Aventuri nocturne

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
- Tu te ştii da cu bicla, aşa-i?
Este Nucu, vărul meu, care mă întreabă într-un limbaj codificat dacă ştiu să merg cu bicicleta.
Stăm amândoi tolăniţi ca doi şalăi la soare pe prispa casei, în lumina unui asfinţit dulce. Suntem în concediu, familiile sunt împrăştiate prin comună ca puii de cloşcă, iar noi am rămas singuri ca să ne relaxăm după o zi de concediu. În mod curent, nu ne sculăm mai devreme de ora zece şi asta nu pentru că vrem noi, ci pentru că nevestele sunt îngrijorate să nu murim de foame în somn. Ne-am obişnuit stomacurile cu un mic dejun frugal: o ratotă (cum i se spune în zonă produsului culinar obţinut dintr-un număr de ouă bătute şi amestecate cu slănină, cunoscut îndeobşte sub numele de omletă) din patru ouă de căciulă, câte o dărabă de o jumătate de pâine neagră, două căni de lapte proaspăt, un jneap de trei-patru sute de grame de caş de bivoliţă şi un castron de castraveţi muraţi la fereastră, o litră de unt şi un borcan de silvoiz (după cum i se spune aici magiunului din prune).
Ca să nu ne aşezăm prea repede la masa de prânz, ne ducem la lac, la scăldătoare. Nucu spune că pescuieşte, dar ceea ce face el nu se poate numi pescuit pentru că ştiu că în urma acestei activităţi se prind peşti şi nicidecum ghete sau conserve ruginite. De la lac ne întoarcem după orele amiezii mergând prin spatele grădinilor nu numai ca să admirăm peisajul cu dealuri blânde, ci şi să „culegem” câte un ştiulete de porumb pe care îl mâncăm copt în pământ. Suntem încă în viaţă nu numai datorită bunăvoinţei localnicilor, ci mai mult pentru că aceştia nu au arme de foc...
Pe drumul de întoarcere, obosiţi de atâta efort, ne oprim la casa părinţilor lui Nucu, nu numai ca să-i salutăm pe oameni, dar şi ca să luăm o gustare frugală: un lighean cu salată făcută din roşii, castraveţi şi ceapă culese instantaneu din grădina lor. Ca să nu ne îngrăşăm ne oprim să mâncăm mai mult de o roată de pâine la toata salata. După un schimb reciproc avantajos de amabilităţi, ne regrupăm spre casă, spre familiile care ne aşteaptă lihnite. Bunicile, mătuşile şi nevestele şi-au terminat treburile gospodăreşti şi ne aşezăm la o masă binemeritată unde, evident, noi doi suntem cei mai flămânzi. O ciorbă bine dreasă sau o supă de roşii, câte o porţie pe măsură de tocană de pui însoţită de mămăliga de rigoare, un castron de castraveciori acriţi la geam şi pancove (un fel de gogoşele) la desert. După care ne facem siesta pe prispă.
Întrebarea lui îmi trezeşte unele nedumeriri, aşa că sunt necesare clarificări.
- De ce? Vrei să mergem undeva?
- Îhî. Până în comuna vecină să rezolv ceva.
- Da, nicio problemă îi răspund simţindu-mă perfect solidar la o aşa iniţiativă. Dar cum putem merge cu bicicletele dacă nu avem? N-ar fi mai ecologic pentru noi să mergem cu maşina?
- Nu am roată de rezervă şi am una din roţi spartă.
- Nu-i nimic, mergem cu a mea.
- Tu nu ai momentan maşină.
Un fior rece mă străbate.
- Cum adică „momentan nu ai maşină”? întreb eu cu glas dogit. Ce propoziţie e asta?
- Maşina ta e în comuna vecină. Nu mai are benzină.
Dumnezeule! Şi eu stau liniştit la soare în timp ce în jurul meu lumea se prăbuşeşte…
- Nucule! Cum a ajuns maşina MEA să rămână în comuna vecină fără benzină.
Nucu se uită la mine nedumerit de lipsa de înţelegere pe care o manifest şi îmi explică rar, aproape silabisind:
- Am luat-o eu ca să merg la vulcanizare cu roata mea spartă. Nu am găsit atelier din prima şi am colindat o grămadă. M-am întors cu auto stopul.
Încerc să procesez cât mai rapid şi o idee salvatoare se iveşte la răsărit:
- Atunci hai să mergem cu nişte biciclete să o luăm!
- Exact asta vreau eu să fac, dar tu înţelegi mai greu, îmi răspunde el morocănos.
Rămân mut în faţa unei asemenea evaluări. Nu apuc să gândesc prea mult, că îl aud:
- Ei, eu mă duc să fac rost de bicle.
Şi dus a fost. Stau şi îl aştept disciplinat. Soarele se scufundă liniştit printre dealuri, găinile s-au dus de mult la culcare, iar Nucu nu apare. Pe la orele nouă din noapte părăsesc prispa şi mă îndrept spre culcare cu ochii aproape închişi. Exact în acel moment aud zdrongănituri şi zgomote puternice la poartă. Este Nucu cărând două biciclete. Aprind lumina în fugă şi mă reped să le examinez. Faptul că sunt vechi nu ar fi un impediment, dar nu au aripi, lanţurile joacă în voie şi nici vorbă de faruri sau alte echipamente optice.
- Omule, tu eşti sănătos la cap? Cum să mergem cu aşa ceva cale de patru kilometri pe o noapte fără lună? Tu nu vezi că nu avem nici măcar lanterne?
- Ba văd, adică nu văd, da’ eu ştiu drumul bine şi nu avem nevoie.
Mă pun la mintea lui, aşa că îmi iau rămas bun de la familie şi le spun ultimele mele dorinţe, după care plecăm. Cât am mers printre casele comunei, a mai fost cum a fost. Problema a devenit palpitantă după ce am ieşit. Nu vedeam nimic nici măcar la zece centimetri, aşa că vorbeam tot timpul ca să ne poziţionăm în spaţiu. Mergeam cât puteam de încet bântuit de tot felul de temeri: dacă dau peste vreun pieton? Dacă dă o maşină peste noi? Dacă nu ne întoarcem la timp şi pierd serialul? Dacă nu apucă să se acrească castraveciorii puşi ieri în geam? Şi altele asemenea griji fireşti pentru un om care merge noapte pe o bicicletă fără far.
Şi ce trebuia să se întâmple s-a întâmplat. Apăsând puţin mai tare pe pedală simt cum sare lanţul şi încep să pedalez în gol. Înainte ca să mă dezechilibrez, apuc să strig la Nucu:
- Fii atent că mi-a sărit lanţul!
- Nu-i nimic, aud o voce gravă în faţa mea şi simt o mână apucând ghidonul. Te ţin eu.
O lanternă mi se aprinde nemilos în faţă şi în spatele ei îl recunosc pe poliţistul comunei.
Să auzim de bine!