O autostradă dată dracului

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Recunosc faptul că există momente când urmăresc unele ştiri la televizor. Mai ales când este vorba de starea drumurilor. De fiecare dată încerc apoi să fac o medie între informaţiile oferite de televizor, cele oferite de prieteni sau cunoştinţe şi cele presupuse de bunul meu simţ.

Totodată încerc să aplic concluzia rezultată la numărul infim, aproape inexistent de autostrăzi româneşti. Mi se pare o conduită justă pentru un posesor de autoturism care pleacă la drum, în pofida poveţii prezidenţial-băsiste că noi nu avem nevoie de autostrăzi pentru că adevăratul turism se face de sus, din elicopter. În fond, chiar dacă nu mă interesează să ajung repede la destinaţie, mă interesează să călătoresc cât de cât confortabil.

Ideea universal acceptată este că o autostradă trebuie să fie cât mai dreaptă, cât mai scurtă şi cât mai lină. Sunt condiţii minimale, respectate în orice stat civilizat. Că “autostrăzile” noastre au denivelări sau că panourile indicatoare nu există sau sunt jalnice, ăsta e un alt subiect, care la noi, la români, ţine deja de un oarecare lux.

Practic, pentru că ciosvârtele construite în pe câteva linii de centură sau în Transilvania nu pot fi numite autostrăzi, noi avem două autostrăzi mari şi late: Bucureşti-Piteşti şi Bucureşti-Constanţa. Sunt ele bine construite? Asta o vedem pe pielea (mai bine zis pe roţile) noastre. Sunt ele utile? Fără doar şi poate. Recent, un drum până în Constanţa mi-a luat puţin peste două ore, ceea ce nu mai permite nici măcar o comparaţie cu timpul făcut pe vechiul drum.

Dar numărul lor redus şi utilitatea lor nu se dovedeşte pentru că o spun eu. O dovedeşte creşterea exponenţială a parcului auto, o dovedeşte aglomeraţia pe care o vedem în sezonul estival, o vedem în recomandările făcute la televizor sau radio de poliţie care, pentru descongestionarea unui drum naţional cum este DN 1, deviază sau recomandă şoferilor drumul prin Cheia. Putem spune în acest caz că o autostradă poate fi o alegerea proastă, că autostrada e o prostie? Nu, cu siguranţă că nu! Şi totuşi...

Ei, acum, dacă aţi citi articolul meu cu atenţie, aţi observat ceva ciudat? Da, desigur, nu am pomenit de autostrada Bucureşti-Ploieşti, mai lungă şi mai ocolită decât drumul naţional, pentru acelaşi traseu. Păi, dragii mei, nici nu aveam cum, din moment ce nici poliţia nu o ia în consideraţie ca posibilă opţiune pentru descongestionare de proastă ce e. O autostradă dată dracului la modul cel mai propriu.

Să auzim de bine!

Poliţia telefonată

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

E vară, e cald, ce alt moment al anului mai propice cunoaşteţi pentru a te întâlni cu un prieten la o bere mică? Ceea ce şi fac. Adică îmi dau întâlnire cu un bun prieten ca să mai depănăm din ultimele evenimente. Găsim o terasă discretă, găsim şi o masă liberă, aşa că tot ce ne mai rămâne e să comandăm o bere. Cu gândul la Mithos-ul grecesc, comand şi eu una de-a noastră, neaoşă, făcută sub licenţă străină... Şi începem să povestim de una, de alta. Între altele, omul îmi spune:

- Frate, tu ai habar cum lucrează Poliţia?

- Poliţia română? îl întreb eu atent la spuma berii.

- Exact! De ea e vorba, confirmă omul ştergându-şi spuma din barbă.

- Nu, nu ştiu, dar bănuiesc. Lucrează şi ea ca tot omu’.

- Nu ştii ce vorbeşti, nu ai practică. Lucrează mână în mână.

- Da, aici ai dreptate, m-am ferit ca de foc să am de-aface cu ea indiferent de motiv. Dar ce, tu ai?

- Nu numai că am, dar am una nocturnă.

- Hai că eşti tare! Cum adică? Ai practică nocturnă cu poliţia? Cred că am mers cam mult prin soare până am găsit terasa asta, încerc eu să liniştesc situaţia şi mai iau un gât direct din sticlă. Şi adică cum „mână în mână”? Cu ce? Sau cu cine?

- Fii antenă, mă solicită omul. În colţul blocului meu este o tonetă...

- Da, ştiu ce e aia o tonetă la colţul blocului. Şi noi am avut una până nu de mult, una unde se vindeau tot felul de haine.

- Aţi avut noroc, mă fixează amicul cu privirea verde de invidie. A noastră vinde de toate. Inclusiv băuturi, finalizează el privindu-mă semnificativ.

- Văleu!

- Da, exact aşa zicem şi noi când se face ora unu din noapte şi beţivii strânşi ciopor lângă ea nu mai pleacă, iar noi nu putem închide ochii din cauza grohăielilor lor.

Şi amicul meu îşi trece mâna peste faţă cu un gest de saţietate.

- Acum, când vine căldura, situaţia se agravează, continuă el.

- Da, bănuiesc, încerc eu să preiau ideea. Voi vreţi să dormiţi cu ferestrele deschise şi nu puteţi din cauza grohăiturilor.

- Da, frate, parcă ai locui în bloc cu mine, aşa bine ai descris situaţia. Aşa că sâmbătă noaptea am sunat iar la poliţia care ne apără şi protejează.

- Perfect! Este gestul pe care ar trebui să-l facă orice om normal. Stai puţin, intervin după o secundă, cum adică iar? Ai mai sunat şi până acum?

- O, sigur! Doar sunt un cetăţean civilizat, până acum nu m-am gândit să-mi fac dreptate singur.

- Nici să n-o faci. Aşa, şi?

- Să vezi minune. Sun la circa de poliţie, explic situaţia, solicit o soluţie pentru liniştea locatarilor şi mi se spune că vor trimite un echipaj.

- Erh, asta da poliţie. Parcă e din filmele americane. Promptă şi eficientă.

- Eşti grăbit ca de obicei. Stai să vezi finalul că face toţi banii, îmi spune el în timp ce mă priveşte lung, având în mână sticla de bere goală, cu gura în jos.

Comandăm încă un rând şi îl rog să continue.

- Cum îţi spuneam, termin convorbirea, închid telefonul şi rămân la fereastră în expectativă şi în răgetele beţivilor. După fix un minut şi cincisprezece secunde a încetat orice grohăială, a apărut o maşină condusă de, probabil, un prieten de-al beţivilor, beţivii s-au suit în ea şi duşi au fost.

- Mamă, ce chestie! mă minunez eu. Ce faţă or fi făcut ăia din echipaj când au venit şi n-au găsit pe nimeni.

- Care echipaj? Eşti diliu? Nu înţelegi că nici până azi nu a mai venit niciun echipaj? Şi este a doua oară când sun la poliţie, într-un minut beţivii amuţesc, apare o maşină, beţivii pleacă cu ea şi poliţia nu mai apare.

- În fond, mă gândesc eu şi îi răspund, metoda e salutară. Ce atâta consum cu benzina, ce atâta risipă cu salariile poliţiştilor sau sporuri pentru ore suplimentare? Un telefon dat beţivilor sau prietenilor lor de către susţinătorul din poliţie şi iată, se face linişte în cartier. Nu asta doreai de fapt? Stai liniştit, îi spun în continuare, asemenea lucruri se petrec în orice ţară civilizată. De pildă în Zimbabwe.

Să auzim de bine!

Cine sapă frâna altuia...

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

O zi banală se anunţă la orizontul patriei. Mă scol la ora obişnuită, termin micile probleme gospodăreşti matinale obişnuite şi mă sui în maşina mea obişnuită cu care mă deplasez la serviciul meu obişnuit cu dorinţa zilnică obişnuită.

Deşi matinal, nu sunt suficient de matinal, ceea ce se traduce prin aceea că nu mai găsesc niciun loc liber în parcarea rezervată instituţiei. Drept pentru care, reintru în circuitul stradal şi caut o parcare în stradă, la bordură cum se mai spune. Găsesc un loc liniştit, un loc cu verdeaţă, părăsesc maşina şi armez alarma dar, privind lucrurile în altă persepectivă (stând în picioare şi nu pe scaunul şoferului), îmi dau sema că locul este prea aproape de o intersecţie şi maşina poate fi agăţată oricând de cineva care va efectua un vitraj mai strâns. Aşa că, revin la volan şi mai parcurg cincizeci de metri până la următoarea intersecţie, unde virez la dreapta cu speranţa în suflet a găsirii unui loc liber.

Aşa cum înaintez pe străduţă, vigilent şi atent la locurile rămase libere, văd din sens opus cum vine spre mine o maşină al cărei şofer care îmi semnalizează cu faza mare. Politicos cum mă ştiţi, frânez când ajunge în dreptul meu şi deschid geamul.

- Ce s-a întâmplat, frate? îl întreb binevoitor pe şoferul cel semnalizator.

- Eşti pe contrasens, breee! mă avertizează omul cu toată sinceritatea.

Şi se depărtează. Anulez instantaneu orice intenţie de continuare a căutării şi încep să evaluez numărul minim de mişcări pe care va trebui să le execut ca să întorc cât mai repede. În plin proces cognitiv observ cum sunt depăşit şi în stânga mea opreşte o Dacie papuc, condusă de şoferul tradiţional de papuc: cu burtă, cămaşa descheiată până la buric, neras şi având tenul de un colorit specific.

Acum, e momentul unui mic intermezzo absolut necesar. Maşina mea a fost făcută pe comandă, ceea ce face ca să aibă multe componente modificate, inclusiv sistemul de frânare, sistem care face ca să pot frâna pe o distanţă mult mai scurtă decât te-ai aştepta de la o maşină de clasa ei. Mult mai brusc, mai violent, cum spunem noi, prin Drumul Taberei. Lucrul nu e de laudă pentru că au fost numeroase cazurile şi numeroşi prietenii care m-au informat că, atunci când rulam în coloană cu ei în urma mea, doar o minune a făcut să nu-mi turtească frumuseţe de portbagaj. Odată acest aspect lămurit, să ne întoarcem la întâmplarea cu pricina.

Şoferul papucului începe o diatribă cu referiri clare la elemente de anatomie şi apropiata sărbătoare a Paştelui, finalizând cu precizarea:

- ...dacă mai opreşti aşa brusc!

În nicio situaţie nu-mi uit bunele maniere, aşa că, după ce îi răspund cordial “ba p’a mă-tii”, îmi reiau manevrele impuse de procedura de întoarcere. Dar văd cu coada ochiului cum năvalnicul papuc abia mă depăşeşte că şi opreşte la rându-i cât se poate de brusc. Cu maşina întoarsă deja în bună parte, văd într-una din oglinzile retrovizoare că motivul bruştei opriri nu fusese altul decât o maşină a Poliţiei, care acum bloca strada, iar un agent se îndrepta hotărât spre şoferul cel vorbăreţ fără rost.

Salut pe această cale Poliţia Română care nu-şi neglijează atribuţiile şi sancţionează exemplar şoferii care intră pe contrasens!

Să auzim de bine!

Poliţia în acţiune

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Poliţia este una dintre instituţiile statului cu care am căutat să nu am niciun contact. Şi, exceptând situaţiile când a trebuit să-mi schimb buletinul, am reuşit. Lipsa unei legături mai strânse a condus la o cunoaştere mai redusă, ca să nu zic nulă, a atribuţiilor şi activităţilor specifice poliţiilor şi poliţiştilor.
Am observat că există maşini pe care scrie Poliţia locală, la fel cum am observat altele pe care scrie Poliţia comunitară. Şi, din câte am auzit, ar mai fi şi alte diferite poliţii. Dar să nu mă întrebaţi diferenţele dintre ele, pentru că nu le ştiu absolut deloc.
E seară şi mă îndrept spre locul de întâlnire stabilit cu soţia. Politicos cum mă ştiţi, ajung mai devreme şi încep să mă învârt prin zonă în căutarea unor lucruri care merită văzute. Şi văd. Văd o dubă de poliţie oprită chiar pe colţul unei intersecţii. “Ei”, îmi zic eu în barbă (e o metaforă, pentru că mă rad zilnic), „se pare că oamenii stau la pândă să prindă contravenineţi”. Şi încep să le acord o atenţie sporită. Aşa cum stăm, adică eu şi duba cu cei doi poliţişti, văd un autoturism că se opreşte, se asigură, semnalizează şi virează la stânga, deşi un indicator cât roata carului l-ar fi obligat să vireze la dreapta. „Hopa”, îmi zic, „tipul a încurcat-o!” şi încep să mă gândesc la imaginea tristă a unui şofer sancţionat de poliţist. Aiurea! Maşina îşi continuă drumul, iar poliţiştii aşteptarea. „Ei”, îmi continui eu supoziţiile, „se pare că erau ocupaţi sau neatenţi”. Dar, imediat, apare un alt şofer cu un comportament identic cu al primului. Se asigură, semnalizează şi virează la stânga chiar sub ochii poliţiştilor, care nu dau semne că ar fi văzut ceva.
Comunicativ cum mă ştiţi, mă apropii de dubă şi îi fac semn poliţistului aflat la volan că doresc o comunicare în fonie. Omul coboară geamul, îl salut şi îl întreb, utilizând o ironie pe care o consider fină:
- Nu vă supăraţi, sunteţi de la Poliţie?
- Da, răspunde omul plin de sinceritate.
- Văd că scrie pe dubă „respectaţi ordinea publică”. Circulaţia pe drumurile publice nu se încadrază în ordinea publică? îmi continui eu exprimarea nedumeririlor de care eram cuprins.
- Ba da, răspunde bunul om cu aceeaşi sinceritate dezarmantă.
- Păi, continui eu după câteva secunde de perplexitate, nu aţi văzut că doi şoferi au virat la stânga, deşi ditamai indicatorul îi obliga să facă virajul la dreapta?
- Sigur că am văzut, răspunde omul cu o faţă senină şi lipsită de remuşcări.
- Şi nu ziceţi nimic? Nu faceţi nimic? îl întreb sprijinindu-mă de dubă ca să nu cad de uimire.
- Nu, nu e domeniul nostru. Să vă explic: noi suntem de la Poiliţia locală şi nu avem drepturi de intervenţie asupra şoferilor.
- Înseamnă, încerc eu o traducere liberă a spuselor lui după o scurtă pauză de cugetare, că dacă un poliţist de la circulaţie vede un hoţ nu poate interveni?
- Exact! Aţi înţeles perfect, nu are în atribuţii, nu îi permite legea, îmi explică doct omul legii.
- Păi, atunci de ce staţi aici?
- Păzim cortul publicitar al unui partid.
Aceata a fost dialogul. Acum, în lumina celor discutate, chiar că mă simt bucuros că nu ştiu nimic despre Poliţia română.
Să auzim de bine!

16. Al doilea Thasos-a paisprezecea zi

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Iată că a venit şi momentul plecării. Soţia împreună cu restul grupului se duc la masă, iar eu la motorul maşinii, continuând să caut soluţii pentru strângerea şuruburilor pentru că mecaniul hotelului nu are niciun fel de cheie fixă.

Ajunşi în port, cumpărăm bilete şi ni se permite accesul imediat pe puntea vasului. De fapt, sub puntea vasului pentru că, dacă până acum îmbarcasem maşinile pe puntea aflată la nivelul cheului sau pe cea superioară, acum suntem îndrumaţi pe puntea aflată sub linia de plutire. Poziţia în sine nu are nimic nociv în ea, doar că, la plecare, va trebui să aşteptăm ca toate maşinile aflate pe ferry să debarce ca să putem ieşi şi noi.

Mai verific odată motorul şi da, uleiul curge în continuare. Ne stabilim sediul tocmai sus, pe castelul central, chiar lângă geamul comandantului pe care îl putem admira în exerciţiul funcţiunii şi unde ne putem face câteva poze pe o pasarelă care marchează extremităţile laterale ale vasului.

Traversarea se petrece fără multe cuvinte şi, ajunşi în Keramoti (atenţie, se pronunţă cu accentul pe ultima silabă) aşteptă disciplinaţi ca toate maşinile să părăsească nava, după care ieşim şi noi la lumina zilei. Dar nu ca să plecăm spre casă, ci ca să ne oprim la prima benzinărie şi să întreb dacă au vreo cheie fixă. Au nu una, ci mai multe şi nu numai fixe, ci şi inelare, ceea ce îmi permite să strâng şuruburile cu adevărat. Lucru confirmat şi de faptul că, până acasă şi de atunci încoace, nu am mai văzut ieşind nici măcar o jumătate de picătură de ulei.

Abia după asta plecăm spre întâlnirea cu autostrada spre graniţa cu Bulgaria. Ajuns la o intersecţie, simt din nou în mine acea revoltă la adresa monotoniei unei autostrăzi, aşa că decid să urmăm vechea şosea, paralelă oarecum cu autostrada. Prilej de a mai admira încă odată în stânga noastră munţii cei frumoşi. În sfârşit, inevitabilul se produce şi, după vreo sută de kilometri ne întâlnim cu autostrada. Intrăm pe ea şi ţinem volanul drept până aproape de graniţa cu Turcia, când ieşim pe bretea spre Orestiada, aflată în stânga. De fapt, ultima localitate în Grecia este Ormenio, după care urmează vama.

Odată ieşiţi din vamă ne confruntăm şi cu adevăratele aventuri. Virăm dreapta, spre Svilengrad şi, din cauza unor lucrări la drumuri, suntem dirijaţi spre străzi pe care nu le cunosc. Gonim cu viteză prin oraş şi, ceea ce trebuia să se întâmple, s-a întâmplat: sunt oprit de un echipaj, care îmi face semn să trag pe dreapta pentru că am viteză. Mă gândesc că cea mai bună apărare este atacul, aşa că ies din maşină, mă îndrept râzând şi cu mâna întinsă spre poilţist, timp în care încerc să-i explic că am ratat drumul spre România, că ne învârtim de ore întregi prin oraş, că benzina e pe terminate şi multe alte prostii. Omul îmi indică o direcţie aproximativă, dau mâna din nou cu el mulţumindu-i cât mai călduros şi ne despărţim cei mai buni prieteni.

Observ că am revenit pe şoseaua pe care ieşisem din vamă aşa că, nu mai stau pe gânduri să caut drumuri şi variante, ci o iau pe drumul greu, al muntelui, aşa cum făceau străbunii daci când se întorceau din Grecia după două săptămâni de vacanţă: Harmanlî, Stara Zagora, Kazanlâk, Gabrovo, Veliko Târnovo, Byala şi Ruse. Drum în mare parte montan, dar deosebit de frumos şi plin, plin de serpentine, una mai stânsă ca alta. Gonim prin Bulgaria cu o viteză pe care nu o pot spune ca să nu fac puşcărie şi, ce trebuia să se întâmple a doua oară, s-a întâmplat: un poliţist iese din nişte boscheţi şi ne face semn cu paleta să tragem pe dreapta. Dar momentul de groază este aparent pentru că omul doar dirija un ditamai camionoiul să iasă din curtea unei fabrici.

Ne continuăm drumul fără alte probleme sau incidente până în nesfârşitul Ruse. Zic nesfârşitul pentru că, iată, deşi rulăm cu optezci de kilometri pe oră (prin localitate!), oraşul nu se mai termină. Dar toate lucrurile au un capăt, la fel şi oraşul Ruse şi intrăm în vamă la o oră neatinsă până acum: nu este nici măcar opt seara. Dacă socotim plecarea din Keramoti către zece şi treizeci şi scădem două ore pierdute în Svilengrad şi cu opririle fiziologice, ne iese că am făcut traseul în şapte ore şi jumătate de mers efectiv, ceea ce e un timp foarte bun.

La ieşirea din vama românească oprim pentru câteva minute pentru a ne lua la revedere şi pornim spre casele noastre la modul individual. Iar în Călugăreni ajungem la câteva minute după producerea unui accident deosebit de grav, dar nu este nevoie să oprim pentru că vedem maşina Poliţiei în depărtare.

Acum, să nu credeţi că ne-am dus aţă spre casă. Nuu! Am trecut întâi prin centru în căutarea unui local cu specific grecesc pentru că îi promisesem mamei că îi aducem un platou cu fructe de mare, dar Robert refuzase să ni-l pregătească în insulă pentru că nu ar fi rezistat drumului, cu toate genţile noastre frigorifice.

Aşa că, acasă am ajuns abia pe la orele douăzeci şi trei când, spre marea noastră surpriză, nu ne-am găsit ocupat locul de parcare, fapt care ne-a uşurat mult descărcarea bagajelor.

E vineri noaptea, e cald, e zăpuşeală, cicadele nu se mai aud, noi suntem prăfuiţi şi transpiraţi, dar suntem acasă şi vom dormi în patul nostru, în casa noastră.

Să auzim de bine!

O pană pe autostradă

Imagine preluată de pe porumbei.ro

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Cu creierele spălate de atâtea filme americane vizionate la televizor, am ajuns să confundăm ficţiunea cu realitatea în multe cazuri.

Unul dintre aceste cazuri este cel al funcţiei instituţiei Poliţiei. Chiar dacă pe maşinile Poliţiei române este imprimat un cu totul alt logo, noi credem că unul dintre rolurile Poliţiei este acela de „To protect and to serve”. Şi cu toţii ştim foarte bine că modul de funcţionare al unei Poliţii nu poate fi înţeles în afara contextului social oferit de ţara în care îşi desfăşoară activitatea. Altfel spus, Poliţia din Canada îşi desfăşoară activitatea pe coordonate total diferite faţă de Poliţia din Mongolia, de exemplu.

Sau faţă de cea din România. Chiar dacă sunt sub aceeaşi umbrelă a numelui de Poliţie, există diferenţe în ceea ce priveşte modul de desfăşurarea a activităţii, a obiectivelor, a măsurilor care trebuie luate, a specificului legislativ etc. Dar, indiferent de logo sau de specificul naţional, toate au un numitor comun: protecţia cetăţenilor.

Doi prieteni şi colegi de-ai mei se întorc dintr-o delegaţie. Ca să aibă parte de oarece confort şi o oarecare mobilitate, au preferat să folosească maşina personală a unuia dintre ei pentru deplasare.

Numai că, orice plăcere trebuie plătită, scrie undeva, în stele, ceea ce face ca, pe drumul de întoarcere, în timp ce sunt pe renumita autostradă A1, maşina să sufere o avarie gravă: capacul pompei de apă se sparge în mers şi sare undeva, pe câmp, producând un sunet cât se poate de alarmant. Cu toate becurile de avarie din bord aprinse şi alarmat de sunetul auzit, colegul care conducea trage pe dreapta în plin câmp şi, împreună cu celălalt coleg, încep să caute piesa cu pricina.

Dar iată că integrarea noastră în NATO şi în U.E. încep să dea roade şi ei văd cu sufletele pline de speranţă o maşină cu însemnele Poliţiei că se apropie. Maşina opreşte, agenţii coboară şi, în scurt timp li se aduce la cunoştinţă păţania.

În mod normal, mergând pe firul logicii lucrurileor, ce credeţi că ar urma să se întâmple în următoarele momente? Exact! Acum, după prezentarea necazului, urmează partea în care Poliţia îşi etalează atributele de protecţie, pază, ocrotire şi ce mai vreţi voi. Lucru dovedit cât se poate de elocvent atunci când unul dintre poliţişti le spune:

- Băieţi, în locul vostru nu aş sta prea mult pe aici, prin câmp... Sunt tot felul de indivizi prin zonă... Şi echipajul pleacă.

Să auzim de bine!

Hoţii de peste drum

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Povestirea de azi se referă la o întâmplare produsă cu mulţi, mulţi ani în urmă, cândva pe la începuturile comunismului la noi în ţară. Mi-a fost povestită de un domn venerabil faţă de care nu am niciun motiv de îndoială.
Acţiunea se petrece pe Calea Victoriei într-un loc mai puţin obişnuit, şi anume peste drum de clădirea fostei Miliţii, actuala Poliţie. În acele vremuri, acolo se afla un magazin de bijuterii, practic singurul din Bucureştii acelor vremuri. Aici fac o mică paranteză ca să spun că am prins şi eu magazinul cu pricina şi, chiar mai mult, am intrat ca să văd o tabacheră masivă din aur care costa peste 40.000 de lei la vremea aceea (înainte de 1989). Revenind la întâmplarea noastră, vă repet precizarea că magazinul se afla peste drum de clădirea Miliţiei. Fac această precizare nu ca să defăimez Miliţia, ci ca să subliniez tupeul făptaşilor.
Într-o după amiază, după ora de închidere, apare în faţa magazinului cu pricina o dubiţă. Trage la bordură şi din ea coboară un tip în salopetă, şoferul rămânând în cabină. Tipul în salopetă începe să ciocănească în uşă şi să se foiască prin faţa magazinului dând semne de supărare din cauza faptului că obloanele erau trase. Revine la cabina dubiţei, vorbeşte ceva cu colegul lui, după care iar începe să se foiască în sus şi în jos prin faţa magazinului.
După un timp este observat de un sectorist aflat la o oarecare distanţă. Sectoristul se apropie şi îl ia la întrebări pe omul în salopetă:
- Ce este? Ce s-a întâmplat? De ce aţi oprit aici? Nu vedeţi semnul?
- Îmi cer scuze, răspunde omul în salopetă, dar avem o problemă şi nu ştiu cum putem s-o rezolvăm.
- Despre ce este vorba, intervine sectoristul ceva mai liniştit.
- Păi, să vedeţi, noi suntem de la Cooperativa Avântul din Baia Mare şi am avut o comandă pentru un fişet metalic. Trebuia să venim azi cu fişetul şi am venit, numai că am întârziat din cauza unei pene de cauciuc. Acum, vedem că magazinul e închis şi nu ştim ce să facem.
- Mda, răspunde agentul scărpinându-se în bărbie. Nu ştiu ce să vă zic. Nu aveţi vreun număr de telefon?
- Avem, dar e al magazinului care, vedeţi şi dumneavoastră, e închis.
- Da, atunci chiar că aveţi o problemă. Va trebui să vă întoarceţi cu fişetul la cooperativă.
- Vai de capul nostru! sare speriat omul în salopetă. Ne penalizează şeful de ne merg fulgii. Nici nu vreau să mă gândesc la aşa ceva.
Coboară şi colegul omului în salopetă şi încep toţi trei să se învârtă pe lângă maşină gânditori. După un timp, colegul şoferului îndrăzneşte:
- Dacă nu vă supăraţi, îi spune el sectoristului, mă gândesc la o soluţie. Noi coborâm fişetul din maşină şi îl punem chiar aici, lângă vitrină. Lăsăm în el documentele de însoţire şi plecăm liniştiţi. Mâine dimineaţă şeful nostru va suna la magazin să le explice ce e cu fişetul. Iar de furat, nu ne facem probleme că l-ar putea fura cineva chiar din locul acesta.
- Da, răspunde sectoristul după un timp de gândire, ideea nu e rea. Oricum, cât sunt în tură mai trec şi eu pe aici, după care îi voi spune şi colegului care mă schimbă.
Odată ajunşi la înţelegere, cei doi coboară fişetul, îl lipesc de vitrină chiar lângă uşa magazinului, se salută cu sectoristul şi pleacă. A doua zi de dimineaţă, personalul magazinului vine ca să deschidă magazinul. Descuie lacătele, descuie uşa şi intră. Surpriză! Vitrinele magazinului sunt goale! Nici urmă de vreo bijuterie. Ce se întâmplase? Se întâmplase că în fişet fuseseră ascunşi doi hoţi care, peste noapte, au deschis spatele fişetului, au tăiat geamul magazinului, au furat tot ce se putea fura şi au ieşit pe uşa din faţă a fişetului care era construit ca un spate fals.
Să auzim de bine!

Amenda

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
De data asta am intrat mai uşor în oraş. E drept, şi-a spus cuvântul şi experienţa datorată numeroaselor vizite anterioare. Suntem în Thessaloniki (Salonic), oraş port deosebit de întins (grecii au oroare de clădiri înalte), de frumos şi mustind de istorie. Cu greu am găsit un loc de parcare lângă Piaţa Aristotelou, ceea ce este de invidiat. A găsi un loc unde să parchezi în zona respectivă echivalează la noi cu parcarea maşinii în curtea Palatului Cotroceni. Şi parchez deosebit de lejer, fără să mă mai uit după semne sau restricţii, printre alte mii de maşini existente în zonă. După ore de pelerinaj prin pieţe, bazar sau monumente istorice, ne reîntoarcem satisfăcuţi la maşină, ne suim şi plecăm spre staţiunea unde eram cazaţi. După câteva zeci de metri văd ceva fâlfâind sub ştergătorul din dreapta. Rog soţia să deschidă geamul şi să ia hârtia, ceea ce se şi întâmplă. Fiind singurul cunoscător de limbă greacă din familie, îmi pasează hârtia spre traducere autorizată. Din câteva rânduri îmi dau seama de tristul adevăr: era o chitanţă de amendă pentru parcare ilegală. Aveam de plătit 40 de euro pe loc sau 180 în 48 de ore. După un scurt proces de analiză, optez pentru prima variantă. Dar unde să plătesc? Există un Dumnezeu al şoferilor contravenienţi pentru că imediat văd pe dreapta, pe trotuar, un echipaj al poliţiei. Trag pe dreapta chiar sub un semn de oprire interzisă şi mă îndrept spre cei din maşină. Salut, le arăt chitanţa şi îi întreb unde să fac plata. Cu mult tact şi politeţe, cei doi îmi explică cum să ajung pe strada unde e casieria lor, după care îmi pun o întrebare stranie:
- Mai aveţi numerele?
Mă uit la maşina la care, aşa cum era aşezată, se vedeau doar numerele din spate. Da, răspund eu, uitaţi-le şi le arăt maşina. Le mulţumesc, ne salutăm şi mă îndrept spre maşină. Pe drum încerc să pătrund sensul întrebării lor, aşa că, ajuns la maşină, mă uit şi la numerele din faţă. Ioc numere, rama era goală! Instantaneu revăd imaginea unui tânăr care ocupa o masă la cafeneaua de lângă locul unde parcasem şi care, atunci când am plecat, se uita la noi cu o privire de genul „Plecaţi? Zăăău?”. Mă întorc nedumerit la ei şi le spun tristul adevăr:
- Nu mai am numerele din faţă.
Oamenii râd blajin şi mă înştiinţează că, în acest caz, amenda trebuie plătită poliţiei metropolitane, care are altă adresă şi o altă casierie. Îmi explică de ce s-a procedat aşa şi cum să ajung acolo, ne salutăm şi dau să mă reîntorc la maşina din dotare.
- Nu vă supăraţi, îmi atrage atenţia politicos unul din ei, dar să ştiţi că semnul sub care aţi oprit maşina înseamnă ‚oprirea interzisă’.
Să auzim de bine!

Întâmplări cu Haplea

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Personal sunt prea tânăr ca să fi prins acele momente, dar am văzut în revistele de epocă benzile desenate cu acest personaj. Haplea era un personaj scund, rotofei, cu buze groase, care purta în permanenţă un melon şi era caracterizat de prostiile pe care le făcea cu obstinenţă. Orice situaţie, cât de simplă, care ar fi fost rezolvată cu cea mai mare uşurinţă chiar de un copil, pentru el devenea sursa unui şir de prostii şi lucruri făcute fără cap. Dacă nu mă înşeală memoria, pe nevastă-sa o chema Frusina (după ce am scris aceste rânduri am căutat pe Internet o poză cu el şi am avut dovada că memoria nu m-a înşelat).

Ei bine, de atunci au trecut mulţi, foarte mulţi ani şi am avut elemente care m-au determinat să cred că personajul e de domeniul trecutului. Ei bine, m-am înşelat. Haplea nu a fost un personaj de benzi desenate şi nu a dispărut odată cu trecerea anilor. El este real, trăieşte şi să mişcă printre noi în diferite zone ale ţării. Ultima dată l-am văzut acţionând în Paşcani.
Pe TVR văd la emisiunea de ştiri un reportaj periculos. Este vorba de faptul că, nişte oameni dintr-o localitate de lângă Paşcani au găsit îngropate pe câmp o mulţime de obuze neexplodate cu care au umplut o căruţă, intenţionând să le ducă la un centru de colectare a fierului vechi. Aici avem ocazia să vedem cuplul Haplea-Frusina în plină acţiune. Ştiau că sunt obuze, faptul că aveau corpul întreg era o dovadă suficientă pentru orice retardat că e posibil să nu fi explodat, dar ei le încarcă în căruţă! Mai mult, ca să termine în glorie prostia începută, se duc cu căruţa la centrul de colectare cu speranţa că vor lua ceva bani buni pe atâta mormanul de fier! Culmea culmilor ar fi fost ca cei de la centrul de colectare să le preia şi să le predea spre topit! Cu siguranţă că explozia de bucurie i-ar fi omorât...
Dar staţi, nu vă grăbiţi. Asta a fost prostia mică. Cea mare este că Poliţia, după ce-i interceptează, duce căruţa plină ochi cu obuze neexplodate prin oraşul Paşcani până în faţa secţiei de Poliţie pentru a se face constatarea! Fraţilor, mai scriu odată pentru că nu mi-a venit să cred ochilor şi urechilor: au plimbat căruţa plină cu obuze neexplodate printr-un oraş până la secţie pentru constatarea geniştilor! În condiţiile în care, după spusele reporterului, explozia ar fi spulberat totul pe o rază de 500 m în jurul ei. Adică jumătate din oraş, dacă avem în vedere că Paşcani nu e Paris. Declar cu mâna pe inimă că e cea mai mare prostie văzută şi auzită în ultimii 17 ani şi 4 luni. Să periclitezi viaţa şi bunurile a jumătate din locuitorii unui oraş pentru ca geniştii să constate că sunt obuze neexplodate, ei bine, mi se pare mult prea mult...
Dar, cu siguranţă, este o dovadă de netăgăduit că Haplea trăieşte şi se mişcă printre noi. Ultima dată a fost văzut la Poliţia din Paşcani.
Să auzim de bine!