Războiul celor două roze

Tuturor celor prezenți și viitori, salutare!
Una din cuceririle Revoluţiei din decembrie 1989 a fost pluripartitismul. Un mare pas înainte pentru o societate civilizată. Din nefericire, acest avantaj obţinut nu s-a grefat pe o populaţie având o educaţie politică elevată. Tot felul de arivişti şi şarlatani cu dorinţa de a-şi ascunde trecutul au invadat scena politică. Aşa cum spuneam într-un articol precedent, lipsa de maturitate politică manifestată de alegători a permis intrarea în Parlament a tot felul de cântăreţi sau poeţi fără niciun fel de menire politică. Fără discuţie că aceştia aveau o reprezentativitate populară, dar pregătirea lor politică (şi ceva mă opreşte să nu fac referire şi la cea educaţională) era nulă.
Evoluţia politică pe care am cunoscut-o după Revoluţie nu a fost una gradată, apărută ca urmare a unei evoluţii fireşti a societăţii, ci una bruscă, fără acoperire. Lipsa educaţiei politice, apariţia prea bruscă a pluralismului politic, moştenirea mentalităţiilor comuniste şi poate, alte cauze, au determinat o polarizare anormală a societăţii româneşti. Nuanţele au dispărut, iar singurul criteriu de evaluare rămas valabil a fost “cine nu e ca noi, e împotriva noastră”. Criteriu rămas în picioare şi astăzi, după douăzeci de ani şi nu face altceva decât să ilustreze nivelul educaţiei politice a societăţii româneşti.
Suntem la fel de primitivi în înţelegerea mecanismelor economice ca şi atunci. Începând cu miniştii şi terminând cu portarii instituţiilor, evaluarea persoanelor se face pornind de la apartenenţa politică şi nu de la competenţele individului. Nu am auzit niciun preşedinte de partid care să suţină pe motive de competenţă menţinerea într-o funcţie oarecare a unei persoane aparţinând altui partid atunci când se schimbă guvernele.
Criza financiară mondială nu numai că şi-a pus amprenta şi asupra economiei româneşti, dar a facilitat ilustrarea vehementă a lipsei de maturitate politică existentă la noi. „Divide et impera” este un vechi adagiu latin, dar cu aplicare oricând şi oriunde. „Dezbină şi stăpâneşte” se dovedeşte încă odată a fi cel mai bun instrument de conducere a celui lipsit de abilităţi de conducător. Cu titlu de exemplu, Hitler a fost un personaj care a utilizat intensiv respectiva metodă. Oamenii se luptă între ei, bătrânii împotriva tinerilor, minerii contra intelectualilor, pensionarii împotriva salariaţilor, privaţii împotriva bugetarilor şi exemple se pot de la nesfârşit dacă urmărim societatea românească de la Revoluţie încoace. Pentru a nu permite focalizarea unei nemulţumiri comune şi reale, oamenii sunt încurajaţi în lupte intestine fără nicio finalizare, lupte care se întorc împotriva fiecărui combatant.
Cu dorinţa de a ajuta cititorii acestui blog în înţelegerea mecanismelor economice şi până voi putea face o prezentare mai detaliată a politicii economice elaborată de John Maynard Keynes, teorie care a stat la baza dezvoltării occidentului până în zilele noastre, voi încerca o scurtă ilustrare cât mai sugestivă a ultimelor categorii sociale puse să se războiască între ele: bugetarii şi privaţii.
Primul şi cel mai scandalos aspect este acela că această ultimă dezbinare este iniţiată şi încurajată de un personaj care se intitulează “preşedinte al tuturor românilor”. Afirmaţie făcută uitând că şi el este unul din bugetarii blamaţi, că a fost toată cariera lui un bugetar blamat, că oprirea contrabandei cu ţigări de care face atâta caz trebuie făcută de bugetari blamaţi şi cu salariile tăiate. Bugetarul Suprem al Ţării uită la fel de uşor că medicii care se ocupă de sănătatea lui şi tot neamului lui sunt bugetari blamaţi, că dascălii care s-au chinuit să scoată ceva din el sunt bugetari blamaţi, că poliţiştii care îi eliberează şoseaua înaintea trecerii lui sunt tot bugetari blamaţi, că guvernul cu care face ce vrea este unul de bugetari blamaţi.
Gândirea economică primitivă (şi, atenţie! nu numai a lui, ci şi a multor altor adepţi) nu-i permite să înţeleagă faptul că un bugetar blamat plăteşte taxe şi impozite care se constituie venituri la bugetul statului, venituri de lipsa cărora se face atâta caz. Acel bugetar blamat se duce în concediu cu maşina şi plăteşte accize la combustibil şi taxe pentru drumuri. Maşina bugetarului blamat trebuie reparată în ateliere service private şi utilizează cauciucuri produse de firme private. Bugetarul blamat îşi cumpără în casă televizor produs de firmă privată şi se îmbracă şi încalţă cu lucruri produse de firme private. El şi toată familia lui. Bugetarul blamat consumă lapte şi alte produse fabricate de firme private şi carne obţinută în fabrici private. Bugetarul blamat îşi ia credite de la bănci private şi plăteşte rate şi dobânzi acestor bănci private, creându-le posibilitatea de a rula bani privaţi. Bugetarul blamat îşi poate renova casa cu materiale produse de fabrici private cu ciment produs de concerne private. Iar casa o mobilează cu mobilă produsă de fabrici private. Faptul că guvernul nu a luat practic nicio măsură de natură economică, nicio măsură de dezvoltare a economiei este vizibil şi pentru un orb. Pentru că trimiterea oamenilor în şomaj nu este o măsură de natură economică.
Nu vreau să se înţeleagă faptul că privaţii nu pot trăi fără bugetari. Şi nici invers. Tot ce vreau să spun este că toţi, dar absolut toţi cetăţenii unei ţări sunt părţi ale aceluiaşi mecanism economic. Munca tuturor contribuie la bunăstarea fiecăruia şi bunăstarea fiecăruia contribuie la bunăstrea generală. Dezechilibrele pe care vrea acest personaj să le producă nu vor putea fi reparate în ani de zile. Nicio societate cu o economie normală, condusă de un guvern normal şi prezidată de un preşedinte normal nu poate ignora aceasta.
Să auzim de bine!