Ce cuvinte folosim (1)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Aşa cum spuneam într-o postare anterioară, multe, foarte multe din cuvintele folosite în limba română (şi nu numai) sunt de sorginte grecească. Astăzi mă voi referi la câteva cuvinte mai deosebite, în sensul că provin de la numele proprii ale unor personaje reale sau imaginare din istoria sau mitologia greacă.
Primul la care voi face referire are ca origine numele zeului vânturilor, Eol (în limba greacă se scrie Aiol, dar grupul „ai” se pronunţă „e”). De la numele acestui zeu provin toate cuvintele utilizate în legătură cu vântul sau efectele acestuia (centrală eoliană, propulsie eoliană etc). El îi avea ca fraţi pe Boreos, zeul vântului din nord, de unde ne-a rămas cuvântul boreal, cu sensul de nordic. Un alt frate era Zefiros, vântul de vest, un vânt uşor şi călduţ, cu numele căruia denumim orice adiere sau vânt mai blând. Fraţi a mai avut el (pe Notos, Caicias şi Apeilote), dar aceştia nu au lăsat urme în etimologia uzuală. Acu’ să nu vă mire existenţa atâtor zeităţi ale vântului, dar vechii greci erau foarte meticuloşi în privinţa asta: exista câte o zeitate pentru aproape fiecare element din mediul înconjurător.
Mulţi dintre noi au auzit sau folosesc cuvântul ceramică, acesta având numeroase interpretări în tot ceea ce este legat de tehnica prelucrării termice a pământului. Ei bine, cuvântul ceramică provine de la numele lui Keramos, care nu era altul decât zeul protector al meşterilor olari din Grecia antică. Că a fost preluat în mod direct sau pe căi ocolitoare, asta e treaba lingviştilor să afle, dar originea lui rămâne aceeaşi. Şi mă gândesc la ea ori de câte ori mănânc lapte bătut cu mămăligă în într-un castron de ceramică.
Un alt cuvânt uzual, dar cu o etimologie mai ciudată este amfitrion. Este un cuvânt pe care îl folosim adeseori atunci când facem referire la o gazdă amabilă şi primitoare. Ei bine, dacă nu ştiaţi puteţi afla acum că respectivul cuvânt provine de la numele regelui Amfitrion care domnea împreună cu soţia sa Alemena în Tirint. Despre el se spune că era un urmaş direct al marelui erou Perseu. Având o fire deosebit de ospitalieră, numele său a devenit simbolul acestei trăsături. Sincer să fiu, mi-ar face mare plăcere să fiu considerat un adevărat amfitrion de către prietenii mei.
Mai departe ne vom lega de cuvântul draconic. Îl folosim ori de câte ori vrem să caracterizăm ceva sau pe cineva ca fiind deosebit de sever. Cuvântul provine de la legislatorul atenian Drakon, care a trăit în secolul al VII-lea înainte de Christos. Personajul, în ciuda numelui său devenit pentru noi acum simbol al severităţii s-a remarcat prin câteva realizări deosebite. A publicat pentru prima dată legile cetăţii sub formă scrisă pe panouri de lemn sau stele din piatră şi a adus două inovaţii: 1. fiind scrise, legile nu mai dădeau ocazia interpretărilor personale şi 2. prin legea homicidului a făcut distincţia între omor (un act voluntar) şi homicid (un act involuntar). Conform legilor elaborate de el, cel mai mic furt era pedepsit cu moartea. Erh, draconice legi, nu?
Un alt cuvânt cu o etimologie legată de mitologia greacă este odisee. Folosim cuvântul atunci când vrem să descriem o călătorie lungă şi plină de peripeţii. Existenţa cuvântului o datorăm lui Ulysse (sau Odisseus), personaj homerian implicat profund în războiul troian. Întoarcerea sa în dorita lui Ithaca, unde era aşteptat de soţia sa credincioasă Penelopa şi de fiul său iubitor Telemach a constituit prilejul a nenumărate aventuri şi peripeţii transpuse de Homer în Odiseea. Lui Uliyse i se datorează participarea marelui Achilles în război, precum şi ideea construcţiei Calului Troian. Acum, că mi-am amintit, să activez antivirusul ca să nu-mi intre vreun troian în calculator…
Ciclopic este un cuvânt pe care-l utilizăm adeseori. Numai despre Palatul Parlamentului de câte ori am auzit că este o construcţie ciclopică… În mod curios, deşi însuşirea principală a ciclopilor, fiinţele mitologice de la care se trage cuvântul era faptul că aveau un singur ochi, în vorbirea curentă cuvântul este legat de cealaltă însuşire a lor, şi anume gigantismul. Ciclopii apar atât în „Odiseea” lui Homer, cât şi în „Teogonia” lui Hesiod. Ei erau consideraţi nişte creaturi damnate care au făurit arcul Artemisei (zeiţa vânătorii), fulgerele lui Zeus (stăpânul suprem), tridentul lui Poseidon (zeul mărilor) şi coiful lui Perseu (eroul care a ucis Meduza fiind făcut invizibil de respectivul coif). Şi voi mai face referire doar la un singur cuvânt pentru ca articolul meu să nu devină unul ciclopic…
Ultimul cuvânt pe ziua de azi este herculean. După cum vă aşteptaţi, cuvântul provine de la numele celui mai mare erou al mitologiei greceşti şi anume Hercules, personaj caracterizat prin forţa sa neobişnuită. Astăzi, prin herculean caracterizăm tot ceea ce se referă la o putere sau la un efort ieşit din comun. Puterea şi-a dovedit-o sugar fiind, când a reuşit să sugrume şerpii trimişi de Hera (soţia lui Zeus) ca să-l ucidă. Viaţa lui pământeană a fost una zbuciumată, marcată de crize de nebunie şi încercări dintre cele mai dificile. Ca o legătură între mitologie şi realitate, se consideră că ceea ce în mitologie este cunoscut sub numele de “întoarcerea fiilor lui Hercules (sau întoarcerea heraclizilor)”, în istorie este cunoscut sub numele de „invazia dorienilor” (cu vreo 1100 de ani înainte de Cristos). Atât cei din mitologie, cât şi cei din istorie s-au ţinut de cuvânt şi au făcut ce au promis: au cucerit Grecia aproape în totalitate. Dar de la ei ne-au rămas frumoasele coloane în stil doric.
Acum, pentru că aţi citit cu atenţie aceste rânduri, vă voi oferi un mic bonus. În anul 2002 drahma, moneda naţională a Greciei a fost înlocuită de euro. Ştiţi de când circula drahma în mod oficial şi neîntrerupt? De mai bine de 3100 de ani!
P.S. Cu ceva timp în urmă, mă exprimam într-un articol postat pe blog în sensul că Grecia musteşte de istorie şi că dacă dai cu piciorul în pământ ţâşneşte istorie. Ei bine, citind de curând un articol de specialitate, am descoperit că vorbele mele nu sunt deloc originale: exact aceleaşi cuvinte (“oriunde calci, descoperi o mărturie a trecutului”) au fost spuse de Cicero (106-43 î.Hr.) cu mulţi, mulţi ani înaintea mea. Pe cuvânt de onoare că nu am avut habar de spusele lui. Dar, probabil, condiţiile asemănătoare conduc la rezultate asemănătoare…
Să auzim de bine!