Cum se recuperează banii pentru taxa de autostradă

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
A venit vacanţa cu trenul din Franţa, ar fredona un spirit mai simplu, mai nevinovat. În cazul meu lucrurile se schimbă puţin, în sensul că a venit vacanţa cu maşina în Turcia. E drept, nu rimează, dar e adevărat. Ne-am planificat să mergem să vizităm Edirne (vechiul Adrianopol) şi Istanbul. În cazul în speţă “ne-am” se referă atât la mine şi soţia mea, cât şi prietenul meu Bogdan cu soţia lui.
Vecini buni şi oameni de lume, dar puţin rodaţi în ceea ce se numeşte turism internaţional, cu atât mai puţin în cel practicat cu autoturismul. Ambii au permis de conducere, aşa că refuz să mă gândesc că nu vor putea ţine pasul cu mine la un traseu de lungimea asta.
Plecăm din Bucureşti la o oră destul de târzie, dacă ne gândim la lungimea drumului care ne aşteaptă, dar le-am respectat dorinţa de a-şi păstra programul de trezire nealterat. Ieşim din ţară pe la Călăraşi, vama durează câteva minute şi iată-ne călători pe drumurile Bulgariei. Prima noastră ţintă este localitatea Căpitan Andreevo, de unde urmează să intrăm pe teritoriu turcesc. Dacă până la graniţa noastră am mers într-un ritm oarecum normal, pe măsură ce înaintăm în teritoriul bulgar observ că prietenii noştri se deplasează tot mai lent şi cu pauze tot mai dese. Iar soarele, şi în Bulgaria ca peste tot în lume, se apropie tot mai mult de asfinţit. Cu ocazia unui nou popas el îmi mărturiseşte că a obosit şi condusul îi devine tot mai dificil. Vestea mă bulversează pentru că îl credeam cu sânge în veioză, vorba reclamei, şi îmi făcusem socoteala că pe parcursul nopţii vom intra în Istanbul. Suntem nevoiţi să oprim şi să ne cazăm într-una din localităţile de pe traseu, cazare care ne măreşte nejustificat cheltuielile estimate.
A doua zi ne sculăm cu noaptea în cap şi, la insistenţele mele, pornim nemâncaţi la drum, urmând ca soţiile din dotare să ne hrănească în regim ambulatoriu, adică în timp ce conducem. Trecem lejer prin vama turcească şi intrăm curând pe una din autostrăzile turceşti. Peisajul este surprinzător de verde curat, iar câmpiile cu sate răsfirate pe ici, pe colo sunt de un pitoresc deosebit. Curând ajungem la punctul de taxare. Bariera este coborâtă, deschid geamul, scot mâna şi apăs pe buton, iar în schimb primesc un tichet cu data şi ora intrării, iar bariera se ridică. Procedură familiară celor care au mai mers pe autostrăzi cu taxă în funcţie de durata mersului. Văd în oglindă cum prietenul meu face acelaşi gesturi ca ale mele, dar fără să-mi dau seama dacă e vorba de imitaţie sau dacă a mai trecut prin această procedură. De aici înainte autostrada urmăreşte în mare măsură un traseu montan şi priveliştile sunt deosebit de frumoase.
Pornim la drum, eu apăsând pedala la podea, el rulând la pas pe banda întâi. Îl apelez pe telefon şi îl întreb la modul cel mai tandru:
- Ce mama naibii faci?
Omul îmi răspunde cu calmul care îl caracterizează:
- Luaţi-o voi înainte! Noi mergem mai încet ca să admirăm peisajul şi să prindem niscai poze.
- Mă rog, cum vrei, îi răspund crezându-l în cunoştinţă de cauză.
Şi îi dau bice, cum se zice la noi, în popor. Caut să păstrez un echilibru între viteza cu care merg şi consum, gândindu-mă că până în Istanbul mai avem de mers, nu glumă. Curând văd că prietenii noştri au dispărut din oglindă, semn că au încetinit şi mai mult sau că au oprit pentru a face pozele de care vorbeau. Curând ajung la punctul de plată, opresc în dreptul geamului gheretei, predau tichetul şi mi se spune că am de plată doi dolari şi ceva mărunţiş sau echivalentul lor. Achit, omul mă salută, ridică bariera şi ne continuăm drumul până la primul refugiu. Trag pe dreapta şi ne punem pe aşteptat. Şi stăm, şi stăm... Nu trec mai mult de patruzeci de minute şi îi vedem cum se apropie ca zmeul din poveste, cu o falcă în cer şi una în pământ. Ne văd, semnalizează şi intră şi ei pe refugiu. Din maşină coboară Bogdan, negru de supărare şi pus pe arţag:
- Mama lor de turci hoţomani!
- De ce, bre? Ce-ţi veni să te iei de ei aşa? îl întreb eu nevinovat în timp ce soţia mă îndoapă cu biscuiţi Űlker.
- Cum ce-mi veni? Asta-i taxă de autostradă?
- Dar ce-ai vrea să fie? îmi continui eu mirarea molfăind un biscuit. Ţi se par mult doi dolari?
- De unde până unde doi dolari? Vrei să spui doisprezece dolari!
- Văleu! zic eu. Ai plătit doisprezece dolari? şi mai recepţionez emoţionat un biscuit cu cremă.
- Bunînţeles! De ce? Tu nu ai plătit tot atât?
- Omule! Cum să plătesc tot atâta dacă eu am stat mult mai puţin pe autostradă? Eu am avut de plată doar vreo doi dolari.
Soţia îmi face un semn din priviri pe care îl pot traduce ca „nu trebuia să spui aşa ceva”.
Urmează un schimb de priviri foarte grăitor între cei doi soţi, după care, trăgând aer în piept, Bogdan se adresează nevestei din dotare aproape silabisind:
- La întoarcere, pozele pe care le-ai făcut pentru maică-ta i le dai pe bani!
Să auzim de bine!