continuă să râdă ţinându-se cu mâinile de burtă. De atunci, ori de câte ori ne vedem, nu uită să mă întrebe dacă mi-a fost cald în iarnă cu gulerul făcut din vulpi hipnotizate.
Să auzim de bine!

Mobilă şi durere

Dintre dezamăgirile mele

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Totul a început uşor, pas cu pas, cam cu doi ani în urmă. La început, câte o bere băută în picioare în parcarea dintre blocuri, ascunşi de nişte copăcei. Apoi, amenajarea de scaune improvizate din câteva cărămizi şi bucăţi de scândură. Acum, sunt scaune şi o masă în toată regula. Pe aceste scaune şi în jurul mesei cu pricina stă o turmă de bivoli. Sintagma "turmă de bivoli" se referă la un număr de 5 sau 6 masculi, tineri sau mai puţin tineri, dar toţi zdraveni şi în plină putere. Care beau bere încontinuu, asezonând-o cu comentarii urlate despre fotbal. Şi aici mi-am permis o mică licenţă, pentru că acele "comentarii" sunt un şir neîntrerupt de răgete şi vorbe porcoase. În timpul săptămânii este greu de stabilit când încep programul, dar la ora 6 seara când ajung eu acasă feţele lor au căpătat deja o culoare uşor albăstrie. Sâmbăta şi duminca lucrurile sunt mult mai clare: la 10.30-11 ei deja sunt pe poziţii. Dacă începuturile şedinţelor de beţie colectivă pot fi stabilite cu o orecare relativitate, sfârşitul nu poate fi nici măcar prognozat. Că este ora 12 din noapte? Că este ora 2 din noapte? Că este ora 3 din noapte? Eu, unul nu am putut afla pentru că, oricât de târziu m-am culcat, ei erau acolo. Niciun locatar dintre cei aflaţi pe latura blocului orientată spre ei nu poate sta vara cu geamurile deschise din cauza gălăgiei. Câteodată le acord 2 sau 3 minute din timpul meu ca să mă uit şi să mă minunez cum este posibil ca nişte măgădani în plină putere, în condiţiile în care viaţa le oferă atâtea lucruri de făcut (şi aici mă refer doar la treburile gospodăreşti) pot sta ca nişte animale în jurul câtorva sticle de bere. Nu contează anotimpul, nu contează ora, ei beau de rup şi urlă. Deja semnele alcoolismului sunt evidente: burţi disproporţionat de mari, feţe congestionate şi buze arse. Nu au ruşine şi nu au credinţă. Spun asta pentru că, de Paşte s-au apucat de băut ca de obicei, a trecut şi Învierea, se făcuse ora 4 dimineaţă şi ei tot acolo erau. Nişte brute care fac de ruşine bărbaţii de oriunde. De unde dezamăgirea mea? De la faptul că, acum câteva zile, vorbind cu o cunoştinţă din alt cartier despre ei, răspunsul pe care l-am primit a fost:
- Daaa? Şi voi aveţi beţivi între blocuri? Credeam că numai noi.
Să auzim de bine!

Ora doisprezece

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

E ora unsprezece din noapte. Împreună cu Alex ne pregătim să plecăm la discotecă. Pentru noi era evident că nu ne mai puteam atinge de mobila femeii (o rudă de-a lui unde eram cazaţi pe timpul vacanţei) fără să nu ne lovească o pedeapsă cerească, aşa că incepem să ne frământăm ce altceva mai omenesc am putea face.

Brusc, o lumină divină ne luminează: ceasurile! Ei bine, casa este plină de ceasuri, fără ca acest lucru să fie un scop în sine. Pur şi simplu există. În sufragerie este o pendulă înaltă de doi metri şi un ceas deşteptător de tipul CFR, maşina de spălat are un ceas care suna ca naiba când termina de spălat, mai este un ceas deşteptător electronic, adus de noi de acasă, dar a cărei utilitate nu o găsisem încă, televizorul este dotat cu timer de pornire/oprire, la care se adăugă ceasul de la cuptorul aragazului, ceasul de la cuptorul cu microunde şi ceasul din bucătătie. Combina stereo are şi ea în dotare un timer de pornire/oprire. Avem material didactic din belşug. Drept pentru care, ce să mai pierdem timpul, le-am reglat pe toate astfel încât să sune, cânte, fluiere, clingăne şi zbârnâie toate în acelaşi timp, la aceeaşi oră adică la ora doisprezece din noapte. Şi am plecat la discotecă.

De data asta nu am întârziat aşa de mult, astfel încât la nouă dimineaţă eram deja acasă. Intrăm tiptil, dar casa pare pustie. Verificăm amănunţit toate camerele, dar nu dăm de nimeni. După câteva minute de confuzie generală, ne gândim să întrebăm un vecin de-al ei care avea casa gard în gard. Sunăm şi ne deschide omul cu o faţă cam nedormită. Neras şi cu cearcăne. Obosit, ca s-o spun de-a dreptul. După salutul de rigoare şi pompatul de mâini, îndrăznim să îl întrebăm cu voci sobre dacă ştie ceva de mătuşa lui Alex.

- Cum să nu, răspunde omul cu glasul stins. E la mine în sufragerie, pe canapea. De azi noapte de la doisprezece o ţin numai cu linguriţe de zahăr şi Papaverină.

Să auzim de bine!