Reguli de respectat în timpul mesei

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Lolita vine cu o propunere interesantă. Este ora 12.03 şi suntem la ştrand cu toată gaşca. Zice ea:
- Vreau să merg la mănăstire!
Pentru moment, niciunul din grupul nostru nu manifestă nicio reacţie. Ştim cu toţii că Lolita e o fată cuminte şi la locul ei, aşa că decizia ei nu ne miră. Ne gândim că părinţii ei vor fi deosebit de bucuroşi auzind aceste vorbe, mai ales dacă ne gândim că tatăl ei îşi doreşte să o vadă odată şi odată doctoriţă cu cabinet propriu.
Dănuţ continuă să trosnească seminţe şi să arunce cojile pe picioarele mele, Mirciulică îşi aranjează slipul pregătindu-se să intre în bazin, iar Mihăiţă tocmai termină cea de a patra pungă de floricele din ultimele opt minute. Indiferenţa noastră o irită pe Lolita, aşa că simte nevoia să insiste:
- Mâine, ce ziceţi? În loc să venim să stăm aici tolăniţi ca nişte şalăi, haideţi până sus, la mănăstire.
Dezamăgirea se citeşte pe feţele noastre. Aşa, deci? Intenţia ei mireană nu o privea personal, era pur şi simplu dorinţa de a merge într-o mică excursie. Ne uităm unii la alţii incapabili de a lua o hotărâre. Mirciulică mai face un pas spre bazin, eu mă aşez pe spate pe prosop, Mihăiţă mai desface o pungă de floricele. Singur Dănuţ dă oarece semne de luciditate, dacă ne luăm după faptul că a rămas cu mâna în aer, între punga de seminţe şi gura din dotare. Lolita îl vede şi plusează:
- Ei, ce zici, Dănuţ? Aşa-i că eşti de acord?
- Are un vierme, răspunde Dănuţ uitându-se atent la sămânţa dintre degetele lui. Nici în seminţe nu mai poţi avea încredere în zilele noastre!
Copila pură şi nevinovată cunoscută sub numele de Lolita dă semne de exasperare.
- Dar haideţi, bre, ziceţi ceva! Mihăiţă, să ştii că nu-ţi mai cumpăr floricele!
Lovitura, deşi nemiloasă, se dovedeşte de efect.
- Da, haideţi să mergem! decide el în numele nostru, ridicându-se brusc.
Ca o mică paranteză, trebuie să vă spun că Mihăiţă are cu peste cincisprezece kilograme mai mult decât oricare din noi, ceea ce face să aibă un cuvânt greu de spus în cadrul colectivului nostru. În acest calcul nu intră Mirciulică pentru că pe el îl cântărim cu cântarul farmaceutic.
- Gata, rămânem înţeleşi, continuă el privindu-ne de sus pentru că noi suntem întinşi pe prosoape, mâine la ora nouă ne întâlnim în faţa muzeului şi urcăm la mănăstire. Echipaţi şi cu proviziile completate le zi, ca să nu aud discuţii.
A doua zi, la ora H suntem strânşi ciopor la locul de întâlnire. Cu genţi şi rucsacuri pline cu pături, carbohidraţi din belşug şi termosuri cu vitamine liposolubile. Ca un gest de bunăvoinţă, Lolita a adus cărţile de joc şi tablele, lucru care îl face pe Dănuţ să o privească cu ochi strălucitori. O luăm uşor, cu menajamente pe drumul de costişă ce duce la mănăstire. Nu trebuie să forţăm având în vedere că necesarul nostru energetic a fost acoperit doar parţial de micul dejun. E vară, e cald şi transpiraţia ne curge şiroaie pe spate şi pe piept. Aşa căldură nu am mai pomenit de mult. Ajungem într-un târziu la destinaţie, obosiţi morţi de atâta urcat şi cu termosurile goale. Facem o haltă de zece minute pentru recuperare, prilej de a arunca o privire la un anunţ cât toate zilele postat chiar lângă noi. Anunţ care spune cât se poate de clar că femeile nu au voie în pantaloni scurţi în incinta mănăstirii!
Eu mă uit la Lolita, Dănuţ se uită la Lolita, Mirciulică se uită la Lolita, până şi Iuda de Mihăiţă care ne-a vândut pentru o pungă de floricele se uită la Lolita. Înroşindu-se vizibil, Lolita îşi dă seama că toţi ne uităm la picioarele ei. Bronzate, lungi şi drepte, acestea ies la iveală cât se poate de vizibil din nişte pantalonaşi nu mai laţi de o palmă. Doborâţi de rezultat, ne aşezăm fără o vorbă care pe unde putem. Lovitura e dură chiar şi pentru un bărbat călit ca mine, cu armata făcută la infanterie. Ştergându-ne de transpiraţie, ne uităm tâmpi unul la altul, întrebându-ne din priviri ce să facem.
- Eu zic să ne aşezăm să mâncăm ceva, vine Mihăiţă cu o propunere constructivă. Sângele circulând mai intens ne va stimula activitatea cerebrală, completează el sub privirile noastre năuce.
Uşuraţi de realismul soluţiei, ne repezim la bagaje, căutând din ochi un loc propice de campare. Observ la vreo cincizeci de metri de poarta mănăstirii un stejar cu o coroană cât toate zilele, mai ceva ca stejarul din Borzeşti. Le indic azimutul şi ajunşi sub el ne întindem păturile şi începem să despachetăm proviziile pe tăcute. Suntem încă sub efectul necazului produs de picioarele Lolitei, deşi e vizibil că biata fată se simte jenată de posesia respectivelor picioare pe care nu ştie cum să le mai ascundă.
În timp ce clefăim şi molfăim produsele agro-alimentare etalate cu nonşalanţă pe pături, atmosfera începe să se mai destindă şi apar primele schimburi de impresii de călătorie. Mirciulică, pe care vigilenţa l-a caracterizat întotdeauna, vine cu o observaţie deplasată:
- Fraţilor, ia uitaţi ce s-a întunecat! Mamă, vine o furtună, nu glumă!
Ne ridicăm involuntar privirile spre cer şi nu avem altceva de făcut decât să-i dăm dreptate. Cerul s-a întunecat brusc şi un vânt rebel a început să şuiere. Lolita pune buza să plângă:
- Ih, ih, ştiu ce gândiţi... Eu sunt de vină pentru că, dacă veneam fără pantaloni scurţi, eram acum în interiorul mănăstirii...ih, ih...
Ca un adevărat gentleman ce este, Dănuţ simte nevoia să pună lucrurile la punct:
- Mami, nicio clipă să nu-ţi treacă prin cap că ne-ar fi fost mai bine dacă veneai FĂRĂ pantaloni!
Dăm cu toţii din cap a aprobare matură şi înţeleaptă, conştienţi de adevărul spuselor. Consider că e momentul să o liniştesc şi eu cumva pe biata fiinţă:
- Lolita, pantalonii tăi nu au nicio legătură cu plăcerea excursiei, spun eu molfăind o roşie. Ne simţim minunat şi ne vom simţi la fel, chiar dacă rămânem afară. Să mă trăsnească dacă mint!
BRUUUM! BADABUUUM!
Şi s-a făcut întuneric. Pentru mine. Încerc să deschid ochii care mă ustură, dar toate mă dor îngrozitor. Capul mă doare, oasele mă dor, pielea mă ustură şi ea, iar eu abia mă pot mişca. Cu greu mă ridic într-un cot gâfâind. Nu recunosc nimic din jurul meu. Prietenii mei au dispărut, la fel ca şi bunătăţile agro-alimentare de pe pătură. Gemând şi icnind, simţind că-mi ies ochii din găvane, reuşesc să mă ridic în poziţie bipedă şi să mă uit în jur. Văd în stânga mea, la o oarecare distanţă bătrânul stejar care fumegă. O creangă groasă cât un trunchi de om e ruptă şi atârnă cu un capăt spre pământ. Mă aflu la mai bine de zece metri de poziţia avută înaintea trăsnetului. În timp ce mă deplasez cu greu spre bătrânul copac, văd cu stupoare cum prietenii mei încep să apară unul câte unul de prin tufişurile vicinale. Care în picioare, care în patru labe. Încet, încet, reuşim să ne regrupăm în jurul păturii întinse în formaţie completă. Produsele agro-alimentare în care ne pusesem toate speranţele sunt împrăştiate la mare distanţă şi se dovedesc de nefolosit. Ploaia începe şi pe noi curg şiroaie de neoprit. Stăm în cerc privindu-ne feţele buhăite de şoc fără să putem să mai spunem ceva. Într-un târziu Mihăiţă, care recuperase mai rapid, mi se adresează:
- Şi tu nu poţi mânca fără să vorbeşti în timpul mesei?
Să auzim de bine!