Ce vedem şi ce nu vedem

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
După cum ştiţi, locuiesc într-un bloc din cartierul bucureştean Drumul Taberei. Cartier cu multă verdeaţă, multă linişte, multe pieţe şi multe linii de acces cu mijloacele de transport în comun. Pe scurt, un cartier mai deosebit, ca să nu zic privilegiat. Îmi place să plec la serviciu pe sub umbra copacilor plantaţi peste tot (opt din ei sunt plantaţi de mine, sunt „puii mei”), să văd părinţii grijulii cum îşi aduc odraslele la şcoala din apropierea blocului, să simt răcoarea dimineţii în acest tumult de viaţă. Îmi place să aud glasurile acestor prichindei şi nu de puţine ori mă opresc şi îi urmăresc cu privirea şi cu gândul. Îmi place să aud mârâitul motoarelor celor porniţi odată cu mine la serviciu şi strigătele gunoierilor sau ale măturătorilor. Toate acestea sunt viaţă şi iubesc viaţa aşa cum este, aşa cum mi-o fac.
După care, intru în lumea strâmtă a autobuzului sau tramvaiului, înghesuit de trupurile transpirate şi enervat de stopurile interminabile. Mă refugiez în lumea mea citind o carte sau dezlegând rebusuri şi integrame, uitând de anturaj, cu gândul doar la înţelegerea celor citite. Şi acestea sunt momente din viaţa mea, dar şi din viaţa altora, o viaţă trăită la comun la care sunt şi eu participant, momente pe care, chiar dacă nu le iubesc, le accept.
Urăsc monotonia şi plafonarea, aşa că încerc de fiecare dată să parcurg un traseu diferit faţă cel de ieri. Dacă azi plec cu tramvaiul, mâine aleg o linie de autobuz. Şi tot aşa în fiecare zi, atât la dus, cât şi la întors. Un singur lucru este în permanenţă nemodificat: mersul pe jos în echivalentul a trei staţii. Două când vin la serviciu şi una când plec. Nu o fac doar din dorinţa de mişcare (dorinţă care mă face să sufăr atunci când folosesc maşina proprie), ci şi din dorinţa de a mă simţi un membru al cetăţii. Mergând pe jos am ocazia să urmăresc cu atenţie o construcţie nouă, am ocazia să văd doi oameni care se ceartă sau o pereche care se sărută cu foc, văd un vânzător de ziare căruia i-a scăpat teancul de ziare pe jos sau un bătrân neatent care se loveşte de un stâlp. Am ocazia să văd oamenii trăind, aşa cum înţeleg ei sau cum le este menirea.
La întoarcerea spre casă aplic acelaşi sistem de evitare a monotoniei, iar mijloacele de transport mă lasă la o distanţă suficientă de bloc ca să mai văd din lumea înconjurătoare. Văd acelaşi vânzător de la tonetă care, de azi dimineaţă nu a reuşit să vândă decât un bax de apă minerală şi trei Eugenia, văd locurile de parcare goale ale celor plecaţi la muncă, văd maşinile de aprovizionare blocând aleile înguste şi primii beţivi care se îndreaptă spre casă după o “băută” începută de cu zori.
Mă apropii de bloc prin partea din spate pentru că este mai umbroasă şi văd primii copilaşi scoşi la joacă de părinţii lor în umbra din spatele blocului. Unul călăreşte de zor o tricicletă, timp în care trage abitir dintr-o suzetă. Altul, prea mic pentru a merge singur, este ţinut în hamuri de mămica lui care râde împreună cu el de stângăciile lui. O fetiţă în hăinuţe roz îşi cheamă prietena de la scara cealaltă ca să se joace cu păpuşile pe o mică pătură întinsă chiar lângă uşa blocului. Trei băieţei nu se dezmint şi bubuie de zor o minge spre satisfacţia tăticilor care stau retraşi şi beau o câte o bere rece.
Toate acestea sunt imagini frumoase, imagini de viaţă, pe care sunt convins că le-aţi văzut sau le vedeţi şi voi oricând şi oriunde.
Ceea ce nu văd aceşti copii, ceea ce nu văd părinţii lor pe aleile unde copiii lor se joacă, ceea ce nu simt aceşti copii şi aceşti părinţi sunt zoaiele imunde şi pestilenţiale scurse din tomberoanele de gunoi depozitate la câţiva metri de ei...
Să auzim de bine!